DEFĂIMÁ,defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare. (Sursa: DEX '98 )
A DEFĂIMÁ ~éztranz. 1) (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situație de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -făi-ma] /<lat. difamiare (Sursa: NODEX )
DEFĂIMÁ vb. v. calomnia. (Sursa: Sinonime )
DEFĂIMÁ vb. v. desconsidera, disprețui, nesocoti. (Sursa: Sinonime )
A defăima ≠ a cinsti, a elogia, a lăuda, a glorifica, a preamări, a venera (Sursa: Antonime )
defáimă (-me), s. f. – Ponegrire, calomniere. Lat. *diffamia (Pușcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. și rar. În general, cercetătorii preferă să plece de la vb. *diffamāre, prin intermediul unei var. pop. *diffamiāre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). – Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă. (Sursa: DER )
defăimá vb. (sil. -făi-), ind. prez. 1 sg. defăiméz, 3 sg. și pl. defaimeáză (Sursa: Ortografic )
defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm. (Sursa: Scriban )
Declinări/Conjugări
defaimă
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
defăima (1 defaim) verb tranzitiv
infinitiv
infinitiv lung
participiu
gerunziu
imperativ pers. a II-a
(a) defăima
defăimare
defăimat
defăimând
singular
plural
defaimă
defăimați
numărul
persoana
prezent
conjunctiv prezent
imperfect
perfect simplu
mai mult ca perfect
singular
I (eu)
defaim
(să) defaim
defăimam
defăimai
defăimasem
a II-a (tu)
defaimi
(să) defaimi
defăimai
defăimași
defăimaseși
a III-a (el, ea)
defaimă
(să) defaime
defăima
defăimă
defăimase
plural
I (noi)
defăimăm
(să) defăimăm
defăimam
defăimarăm
defăimaserăm, defăimasem*
a II-a (voi)
defăimați
(să) defăimați
defăimați
defăimarăți
defăimaserăți, defăimaseți*
a III-a (ei, ele)
defaimă
(să) defaime
defăimau
defăimară
defăimaseră
* Formă nerecomandată
defăima (1 defăimez) verb tranzitiv
infinitiv
infinitiv lung
participiu
gerunziu
imperativ pers. a II-a
(a) defăima
defăimare
defăimat
defăimând
singular
plural
defăimează
defăimați
numărul
persoana
prezent
conjunctiv prezent
imperfect
perfect simplu
mai mult ca perfect
singular
I (eu)
defăimez
(să) defăimez
defăimam
defăimai
defăimasem
a II-a (tu)
defăimezi
(să) defăimezi
defăimai
defăimași
defăimaseși
a III-a (el, ea)
defăimează
(să) defăimeze
defăima
defăimă
defăimase
plural
I (noi)
defăimăm
(să) defăimăm
defăimam
defăimarăm
defăimaserăm, defăimasem*
a II-a (voi)
defăimați
(să) defăimați
defăimați
defăimarăți
defăimaserăți, defăimaseți*
a III-a (ei, ele)
defăimează
(să) defăimeze
defăimau
defăimară
defăimaseră
* Formă nerecomandată
defăima
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
