INIMOS, -OASA, inimosi, -oase, adj. 1. Curajos; viteaz. 2. Bun, marinimos, generos. 3. Care sufera, care se consuma pentru ceva mai mult decat ar trebui; pasionat. 4. (Rar) Facut cu toata inima. – Inima + suf. -os.

SARPE, serpi, s. m. (La pl.) Ordin de reptile (veninoase si neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la tarare prin miscari ondulatorii; (si la sg.) reptila din acest ordin. ◊ Sarpe de casa = specie de sarpe neveninos, lung de circa 1, 60 m, cu doua pete galbene pe ceafa, care traieste mai ales in regiunile inundabile, pe langa casa (Natrix natrix). Sarpe de alun = sarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o banda neagra pe laturile capului, care traieste la noi prin padurile de alun si prin locuri stancoase (Coronella austriaca). Sarpe cu clopotei = specie de sarpe veninos din America de Nord, lung pana la 2 metri, a carui coada este prevazuta cu solzi cornosi care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus). Sarpe cu ochelari = cobra. ◊ Expr. (A tipa sau a striga, a urla) ca din (sau in) gura de sarpe = (a tipa, a striga, a urla) foarte tare. In gaura de sarpe = intr-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate. A sari ca muscat de sarpe = a se infuria, a-si iesi din fire. A incalzi (sau a creste) sarpele la (sau in) san = a arata dragoste si bunavointa unui om nerecunoscator. A-l musca pe cineva sarpele de inima. se spune cand cineva se simte ispitit sa faca (sau sa spuna) ceea ce n-ar trebui. A-l musca (pe cineva) sarpele invidiei (ori al vanitatii) = a fi cuprins de invidie, de vanitate. A calca sarpele pe coada = a insulta, a supara pe un om rau, iute la manie. ♦ Fig. Persoana rea, vicleana, perfida. [Var.: serpe s. m.] – Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis).

PALMA¹, palme, s. f. 1. Partea dinauntru a mainii, de la incheietura cu antebratul pana la varful degetelor. ◊ Loc. adj. si adv. Ca in palma = a) cu suprafata neteda, plana; b) (care este) foarte bine; c) (care este) in cele mai mici amanunte. ◊ Loc. adv. (Rar) Ca din palma = usor, repede. ◊ Expr. (A lucra) cu palma (sau cu palmele) = (a lucra numai) cu bratele, manual. A tine sau a duce, a purta (pe cineva ca) pe (sau ca in) palma (sau palme) = a ingriji foarte bine pe cineva, a avea grija sa nu duca lipsa de nimic; a rasfata. A avea (pe cineva) in palma = a avea (pe cineva) la discretie, in puterea sa. A cadea in palma cuiva = ajunge la discretia cuiva. A juca (pe cineva) pe palma = a dispune (de cineva) dupa bunul plac. Cand va creste par in palma = niciodata. A-l manca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef sa bata pe cineva. Batand (sau cat ai bate) din palme = imediat, foarte repede. 2. Lovitura aplicata cuiva (peste obraz) cu palma¹ (1). ◊ Loc. vb. A lua (pe cineva) la (sau in) palme = a palmui. 3. Veche unitate de masura pentru lungime (de aproximativ 25-28 cm), egala cu distanta dintre extremitatea degetului mare si a celui mic bine intinse in laturi. ◊ Palma ingenuncheata (sau domneasca) = veche unitate de masura pentru lungime, mai mare cu aproximativ 3 cm decat palma¹ (3). Un lat de palma = latimea unei palme¹, cand degetele sunt lipite intre ele. ◊ Loc. adj. De o palma = de dimensiuni neobisnuite, foarte mic sau foarte mare (in raport cu cat ar trebui sau cat ne-am astepta sa fie). ◊ Expr. O palma de loc = a) o distanta mica; b) o suprafata (mica) de pamant cultivabil. 4. Batator de covoare. 5. Obiect de cauciuc in forma de inotatoare, fixat de picior, folosit la inotul subacvatic. – Lat. palma.

PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai sti unde se afla, unde a pus, unde a ratacit (un bun material). ◊ Expr. A(-si) pierde sirul = a se incurca, a se zapaci; a nu mai avea continuitate (in vorbire, scris, gandire). 2. Tranz. A nu mai cunoaste sau a nu mai gasi drumul, locul etc. cautat; a gresi directia. ◊ A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai sti unde se afla, unde poate fi gasit. A-si pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi gasit; a disparea. ♦ Refl. A se rataci de grupul in care se afla. 3. Refl. Fig. A se lasa absorbit de ceva, a se cufunda in... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, coplesit de un sentiment, de o emotie; a nu mai sti ce sa faca. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a ramane fara..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mana = a scapa un prilej favorabil. A pierde pamantul de sub picioare = a) a nu-si mai putea pastra echilibrul din cauza unei proaste stari fizice, a unui pas gresit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumita situatie materiala sau sociala. A-si pierde viata = a muri; a fi omorat. A-si pierde cunostinta (sau simtirea) = a lesina. A-si pierde cumpatul (sau rabdarea) = a nu se mai putea stapani, a se enerva. ♦ A ramane fara o parte a corpului, fara un organ, fara o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sange = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scadea sau a le inceta secretia laptelui (intr-o perioada cand aceasta ar trebui sa fie normala). A-si pierde mintile = a innebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (si a-i cadea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A a****a. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o fiinta draga; a rupe relatiile (de prietenie) cu cineva, a fi parasit. 4. A fi invins intr-un razboi, intr-o intrecere; a nu castiga un proces etc. 5. A sosi prea tarziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul in mod nerational, irosindu-l sau profitand insuficienit de el. ◊ Expr. Fara a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neintarziat. ◊ Compus: pierde-vara s. m. invar. = om care isi iroseste timpul, care nu munceste si umbla fara nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omori. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. si refl. A(-si) cauza un mare rau, neajuns etc.; a pune sau a se afla intr-o situatie extrem de grea. 2. Tranz. (Inv. si pop.) A distruge, a nimici (popoare, tari, asezari, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face sa dispara, sa piara; p. ext. a compromite. 4. Refl. A iesi din campul vizual, a nu se mai vedea; a disparea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat in consideratie. ♦ Tranz. A nu mai putea urmari cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-si diminua treptat intensitatea, a deveni din ce in ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni si animale) A se opri din mers, a ramane pe loc; a se intrerupe dintr-o actiune, dintr-o miscare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din functionare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai ca trag, formula prin care cineva este somat sa ramana pe loc, sa nu se apropie (altfel riscand sa fie impuscat). A sta tintuit (sau nemiscat) (pe loc) = a nu face nici o miscare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi intruna, a nu mai tacea. ♦ (La imperativ, avand si valoare de interj.) Opreste! asteapta! ◊ Expr. Stai sa-ti spun (sau sa vezi) = lasa-ma sa-ti spun, ai rabdare, asteapta. Stai putin (sau un pic, cu binisorul etc.) = ai (putina) rabdare, nu te grabi. ♦ (Despre ploaie, vant) A conteni, a inceta, a se opri. 2. A ramane nemiscat intr-un loc, a nu pleca, a nu se indeparta de undeva; (despre vehicule) a stationa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga incoace si incolo, a nu avea astampar. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binisor! = sezi linistit! astampara-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) astepti? ce (mai) doresti? Sta ce sta si... = asteapta cat asteapta si... A sta la (sau pe) locul sau = a) a nu pleca, a nu-si parasi locul; b) a pastra masura, a fi modest, rezervat. 3. A ramane intr-un serviciu, intr-o slujba, intr-o ocupatie. 4. A ramane, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a intarzia, a zabovi. II. 1. A se afla, a se gasi, a fi intr-un anumit loc. ◊ Expr. A sta inaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) inainte (sau in fata) = a) a se gasi la mica distanta in fata cuiva, privindu-l, vorbindu-i, asteptand porunci; b) a se impotrivi, a infrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva in cale (sau in drum) ori a sta in calea (sau in drumul) cuiva = a) a iesi inaintea cuiva (impiedicandu-l sa inainteze); b) a impiedica pe cineva sa faca ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de fata = a asista. A sta in fata cuiva = (despre sarcini, greutati etc.) a trebui, a urma sa fie realizat, rezolvat de cineva. A sta in umbra = a) a pandi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanta de...; b) a nu interveni, a se tine in rezerva. A-i sta (cuiva) in coaste (ori in coasta) sau ca un ghimpe in coaste (sau in inima, in ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanenta amenintare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la indemana cuiva, in imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limba, se zice cand cineva este gata sa spuna un lucru pe care n-ar trebui sa-l spuna sau cand nu gaseste termenul cautat si are totusi impresia ca e pe punctul de a si-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inima = (despre ganduri, preocupari) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grija, neliniste. A sta (piatra) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a impovara, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau talpile) = a fi decapitat. 2. A trai, a vietui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Inv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua sa fie; a dainui, a se mentine. III. 1. A avea o anumita pozitie sau atitudine, a se tine, a se aseza sau a fi asezat intr-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta gramada (sau roi) = a se ingramadi, a se inghesui, a se imbulzi. ◊ Expr. A sta piatra (sau teapan, infipt in pamant) = a se tine drept si nemiscat. A sta cu mainile in san (sau incrucisate, la brau, cu bratele incrucisate) = a) a sta in inactivitate; b) a nu lua nici o masura, a nu intreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dintii la stele = a rabda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta in pat = a zacea (de boala). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi nelinistit, agitat, nerabdator. Stai jos! formula prin care cineva este invitat sa ia loc. A sta la masa = a lua masa, a manca. A sta ca o gaina (sau curca) plouata = a arata necajit, fara vlaga, fara chef. A sta in picioare = a nu se da batut, a rezista. ♦ Fig. (Inv.) A se tine tare pe pozitie, a nu da inapoi. ◊ Loc. vb. A sta impotriva (sau impotriva cuiva) sau a-i sta cuiva impotriva = a se impotrivi cuiva, a infrunta pe cineva. A sta pavaza = a apara pe cineva sau ceva. 2. A se indeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grija de... ◊ Expr. A sta (de cineva) sa... = a nu lasa (pe cineva) in pace pana ce nu..., a-i bate (cuiva) capul sa... 3. A fi fixat, prins in ceva sau de ceva, a atarna de ceva. ◊ Expr. A-i sta (cuiva ceva) in cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) in minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) in firea (cuiva) = a tine de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) in putinta = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Inv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafata unui lichid. IV. 1. (In expr.) A-i sta cuiva bine (sau rau) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi asa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rau). 2. (Despre situatii, treburi etc.) A fi intr-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rau), a se desfasura. V. (In locutiuni verbale sau in legatura cu alt verb, da acestora un aspect de durata) Stau si-mi aduc aminte. ◊ Expr. si loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorba (sau la taifas, taclale, povesti etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfatui cu cineva; a sta de vorba cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe ganduri = a fi absorbit de ganduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe ganduri = a sovai, a ezita. A sta la indoiala (sau in cumpana) = a) a ezita inainte de a lua o hotarare, a sovai; b) a se indoi de ceva. A sta de paza (sau de straja) sau a sta straja = a pazi. A sta la (sau de) panda = a pandi. A sta la tocmeala = a se tocmi, a se targui. VI. (Urmat de o propozitie secundara construita cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata sa... Sta sa inceapa ploaia. [Prez. ind. pers. 3 sta, imperf. stateam (reg. steteam) si stam, perf. s. statui (reg. stetei)] – Lat. stare.

FIZICALISM s. n. Conceptie neopozitivista, dupa care limbajul fizicii ar trebui sa fie limbajul tuturor stiintelor. – Din fr. physicalisme.

TEHNOCRATISM s. n. Orientare sociologica potrivit careia, in societatea contemporana, rolul de conducere ar trebui sa revina exclusiv specialistilor din diverse domenii ale stiintei, tehnicii etc.; tehnocratie. ♦ Tendinta tehnocratica. – Din fr. technocratisme.

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Tine locul numelui persoanei careia i se adreseaza vorbitorul; cu functie de subiect) Tu razi. ♦ (Impersonal) Tu scoala, tu studii, si el un golan. ◊ Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai astepta sa fie. 2. (La dativ, in formele tie, iti, ti, -ti, ti-) Nu ti-l dau. ◊ (Cu functie de complement indirect, indicand posesiunea) Taca-ti gura! ◊ (Cu functie atributiva, indicand posesiunea) Ai sa-ti vezi mama. ◊ (Impersonal) Ti-ai gasit! ◊ (Cu valoare de dativ etic) Ti le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, in formele te, -te, te-) Am de gand sa te marit. ◊ (Intra in compunerea unor verbe la diateza reflexiva) Unde te trezesti? ◊ (Impersonal) Ia te uita la el! ◊ (Precedat de prepozitii, in forma tine) Am in tine toata nadejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privesti incoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprima ideea de izolare) Tu unul nu stii. [Dat. tie, iti, ti, -ti, ti-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

SUPRAOM, supraoameni, s. m. Om inzestrat cu calitati exceptionale, care realizeaza lucruri ce par mai presus de puterile omenesti. ♦ Tip de om superior, care, in conceptia lui Fr. Nietzsche, ar trebui sa apara si sa se afle fata de omul actual in acelasi raport in care se afla omul actual fata de maimuta. – Supra- + om (dupa germ. Ubermensch, fr. surhomme).

ABSENTA ~e f. 1) Lipsa a unei persoane din locul unde ar trebui sa fie. 2) Semn ce marcheaza aceasta lipsa. 3) fig. Lipsa de interes; indiferenta; neatentie; dezinteres. /<fr. absence, lat. absentia

INTARZIAT ~ta (~ti, ~te) 1) v. A INTARZIA. 2) (despre persoane) Care se dezvolta mai incet decat ar trebui. /v. a intarzia

A LIPSI ~esc 1. intranz. 1) (despre persoane) A fi lipsa; a absenta. 2) A nu fi prezent atunci cand ar trebui sa existe in mod normal. 3) A fi in cantitate insuficienta; a nu fi de ajuns. ◊ A-i ~ cuiva o doaga a nu fi in toate mintile. 4) A se dispensa de ceva. 2. tranz. (persoane) A face sa nu mai beneficieze de ceva inerent si necesar; a priva. /<ngr. lipso

NEFIINTA f. (negativ de la fiinta) 1) Stare a ceea ce nu exista; inexistenta. 2) inv. Lipsa din locul unde ar trebui sa fie; absenta. /ne- + fiinta

PACAT ~e n. 1) Fapta sau vorba care contrazice principiile moralei religioase. ◊ Cu ~ nedrept; vinovat. Fara ~ drept; nevinovat. A intra (sau a cadea) in ~ a savarsi o fapta regretabila. A-si ispasi (sau a-si spala) ~ul (sau ~ele) a-si ispasi vina. A face ~e cu cineva a invinovati pe nedrept pe cineva. A-l impinge la ~ (pe cineva) a fi indemnat de un gand rau. E ~ (sau e mai mare ~ul) e regretabil; n-ar trebui. 2) Intamplare nefasta; nenorocire. ◊ Din ~e din nefericire; cu regret. Ce ~ imi pare foarte rau. ~ele mele vai de mine. 3) fig. Imperfectiune morala caracteristica unei persoane. /<lat. peccatum

RECE³ ~i adj. (in opozite cu cald) 1) Care are o temperatura scazuta; care creeaza senzatie de frig; lipsit de caldura. Vant ~. ◊ ~ ca de gheata foarte rece. Clima ~ clima caracteristica regiunilor polare. Cu sange ~ linistit; calm. 2) Care este mai putin cald decat ar trebui (sau decat este obisnuit). Camera ~. ◊ Gustari sau mancaruri) reci alimente (gatite) care se consuma neincalzite. 3) fig. (despre persoane sau despre manifesta-rile lor) Care vadeste lipsa de caldura sufle-teasca; sec. Primire ~. /<lat. recens

DODA, dode, s. f. 1. (Banat, Olt.) Termen cu care se adreseaza cineva surorii mai mari. 2. (Trans.; in limbajul copiilor) Mana. 3. (Mold.) Termen cu care se adreseaza copiii fetelor sau femeilor nemaritate. (creatie expresiva proprie copiilor, la fel ca si coca; dupa Candrea, sensul 3. ar trebui pus in legatura cu sb. dodola = paparuda (1.) (> (Banat) dodola), iar, dupa Scriban, sensul 1. e o varianta a lui dada)

HISTERON-PROTERON s.n. (Ret.) Figura de stil constand in rasturnarea ordinii firesti intre fenomene, anticipandu-se ceea ce ar trebui sa urmeze. [< it., fr., gr. hysteron-proteron].

ParaTONIE s.f. Tulburare a tonusului muscular, constand in contractarea muschilor atunci cand ar trebui sa se relaxeze. [Gen. -iei. / < fr. paratonie, cf. gr. para – langa, tonos – tensiune].

PSIHOLOGISM s.n. 1. Tendinta de a explica fenomenele sociale, arta, morala, religia si alte forme ale constiintei sociale tinand seama exclusiv de aspectul psihologic drept factor determinant al celorlalte laturi si procese. ◊ Psihologism lingvistic = curent initiat de Steinthal in Germania si de Potebnea in Rusia, dupa care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui sa fie actul individual al vorbirii, inteles ca un proces psihic, fara nici o legatura cu viata sociala. 2. Atitudine a scriitorilor care analizeaza numai starile psihice, neglijand cauzele sociale ale acestora. [Cf. fr. psychologisme].

DIFORM, -A adj. Care nu are forma, figura sau proportiile pe care ar trebui sa le aiba; pocit, monstruos; inform. ♦ (Rar) Fara forma precisa. [< fr. difforme, cf. lat.t. difformis].

arici (-ci), s. m. – 1. Animal mamifer insectivor. – 2. Tumoare, javart. – 3. Planta (Echinope sphaerocephalus). – 4. Herpes. – Mr. ariciu, arit, megl. arit. Lat. ēricius (Diez, I, 349; Puscariu 118; Candrea-Dens., 85; Korting 3273; REW 2897; DAR); cf. alb. irikj, it. riccio (sard. rizzu), sp. erizo (astur. arizo, gal. ourizo). Fonetismul prezinta dificultati, intrucit rezultatul normal ar trebui sa fie arit, ca in dialecte. S-a incercat sa se explice alterare ti › ci, care apare si in mr. si in it., printr-un tip intermediar eric(u)lus, de catre Puscariu 118; prin erix, -cis, dupa Philippide, Altgr. Elemente, 2, si Pascu, I, 38; prin schimbare de suf., de catre Pascu, Beitarge, 9. Der. ariceala, s. f. (tumoare, javart); arici, vb. (a-si zbirli parul; a se ghemui, a se face ghem; a suferi de ariceala sau de herpes); aricioaica, s. f. – Din rom. provin ngr. ἀρίτζιος (Murnu 22; Meyer, Neugr. St., II, 74), rut. jaric (Candrea, Elemente, 405; Berneker, 448).

baiat (baieti), s. m. – 1. Baiat de serviciu; vinzator; servitor. – 2. Tinar, flacau. – 3. Barbat. Cuvint obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. baiat „picolo”, baiat de pravalie: intrase ca baiat intr-o pravalie (Basarabescu). Daca este intr-adevar asa, ar putea sa se identifice cu vreun cuvint lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui sa se presupuna ca verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificata de it. baila) › *bailiare › bailliare (confirmata de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totusi modificare interna a it., Meyer-Lubke, Ital., 54). Plecind de la *balliator, der. lui baiat este normala (cf. imparat ‹ imperator). Este de asemenea posibil sa fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par sa indice calabr. vajazzu „sluga, taran”, bajazza „servitoare; femeie usoara”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminari cu va(r)let si lat. med. baietus „paj”, atestat intr-o glosa irlandeza (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. si lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de alta parte, este posibil sa avem dovada existentei in rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorita prezentei in bg., sb. a lui bajat „(piine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantica intre „servitor” si „tinar, flacau” este pe cit de generala pe atit de usor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garcon. In orice caz, pare mai putin probabila solutia admisa in general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Puscariu, Dacor., IV, 808 si Lr., 546; Rosetti, I, 163), si care pleaca de la acelasi etimon, dar urmind o evolutie semantica diferita. Aceasta explicatie pleaca de la prezenta in rom. a vb. a baia „a creste”, slab reprezentat in regiunea Banatului si in Hateg (cf. ALR, 235), si pe care autorii mentionati il deriva din lat. baiulare „a duce, a purta, a creste” (cf. balia „doica”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doica”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mingiia”), prin intermediul acelorasi modificari fonetice. Daca se admite acest punct de vedere, am avea in baiat un semantism paralel sp. crio ‹ criar. Totusi, aceasta ipoteza pare inacceptabila, pentru ca a baia „a creste” se explica perfect in cadrul limbii rom., plecindu-se de la a baia „a imbaia”, fara a fi nevoie sa se recurga la etimoane indoielnice; si, de asemenea, pentru ca baiat este cuvint de uz cu totul general, cu exceptia regiunii Crisanei si a Banatului (ALR 184): adica este necunoscut numai in acea regiune in care se pastreza a baia „a creste”, ceea ce pare impotriva logicii. In sfirsit, trebuie aratat ca Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) si de Candrea, il explica pe baiat prin vb. a (im)baia, a carui dificultate a fost indicata de DAR. Der. baiata, s. f. (Trans., fata); baietan, s. m. (baiat, flacau); baietandru, s. m. (baiat, flacau); baietas, s. m. (baiat, copil); baietea, s. f. (Trans., fata); baietel, s. m. (baietas); baietesc, adj. (de baiat); baieteste, adv. (ca baietii); baietica, s. f. (Trans., fata); baietica, s. m. (Mold., baiat); baietime, s. f. (multime de baieti); baietoi, s. m. (vlajgan); baietos, adj. (de baiat).

ban (bani), s. m. – 1. Moneda. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetara de valoare diferita: in sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la inceputul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centima, adica 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscuta. Este vorba probabil de cuvintul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns sa insemne, intre multe altele, „amenda impusa pentru delicte impotriva autoritatii”, sau „contributie platita domnului feudal de catre targuri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plati amenzile cu bani gheata, intr-o epoca in care moneda nu era obisnuita. Ramine de lamurit drumul urmat de imprumut; este probabil sa fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); aceasta explicatie este insa lipsita de fundament istoric, caci ar fi posibila numai daca ar exista monede batute de demnitarul desemnat prin acelasi nume. S-a presupus apoi pentru cuvintul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); intr-adevar, exista in bg. han „(”moneda„ si ”conte„) si in v. pol. ban. Totusi, cel mai probabil este ca ambele cuvinte sa provina din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. deriva mag. bany ”moneda„ (Edelspacher 9). In sfirsit, dupa o ipoteza a lui Puscariu in DAR, ar fi vorba de o radacina preromanica *bann- ”viata„, de unde se deduce si mr. a bana, ”a trai.„ Sub aspect semantic, ar trebui sa se presupuna un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vita › rom. vita), si apoi ”bani„ (ca lat. pecus › pecunia), ipoteza ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasa. Der. banar, s. m. (inv., portmoneu); banarie, s. f. (monetarie); banaret, s. n. (banet); banarit, s. n. (banet); banesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); baneste, adv. (din punct de vedere economic, material); banet, (bani multi); banica, s. f. (planta, Phyteuma orbiculare); banicel, s. m. (paieta); banisor, s. m. (banut, moneda mica; planta, banica); banos, adj. (avut, bogat; care aduce cistig mare, productiv, lucrativ); banut, s. m. (moneda mica; germenul oului; planta, ciubotica-cucului, Bellis perennis; planta, cimisir, Buxus sempervirens; planta, saschiu, Vinca pervinca).

barza (berze), s. f. – Pasare calatoare, cocostirc. – Var. (Olt.) bardas, bardos. Cuvint obscur, provenind probabil din lat. *gardea, in loc de ardea „bitlan”. Existenta lui g- in lat. este atestata de it., sp. garza, port. garca. Este dificil de explicat alterarea initialei in rom. Este posibil sa fie vorba de un b- primar, alterat tirziu in it. si sp., ca in cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lubke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curind de o confuzie balcanica a lui g cu b, permanenta in sl. (cf. sb. briziti fata de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., si care se produce in rom. numai inainte de un u (rubus › rug; lingua › limba; nebula › negura; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja in REW 619. Totusi, se considera in continuare, in mod traditional si general, ca este vorba de un cuvint din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhe) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Baric, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe linga faptul ca aceasta explicatie este insuficienta, atita vreme cit nu cunoastem istoria cuvintului alb., este posibil sa avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se intemeiaza, intr-adevar, pe o serie de supozitii indoielnice, cum ar fi ideea prealabila ca ambele cuvinte, alb. si rom., sint identice; ideea ca pasarile primesc de obicei numele culorii penajului lor; si ideea ca albul atrage cel mai mult atentia din aspectul general al berzei. Nu trebuie sa ne surprinda, prin urmare, daca Lahovary 315 cauta etimonul acestui nume in vreo radacina anterioara indo-europenei, care ar trebui sa insemne „stralucitor”. In ce ne priveste, credem ca alb. barth „alb”, ca si rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 si Rosetti, II, 110 il considera der. din rom.) si sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legatura cu numele berzei, si reprezinta sl. brezu „alb”, intr-o faza anterioara metatezei lichidelor; cf. breaz.

brinza s. f. – Produs alimentar obtinut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndza. Cuvint care a dat nastere multor ipoteze si discutii, in general foarte divergente. Ne expunem parerea, inainte de a trece in revista opiniile anterioare. Este cunoscut ca brinza in general isi primeste numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalon, si toate numele de brinzeturi fr.), sau de la forma pe care o capata. In aceasta ultima categorie intra o serie intreaga de nume care desemneaza brinza cu numele tiparului sau. Astfel in sp. adobera, care inseamna in acelasi timp „tipar pentru brinza” si brinza, iar in rom. burduf, care se foloseste, desi rar, cu sensul de „brinza pastrata in burduf”. In acelasi mod, lat. formaticus, cu der. sau romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „facut cu mina” si brinza; rus. paner „brinza”, fata de lituan. paner „cos”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Acelasi mod mai primitiv de a da forma brinzei, strecurind-o totodata, este punerea laptelui prins intr-un sac de in sau de cinepa, a carei tesatura rara permite verificarea ambelor operatii in acelasi timp (asupra acestei faze a prelucrarii branzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astazi sedila sau zagirna, s-a numit probabil in trecut brandeum, cuvint lat. care insemna „pinza de in” si care apare in Evul Mediu cu sensurile de „val subtire pentru relicve”, „pinza” si „legatura, briu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brinza pare normal, din punct de vedere fonetic si semantic. In plus, este posibil ca sensul cuvintului sa se fi deplasat din epoca latina de la recipient la continut, daca trebuie presupusa o legatura intre brandea si brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvint fara o explicatie satisfacatoare pina in prezent, si care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Batr., I, 190, considera cuvintul ca fiind dac, dupa ce l-a impartit (Col. Traian, 1874, 107), in bo-ransa, si i-a asimilat ultimul element cu rinza. Cipariu, Arhiv., 144, il deriva de la un lat. *brancia, in timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orasului elvetian Brienz. Aceasta idee, reluata in mod inexplicabil de DAR, este „imposibila din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, il deriva din pol., gresind evident. Pascu, Beitrage, 8, a sugerat mai intii o posibila der. de la interjectia bir, idee insolita, care a fost totusi preluata de Lahovary 318, cu circumstanta agravanta de a o fi combinat cu rinza, ca la Hasdeu, si de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, si Arch. Rom., IX, 324, s-a gindit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. Dupa Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de radacina iraniana *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, in vreme ce dupa Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluata de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetatorii mai recenti (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenworter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendinta de a considera acest cuvint ca un „Reliktwort” sau supravietuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brinzar, s. m. (persoana care prepara sau vinde brinza); brinzareasa, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brinzarie, s. f. (loc in care se prepara brinza); brinzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brinzoaica, s. f. (placinta cu brinza); brinzoi, s. n. (Arg., cutit); brinzos, adj. (care are multa brinza; care are consistenta brinzei); imbrinzi, vb. (Bucov., despre turma, a paste); imbrinzit, adj. (facut, uns, amestecat cu brinza); brinzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brinzeturi). Din rom. trebuie sa provina ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnworter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); tig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, sas. prants, germ. dialectala Brinse(nkase), tig. sp. brinza „carne fiarta” (Besses 39).

buiestru (buiastra), adj. – 1. (Cal) care merge facind pasii cu picioarele de aceeasi parte. – 2. (S. n.) Mers al calului in acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastra, adj. f. (vaca in calduri). Origine incerta. Dupa Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. *boiester, de la boia „piedica, legatura”, datorita nevoii de a lega picioarele calului cand se incepe sa i se arate pasul buiestru. Aceasta ipoteza este dificila din punct de vedere fonetic. Par mai putin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 si REW 1245), care pleaca de la *bovestris, si ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazeaza pe lat. ambo extra. Pe de alta parte, Puscariu a sustinut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. *ambulester, de la ambulāre, care satisface semantic, dar care trezeste indoieli cu privire la fonetism. Toate aceste incercari de explicare pleaca de la presupunerea ca este vorba de un cuvint lat., si aceasta supozitie se intemeiaza pe prezenta finalului -estru, care este posibil sa reprezinte suf. lat. -ester. Totusi Cihac, II, 32 se gindea la o posibila der. de la sl. buj „increzut”, bujaku „nebun” (› rom. buiac), cf. pol. zbujac się „a se impauna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu aceasta indicatie. Este cert ca DAR se indoieste de autenticitatea acestui sens, care il considera o greseala personala a lui Goga; dar cuvintul apare repetat la Rebreanu, cu acelasi sens, si pe de alta parte, coincide cu var. boiastra „(vaca) in calduri”. Acest ultim cuvint se leaga in DAR de *bovestris: der. nesigura, daca ne gindim ca in mod normal ar trebui sa se astepte o formatie bazata pe taurus. Este cert, prin urmare, ca buiestru nu poate fi separat de buiac, fie ca este vorba de o contaminare, fie de o der. directa, cu finala modificata de influenta lui pedestru.

ca conj. – 1. (Inv.) Pentru ca, intrucit. – 2. Pentru ca, cu scopul ca. Lat. quia (Puscariu 244; DAR; Sandfeld, REB, I, 100-7; Rosetti, II, 117). Sensul s-a pierdut din sec. XVII. Astazi apare numai cu sensul 2, si totdeauna in compunere, ca sa, deci pentru a introduce un conjuctiv. Folosirea lui ar trebui sa se reduca la prop. care indica finalitate sau consecinta: ma duc, ca sa nu-l MAI vad, dar nu vreau sa-l mai vad. Totusi, uzul cere prezenta lui ca, atunci cind conjunctivul nu urmeaza imediat dupa verbul principal: nu vreau sa ma vada toata lumea, dar: nu vreau ca toata lumea sa ma vada. Perfecta echivalenta a acestor doua expresii este cauza pentru care folosirea lui ca sa s-a extins exagerat, astfel incit este usor sa se spuna, impropriu, nu vreau ca sa ma vada toata lumea. Aceasta forma incorecta este simtita tot mai putin ca atare, asa ca astazi ca sa a devenit mai mult sau mai putin echivalent al lui sa. Pentru der. romanici ai lui quia (v. it., it. de sud, v. sp., v. port. ca, it. che, prov., fr., cat., sp., port. que), cf. J. Jaquet, Recherches sur l’origine de la conj. que et des formes romanes equivalentes, Paris, 1894, si REW 6954, unde, totusi, lipsesc rom. ca, mr. ca sa (tra sa), megl. ca si.

calce (calce), s. f. – Galbenele (Caltha palustris). Probabil din lat. caltha, cuvint care apare la Plaut, si care inseamna „planta cu flori galbene”, cum sint intr-adevar galbenelele. Pentru a explica fonetismul, ar trebui plecat de la un der. *calthea › *calte (pentru te › ce, cf. arici). In general se admite ca acest cuvint calce reprezinta lat. calx, acuz. calcem (Candrea, Rom., XXXI, 273; Puscariu 256; REW 1534; Candrea-Dens., 215; DAR); insa semantismul este mai putin clar.

chiondoris adv. – Chioris, cu ochii incrucisati. Origine necunoscuta. Apartine fara indoiala aceleiasi familii a lui chiomb; si, avind in vedere vb. inchiorcosa, der. de la onomatopeea chior, se poate propune o origine expresiva. In fonetismul sau a influentat probabil tc. kandiris „actiune si mod de a convinge”, sau, dupa Scriban, Arhiva, 1914, 133, mag. kondoros „incretit”; dupa Seineanu, I, 115, ar trebui sa se gindeasca la contaminarea lui chiomb cu chioris. – Der. chiondoreala, s. f. (incruntare); (in)chiondora (var. (in)chiondori), vb. (a se incrunta). Acest ultim cuvint este fara indoiala identic cu incondura, vb. (a se umfla in pene, a se impauna, a se fuduli), cuvint care s-a referit probabil la inceput la paun (dupa Seineanu, II, 145, de la condur „pantof”; impotriva Graur, BL, VI, 153).

ciut (ciuta), adj. – 1. Cu coarnele taiate, fara coarne sau fara un corn. – 2. Cu urechile taiate, fara urechi sau fara o ureche. – 3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. – 4. (Trans.) Greoi, neindeminatic. – Var. sut, ciut, megl. ciut. Creatie expresiva, ca ciot „ciuntitura” si bot „rit; cioc” (cu der. bont „tocit” ca ciunt). Cf. it. ciotto „schiop”, a carui origine este necunoscuta dupa Prati 287. Este cuvint comun aproape tututor limbilor balcanice (alb. sut, sut, bg., sb. sut, mag. csuta, suta, ceh. suta, pol. szuty, rut. suta, toate cu sensul de „fara coarne”), fie ca este vorba de formatii expresive independente, fie de imprumuturi din rom. Totusi opiniile asupra originilor cuvintului rom. sint impartite. Cea mai curenta este cea care il deriva din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 si II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicata de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicatia care porneste de la forma alb. articulata te sut. Aceasta ipoteza nu este imposibila, insa nu este folositoare, in lumina tuturor radacinilor expresive rom., care indica, prin aceleasi mijloace, aceeasi notiune. Dupa Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. Dupa Pascu, I, 194, de la un lat. *tiutus, din gr. τυτθός si dupa Giulgea, RF, 49, din lat. exutus „scos, luat”, ipoteze fortate si neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeasi radacina prezinta si o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele carora le lipseste un membru sau o parte), pentru a carui formatie cf. paralelismul lui bot si bont, ciont si probabil cioc si ciung; cf. si it. cioncare (calabr. ciuncari) „a mutila”. Der. ciunti (var. ciunta), vb. (a taia, a reteza, a amputa, a taia crengi); ciuntitura, s. f. (actiunea de a reteza; membru sau parte retezata); ciuta, s. f. (caprioara; animal salbatic, fiara), pe care Capida, Dacor., I, 512 si II, 550 si DAR il deriva direct din alb. te sute „ciuta”; ciutarie, s. f. (parc rezervat pentru cresterea cerbilor); ciutac (var. ciutan, ciutas), s. m. (nume de bou); ciutit, adj. (fara coarne).

coliba (colibe), s. f. – Casa mica si saracacioasa, cocioaba. – Mr. caliva, megl. coliba. Origine necunoscuta. Cuvintul apare in toate limbile balcanice: ngr. ϰαλύβα (› mr.), tc. koliba, kaliba, kulube, alb. koljube, bg. koliba (› megl.), sb., slov., ceh., pol., mag. koliba, rut. kołyba. Se presupune in general ca rom. provine din gr. ϰαλύβη, fie direct (Roesler 571; cf. Danicic, V, 189; Vasmer, Gr., 79), fie prin intermediul bg. sau sb. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18; DAR; Puscariu, Lr., 260), sau al tc. (Miklosich, Turk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer, Mitt. Wien, 354). Der. pe baza cuv. gr. este greu de admis direct fiindca daca este imprumut vechi, λ ar da r, daca este modern, β ar da ν; prin intermediul altei limbi, deoarece se presupune ca imprumutul a avut loc intr-o epoca in care υ se pronunta i, in vreme ce β se pronunta b, caz ce nu apare la alte imprumuturi din gr. (cf. ϰόληβον › sl. koliva; ϰλουβίον › sl. kluvija etc.; sb. koliba, koliba apare din sec. XIII. Imprumutul din tc. nu poate fi admis, avindu-se in vedere vechimea cuvintului in sb., si cu atit mai putin din per. kulba „coliba” (Romanski, R. Et. slaves, II, 53). In sfirsit, se poate ca cuvintele sl. sa provina din rom. (Berneker 546). Daca se admite ca este vorba de un cuvint rom., ar trebui plecat de la lat. collegia ‹ collegium „grup de colibe de ciobani”, de unde si sard. boddeu (Wagner 108), cf. ngr. ϰολλήγας „de la mijloc.” Trecerea lui g › b nu este normala, dar cf. barza, limba si cociorba fata de rut. kocerga, cosleaba fata de cosmeaga, coroaba fata de coroaga, etc. Aceste ex., ca si prezenta unor cuvinte ca cobace, cobilteata, cocioaba, par a indica faptul ca cuvintul lat. a fost interpretat ca o creatie expresiva, chiar daca aceasta ipoteza nu este necesara. – Der. colibas (var. colibar), s. m. (om sarman, persoana care locuieste intr-o coliba; pustnic; paznic de padure).

TARDIV, -A adj. (adesea adv.) Care apare, se petrece, se face (mai) tarziu (decat ar trebui). [Cf. fr. tardif, it. tardivo].

coptura (copturi), s. f. – 1. Prajitura. – 2. Puroi. – Var. (Trans., rar) coptatura. Lat. coctūra (Puscariu 397; Candrea-Dens., 372; REW 2020; DAR); cf. it. cottura, v. fr. cuiture, prov. coiture, sp. cochura. Cf. si coace. Fonetismul nu este normal, caci rezultatul ar trebui sa fie *cutura; Puscariu, Lr., 18, admite influenta unei analogii cu copt. Este cuvint general cunoscut, dar rar in nord-est (ALR, I, 130).

cresta (crestez, crestat), vb. – 1. A taia. – 2. A face o incizie. – 3. A face o crestatura. – Var. incresta. Lat. castrāre „a castra”; este dublet de la castra, vb. neol. din sec. XIX. Pentru semantism, cf. abruz. castra „a taia tulpina principala a unui copac”, calabr. ncastra „canal de irigatie”, ncrastatura „gardina de butoi”. Pentru vocalism, cf. rapidus › repede. – Se considera in general ca este vorba de un der. intern de la creasta (Tiktin; Candrea); insa explicatia semantica este evident insuficienta. Este sigur, totusi, ca in imaginatia vorbitorului de rom., cele doua cuvinte s-au amestecat cf. creasta 8. Dupa Scriban, ar trebui pornit de la rus., rut. krestiti „a face semnul crucii”, cuvint care de asemenea pare a fi incrucisat cu vb. rom. (› rom. incresta, vb. „a marca facind o cruce”). Der. crestat, adj. (taiat, cioplit, gravat); crestata, sf. (roata zimtata; piine uscata, de forma triunghiulara sau ca o cruce, care se da de obicei de pomana), in al carui al doilea sens este evidenta incrucisarea cu sl. krestati „a face o cruce”; crestatel, s. n. (unealta a olarului cu care modeleaza marginea vaselor); crestatura, s. f. (deschizatura; crapatura; taietura; semn; cioplire); crestez, s. n. (mai pentru amestecat brinza); cresteaza, s. f. (deschizatura, crapatura).

curte (curti), s. f. – 1. Spatiu imprejmuit pe linga casa, ograda. – 2. Imprejmuire, tarc. – 3. Conac, casa boiereasca. – 4. Palat domnesc. – 5. Totalitatea persoanelor care alcatuiesc suita domnitorului. – 6. Garda de corp, garda personala a domnitorului. – 7. (Inv.) Cer, rai. – 8. Tribunal, plen al unei instantei judecatoresti. – 9. Omagiu magulitor, galanterie. – Mr. curte. Lat. *curtem, var. populara de la cǒhortem (Diez, I, 140; Puscariu 462; Candrea-Dens., 464); cf. alb. kurt (Meyer 216), ngr. ϰούρτη, it., sp., port. corte, prov. cort, fr. cour). Este dublet al lui cohorta. Nu se intelege de ce ar trebui sa provina, mai curind decit din lat., din gr. (Diculescu, Dacor., III, 436; REW 232) si de ce este un „Balkanwort” (Domaschke 129), fiind un cuvint atit de general si genuin romanic. Sensul 9 traduce fr. cour. – Der. curtean, s. m. (slujbas la palat; persoana care face parte din suita domnitorului); curteanca, s. f. (doamna de la curtea unui domnitor); curtenesc, adj. (de curte; de curtean); curtenet, s. m. (Trans., Olt., persoana iscusita si activa, om priceput la toate); curteneste, adv. (in felul curtezanilor); curta, vb. (a face curte), pe baza fr. courtiser; curteni, vb. (a intra in slujba curtii, a se introduce la curte; a face curte, a curta; a face complimente, a lingusi, a tamiia); curtenitor, adj. (respectuos, politicos); curtenie, s. f. (slujba la curte; politete, respect); curtezan, s. m., din fr. courtisan; curtezana, s. f., din fr. courtisane; curtina, s. f., din fr. courtine; curtuozie, s. f., din fr. courtoisie; incurti, vb. (a se stabili la curte, a duce viata de curtean), inv. (sec. XVI).

departe adv. – La (anume) distanta. – Mr. diparte, megl. diparti. De la parte, cu prep. de (Candrea-Dens., 1341; Tiktin; Candrea; Scriban), ca it. a parte, sp. apartar, fr. depart. Puscariu, ZRPh., XXVII, 739-40, se opune acestei explicatii afirmind ca sensul lui de-parte ar trebui sa fie aproape, afirmatie complet nejustificata, si propune sa se derive adv. din vb. (Puscariu 500). – Der. departa (var. indeparta), vb. (a aseza sau a pleca mai departe); departare, s. f. (distanta; deparatare); departisor, adv. (destul de departe). Dupa Puscariu 500 (si ZRPh., XXVII, 739), vb. departa (mr. departedz, departare, megl. dipartez) s-ar explica prin lat. *dequartāre, de la quartus „cartier”, ca fr. ecarter de la *exquartāre, calabr. iscartarsi, cf. REW 3061.

doda (dode), s. f. – 1. (Banat, Olt.) Formula de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., in limbajul infantil) Mina. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu parul lins. Creatie expresiva de origine infantila, ca si coca. Dupa Candrea, sensul 3 ar trebui pus in legatura cu sb. dodola „persoana travestita care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodola); si dupa Scriban, sensul 1 este o var. de la dada. – Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fara voie); dodii, s. f. pl. (in expresia in dodii, la intimplare); dodot, s. n. (prostie, aiureala), cf. dondani; dodolet (var. dodonet, dodolot), adj. (rotund; neted).

dup interj. – Poc (exprima zgomotul produs de o lovitura). – Var. sdup. Creatie expresiva, cf. buf, hop si ngr. δοῦπος. – Der. dup, s. m. (bila; betisor care inlocuieste bilele la anumite jocuri de copii; smoc de par), cuvinte care adesea sint considerate de origine diferita, dar care provin din aceeasi intentie expresiva, de a desemna un obiect rotund si greu. Dupa Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup „joc cu bile”, care ar proveni din sl. duplu „concav”, cf. pol. dup „scorbura”, ceh. dupa „gaura”, bg. dup(c)ia „a gauri”. Aceste paralele sint evidente; insa sensul lui dup „joc de bile” nu este atestat si pare a fi rezultatul unei greseli de interpretare a expresiei a juca in dupi „a juca popice (care trebuie sa fie bagate intr-o gaura)”. Dupa Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup „smoc de lina” trebuie sa fie dop, s. n. (bucata de pluta cu care se astupa o sticla; pluta); se stie ca un smoc de lina sau o bucata de cirpa este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvintul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, si putin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a sas. dop (Meyer-Lubke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s. m. (lovitura; palma; pumn), der. cu suf. -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; dupa Candrea, trebuie sa se puna in legatura cu sb. dupac „lovitura”); dupaci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a calca in picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., paros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curata), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupai (var. dupui), vb. (a tropai, a calca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face sa tremure); (s)dupait, s. n. (tropait); (s)dupaiala, s. f. (tropait); indupaca, vb. (a se ghiftui, a infuleca), cuvint inv., folosit de Cantemir; indopa, vb. (a hrani, peste masura, a ghiftui; a umple, a satura; a hrani o pasare virindu-i mincare pe git pentru a o ingrasa; refl., a se satura, a se ghiftui); doapa, s. f. (femeie dolofana); dopar, s. n. (tirbuson). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) si sas. dop.

fior (-ri), s. m. – Senzatie usoara de frig, insotita de tremur. Lat. febris (Puscariu 616; Candrea-Dens., 593; REW 3230; DAR; Giuglea, LL, I, 172), cf. comel. fiora „febra”. Rezultatul normal, *fiore, a primit un sing. analogic, format pe baza pl. fiori (dupa Puscariu si Candrea-Dens., ar trebui plecat de la un lat. *februm. Der. infiora, vb. (a scutura; a face sa tremure, a speria; a agita, a scutura usor; a nelinisti, a tulbura); infiorator, adj. (cumplit, inspaimintator, cutremurator). Pentru fioros, cf. fiara. Infiora nu pare a fi cunoscut in Banat (ALR, I, 100), cf. mr. nhiuredz, nhiurare, pe care Pascu, I, 100, le explica printr-un lat. *infebrāre.

DIFORM, -A adj. care nu are forma, figura sau proportiile pe care ar trebui sa le aiba; pocit, monstruos; inform. ◊ fara forma precisa. (< fr. difforme, lat. difformis)

HISTERON-PROTERON s. n. figura de stil, constand in rasturnarea ordinii firesti a termenilor (cuvinte sau propozitii), anticipandu-se ceea ce ar trebui sa urmeze. (< fr. hysteron-proteron)

ParaTONIE s. f. 1. tulburare a tonusului muscular, constand in contractarea muschilor atunci cand ar trebui sa se relaxeze. 2. intarziere a unor miscari la plante sub influenta unor factori externi. (< fr. paratonie)

POLICENTRISM s. n. doctrina in virtutea careia partidele comuniste ar trebui sa aiba mai multe centre de conducere. (< fr. polycentrisme)

PREVARICATIUNE s. f. abatere de la indatoririle de serviciu, abuz comis de un functionar in exercitiul functiunii. ◊ tradare a unei cauze, a unor interese care ar trebui aparate. (< fr. prevarication, lat. praevaricatio)

PROLEPSA s. f. 1. evocare in avans a unui eveniment ulterior. 2. procedeu in a plasa un cuvant in propozitia care preceda pe cea in care ar trebui sa fie. 3. figura retorica prin care se previne o obiectie; preceptie. (< fr. prolepse, gr. prolepsis)

PSIHOLOGISM s. n. tendinta de a interpreta fenomenele sociale, arta, morala, religia si alte forme ale constiintei sociale prin factorul psihologic; exagerare a importantei factorului psihologic in literatura. ♦ ~ lingvistic = curent in Rusia, dupa care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui sa fie actul individual al vorbirii, conceput ca un proces psihic, fara nici o legatura cu viata sociala. (< fr. psychologisme)

ghimpe (ghimpi), s. m. – 1. Spin, teapa. – 2. Os de peste. – 3. Virf ascutit, cui. – 4. Nume de plante spinoase (Cyrcium lanceolatum; Xanthium spinosum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). – Var. (inv.) ghimp. Lat. *pungulum, de unde provine si it. pungolo (Arch. glott., XIII, 398; Prati 802), si cu schimbare de suf., pungello (REW 6851). De la *punglu s-a ajuns prin metateza la *glumpu › *ghiumpu (ca in *quaglum › chiag), redus prin disimilatie la ghimp(u). Se presupune in general ca termenul rom. deriva din alb. gjemp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); insa chiar var. consonantismului alb. dovedeste ca trebuie plecat de la un etimon romanic in gl-, al carui rezultat ar trebui sa fie diferit in alb., cf. *glemus › alb. ljems, glandis › alb. ljende. Este evident ca alb. provine din rom. Der. ghimpos, adj. (spinos; picant, intepator); ghimpoasa, s. f. (planta, Cryspis aculeata); ghimpuros, adj. (spinos); (in)ghimpa, vb. (a intepa; a incita, a stimula; a musca, a intepa; a rani); inghimpator, adj. (care inteapa); inghimpatura, s. f. (intepatura); ghimparita, s. f. (Cryspis aculeata).

ghiuj (ghiuji), s. m. – Batrin decrepit, ramolit. – Var. ghij, ghijan, ghijoi, ghijoc, bijog, bijoaga, ghijoaga. Probabil din sl. *gązi „creanga subtire”, cf. ginj. Semantismul se explica prin ideea de „indoit, curbat”, cf. ginjia „a indoi”, ginjui „a rasuci”; fonetismul pare a indica un imprumut de data ulterioara lui ginj, cf. rus. guz „rachita”; dezvoltarea vocalica, asa ca in ghega › ghioaga, ghin › ghionoi, chirai › chiorai, etc. Alb. ǵus „bunic” (Meyer 143; Philippide, II, 714; DAR) provine din aceeasi sursa, sau poate din rom. Dupa parerea lui Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 1, este vorba de un dacic *ghiuga; dupa Popescu-Ciocanel, 31, ar trebui plecat de la per. ghauz „curtezana”, a carui legatura nu se intelege; iar dupa Lahovary 330, avem a face cu un cuvint anterior indoeurop. Legatura cu hij, s. m. (Mold., ghiuj), si vij(oi), s. m. (Trans., ghiuj), nu este clara.

griu (-iie), s. n. – 1. Planta erbacee din ale carei boabe se face faina (cu toate varietatile sale). – 2. (S. f. pl.) Cereale. – Var. (pentru sensul 2) grine. – Mr. gran, gar(n), megl. grǫn, istr. grawu. Lat. granum (Puscariu 740; Candrea, Elements, 58; Candrea-Dens., 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grun, grur(e), it., sp. grano, fr. grain, basc. grau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuie sa fie *grin; in aceeasi situatie se afla si cuvintele briu si friu. Dificultatea fonetica pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 sa considere acest cuvint drept autohton. Explicatiile neregularitatii fonetice sint diferite, si nu absolut convingatoare. Dupa Meyer-Lubke, ZRPh., XL, 559, alteratia se datoreaza timbrului velar al vocalismului i... u; insa acelasi timmbru, chiar daca nu cu aceeasi alteratie, apare si la sin(u), batrin(u), etc. Dupa Skok, A propos du nasalisme, in Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 325-29, explicatia ar trebui cautata in pozitia finala a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, considera ca „prezenta lui u final este o conditie a inovatiei”, solutie cu care pare a se combina cea lui Meyer-Lubke si a lui Skok. In sfirsit, Graur, BL, III, 52, pleaca de la o forma rotacizata *brin › brir, in care ar fi intervenit o „fascie” *briur(i), de unde un nou sing. briu. Aceata laborioasa explicatie se bazeaza pe ideea sustinuta de autor a necesitatii unei „despicari” a 2 r, cf. greer, prooroc. Totusi, explicatia nu pare suficienta, fiindca in celelalte cazuri de „fascie” apre reduplicarea vocalei, pe cind aici efectul este diferit; si intrucit pl. briuri, friuri, griuri, care constituie o veriga necesara a demonstratiei, este exceptional si anormal, deoarece forma curenta si traditionala este bri(n)e, fri(n)e, gri(n)e. Credem ca este mai curind vorba de o forma *griru, pl. *grire, alterata fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilari, unde r secundar ar fi disparut ca efect al unei disimilari posterioare (*griru › griu ca imparatru › Imparat(u) sau fratrem › frate). Esre remarcabil, intr-adevar, faptul ca cele trei vocale la care apare aceasta particularitate, apare si un r in silaba anterioara, a carui prezenta pare a conditiona fenomenul. Dupa cit se pare, aceeasi schimbare a inceput sa se schiteze in batrin › batriior (in loc de batrinior), fara a se fi propagat insa la alte forme der. sau flexionare. – Cf. graunt. Der. grinar (mr. grinar), s. n. (hambar), de la grine, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru), fr. grenier, sp. granero (dupa Puscariu 737, Candrea-Dens., 766 si REW 3839, direct din lat. granārium); grinar, s. m. (negustor de grine); grinarie, s. f. (comert de grine; hambar; cantitate de grine).

jupin (jupini), s. m. – 1. Domn; titlu onorific ce se dadea la inceput marilor dregatori cita vreme erau in functie, si apoi, prin extindere, tuturor boierilor. – 2. Domn, titlu de reverenta in general. – Var. (Mold., inv.) giupin. Origine incerta. Se considera in general ca reprezinta sl. zupanu „stapin al unei anumite intinderi de pamint” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 161; Seineanu, Semasiol., 238; Rosetti, GS, V, 158; Rosetti, BL, V, 222; Tiktin; Candrea), solutie care nu este imposibila (se considera ca principala dificultate a acestei der. este rezultatul an › in, tipic pentru fondul lat., fapt in virtutea caruia Lambrior 103 atribuia imprumutul lui zupanu unei epoci anterioare sec. X, in vreme ce Rosetti, BL, V, 222, crede ca este vorba de un fonetism comun imprumuturilor din sl. meridionala. In realitate, acest rezultat este posibil si in epoci mai tirzii cf. cintar, frinc, mindru. Totusi, solutia sl. nu este cu totul satisfacatoare, fiind vorba, in cadrul sl., de o formatie neclara (Berneker 368), probabil imprumut din alt idiom (Skok, Jugoslavenski istoriski casopis, 1936, 1). Pe de alta, sl. zupanu a dat in rom. rezultatul normal jupan, s. m. (domn), termen administrativ din sec. XVII-XVIII, fara circulatie reala, pe cind jupin, prin tratamentul sau general (pronuntarea dial. giupin; forma inv. rotacizata giupir, jupir), pare sa apartina fondului lingvistic anterior sl. Din aceste ratiuni, s-a incercat sa se explice jupin printr-un lat. *gypa**s, din gr. γύπη „casa”, cu suf. -a**s (Giuglea, Dacor., III, 606-10; cf. impotriva Skok, Arhiv za Arbanasku Starinu, II, 338), printr-un imprumut din avara (Skok; DAR; Puscariu, Lr., 257), sau, in sfirsit, ca cuvint autohton (Philippide, II, 15). Atrage atentia si coincidenta lui jupin cu Diupaneos (alteori Diurpaneus), titlu ce i se da lui Decebal, rege al dacilor, si a carui semnificatie este necunoscuta: daca se admite ca acest titlu insemna „Domnul”, der. nu prezinta mari dificultati fonetice (pentru di › ji, cf. jos, jumatate, ajuta; pentru a explica pastrarea lui n, ar trebui plecat de la o forma *Diupa**s). Sa adaugam, totusi, ca acesta ar fi, in acest caz, singurul exemplu de cuvint dacic care s-a pastrat in rom. Der. jupineasa, s. f. (doamna); jupinita, s. f. (domnita, fiica de mare boier); jupinime, s. f. (adunare aleasa; inv., boierime).

jur (jururi), s. n. – Inconjurare, ocol, imprejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incerta. Se considera reprezentant al lat. gyrus ‹ gr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; insa der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul y › iu indica faptul ca imprumutul ar trebui sa fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), si prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz in care ramine fara o explicatie satisfacatoare rezultatul γυ › g. Daca se admite ca var. giur e primitiva, s-ar putea presupune ca rezultatul gyrus › *gir s-ar fi schimbat ca jimite › j(i)umatate sau bucin › bucium. Totusi, aceasta alterare este incerta la vocala tonica, si nu este necesara o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (inv., in jur de); imprejur, adv. (in locul inconjurator); imprejura, vb. (a inconjura, a incinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; imprejurare, s. f. (inconjurare; circumstanta, conditie; situatie, pozitie); imprejurator, adj. (care asediaza); imprejuras (var. imprejurean), s. m. (inv., vecin); imprejurime, s. f. (locul sau tinutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune in libertate, a da drumul). – Cf. inconjura.

leagan (leagane), s. n. – 1. Patut care se balanseaza pentru copiii mici. – 2. Inceput, origine. – 3. Scrinciob, dulap. – 4. (Inv.) Caleasca, sareta. – 5. Scaunel, capra vizitiului la trasurile cu suspensie. – 6. Virsa, instrument de pescuit in forma conica. – Var. leangan, leagana. Mr. leagina, megl. legan, istr. leagar. Der. legana, vb. (a da in leagan un copil; a adormi cu cintece un copil; a dezmierda, a desfata; refl., a se da in leagan; a merge leganat, a se balansa; refl., a se clatina, a oscila, a se balabani; refl., inv., a se indoi, a sovai); leganator, adj. (care incinta); leganatoare, s. f. (servitoare care leagana); leganatura, s. f. (leganare). Origine nesigura. Pare sa provina dintr-un lat. *lecanis, din gr. λεϰάνη (si, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „taler, galeata, jgheab”, cf. rus. lochani „lighean” (Vasmer, II, 62). De fapt, forma traditionala a leaganului este cea a unei copai facute dintr-un trunchi de copac taiat in doua, in directia inaltimii, si scobit, cf. albie, copaie. Dupa Boissacq 568, cuvintele gr. provin prin intermediul lui λέϰος „taler”, dintr-o radacina indoeurop. *leq- „a se incovoia”, cf. lat. lanx „taler, terezie de balanta”. Semantismul pare normal: nu si fonetismul, care prezinta o oarecare dificultate. ar trebui sa se admita o schimbare de accent, facilitat poate de vb. legana (cf. pieptene-pieptana, cumpana-cumpani, geamana-ingemana, etc.). Si asa, rezultatul ar trebui sa fie leagina (ca in mr.), unde i s-ar fi deschis sub influenta lui e anterior si al lui e final de la pl. Forma de pl. a oscilat de la leagene (sec. XVII, inv.) › legene la leagane, care este forma acceptata astazi, poate datorita unei repugnante instinctive de a admite schimbarea lui g › g in interiorul cuvintului. Este un cuvint comun (ALR, I, 287); si prezenta formei rotacizate (cf. istr.) arata fara putinta de tagada o apartenenta la fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusa de Roesler 571, dar nu a fost acceptata, si nici n-ar putea fi, caci Roesler pornea de la gr. moderna. Laurian si Massim se gindeau la gr. λίϰνον „leagan”; si Candrea presupune ca acest ultim cuvint ar fi trecut in lat. in forma *liginus, a carei der. nu pare corecta (caci dificultatea rezultatului gi › ga, se explica, neconvingator, prin paralelismul cu cearcan si mesteacan). Toate celelalte ipoteze pleaca de la vb. legana, considerat ca originar, in timp ce leagan ar fi un postverbal. Parerea cea mai acceptata astazi, din cite se pare, este cea a lui Puscariu, care se bazeaza pe un lat. *ligināre, der. din ligare. Explicatia semantica se gaseste in faptul ca anumite leagane se leaga de o grinda din tavan pentru a le usura balansul (Puscariu, Lat. li, 172; Puscariu 957; REW 5028; Tiktin; Puscariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 si 168; Iordan, BF, IX, 149; cf. Rohlfs, Differenzierung, 57; Draganu, Dacor., III, 509-14, explica lat. *ligināre printr-un radical *lig- „a misca”). – Dar obiceiul leaganelor legate de tavan exista doar in Trans. si nu e sigur ca-i cel initial; fonetismul nu inceteaza sa prezinte dificultati; si nici evolutia semantica propusa nu pare probabila, deoarece *ligināre „leagane” ar trebui sa insemne, dupa acelasi Puscariu, „a lega leaganul”, adica faza de pregatire a lui legana, care se da o singura data; asa ca *ligināre doar in mod fortat ar putea ajunge sa insemne „a legana” (dupa cum in iter facere nu putem conchide ca facere ar putea ajunge sa insemne „a calatori”). Cu atit mai putin pare convingator etimonul *legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-Dens., 943; Densusianu, GS, II, 317), cu sensul de „a se misca incet”. In fine, nu sint probabile explicatiile incercate pe baza imprumuturilor moderne din mag. lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din alb. lekunt „a legana” (Miklosich, Rum. Unters., II, 22); din bg. legalo „cuib” (Byhan 264); din mag. lengeni „a undui, a face valuri” (Scriban).

magar (magari), s. m. – 1. Asin (Equus asinus). – 2. Creasta de acoperis la casele taranesti. – 3. Lichea, secatura. – Megl. magar. Lat. ǒnāgrārius, disimilat in *onagarius, al carui rezultat *unagariu a trebuit sa sufere alta disimilare de ordin sintactic un *nagar › un magar; cf. fr. onagrier (Rabelais, I, 12). Despre prezenta magarilor salbatici in Romania in vechime, cf. Giurescu, Istoria romanilor, I, 7 si Iordan, BF, III, 165. Mai inainte se mentinuse aproape peste tot der. din ngr. γομάρι (Miklosich, Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok, Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721; Pascu, Arch. rom., VI, 224; Vasmer, Byz. Z., XVII, 108; Vasmer, Gr., 93; Puscariu, Lr., 278), cf. alb. gomar (dupa Tiktin, ngr. si alb. duc la arab. himar). Numai Berneker, II, 2, considera originea acestui cuvint drept necunoscuta; dupa Lahovary 333, ar trebui cautata in limbile preindo-europene. Der. magareata, s. f. (magarita); magarita, s. f. (femela magarului); magarar, s. m. (pazitor de magari); magaresc, adj. (de magar); magareste, adv. (ca magarii); magari, vb. (a maltrata, a umili); magarie, s. f. (murdarie, nedelicatete); magaroi, s. m. (magar mare); magaroi, s. n. (stog, gramada). Din rom. provin alb. magar, f. magarits, bg. magare „asin”, magareski „magaresc”, magarestina „magarie”, magarica „magarita”, magarija „magarie”, magarosvam „a certa”, sb., cr., slov. magarac, f. magarica (sec. XVII), magaricar „varietate de stejar”, magarcev „magaresc”, magarciti „a insulta, a-l face magar”.

marasin s. n. – (Trans.) Semn rau. Origine indoielnica. Der. din lat. male sanum „bolnav” (Draganu, Dacor., IV, 741; REW 5257 si 7584; Candrea) este putin convingatoare; mai curind ar trebui sa reprezinte lat. mala signa.

martafoi (martafoi), s. m. – Smecher, potlogar. Origine necunoscuta. Din pol. marcovy „flacau tomnatic” (Cihac, II, 189), pare putin probabil, data fiind extensiunea cuvintului. Relatia cu mag. marcafank „gogoasa” (Scriban) e intimplatoare. Poate ar trebui legat de sl. mreti „a muri”, cf. sb. mrtca „cadavru”, mrtvan „om fara putere”. – Der. martafoaica, s. f. (vagaboanda).

marula (marule), s. f. – Salata verde. – Var. (Mold.) marola. Mr. marule. Tc. marul, partial prin mijlocirea ngr. μαρούλιον, ngr. μαρούλι (Seineanu, II, 250; Meyer 260; Meyer, Neugr. St., III, 42; Berneker, II, 21; Lokotsch 1430; Ronzevalle 156). Se considera ca-i vorba de un cuvint de origine gr. άμαρούλιον, der. din amarus; dar exista si in cuman. marul „laptuca” (Kuun 126), astfel ca ar trebui sa fie cuvint turcic; cf. bg. maruli, alb. marulj, sb. marűlja (Vasmer, Gr., 96).

melc (melci), s. m. – 1. Bourel, culbec (Helix). – 2. Orbita ochiului. – 3. Labirintul urechii. – 4. Cavitatea interioara a cornului. – Var. (inv.) melciu. Mr. smelciu. Origine indoielnica. Daca se porneste, cum ar trebui, se pare, de la var. melciu considerata ca forma primitiva (Byck-Graur, BL, I, 23), ar fi de presupus ca-i vorba de sb. mela „visc”, cu suf. dim. -ce › melce, ca moma › momce; sensul ar fi de „viscos”, ca in lat. viscosus ‹ viscum „visc”. Celelalte ipoteze sint insuficiente: de la o tema sl. care ar insemna „moale” (Cihac, II, 192); de la un dacic *miliku sau *kadmiliku, ca in alb. kremili, kethmili (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 193); din lat. limax, prin intermediul unei metateze *milax (Philippide, Principii, 295); dintr-un cuvint inrudit cu lat. murex, zend. mūraka (Tiktin); abreviat in cobelci, in loc de culbec (Scriban); din bg. meluk (Conev 22). Der. mealca, s. f. (Munt., peste de riu nedeterminat), probabil denumit astfel din cauza viscozitatii lui; melcie (var. melciurie), adj. f. (oaie cu coarne rasucite); inmelci, vb. (rar, a se incolaci, a se rasuci). – Din rom. provine bg. melcev (Candrea, Elemente, 405; Miklosich, Etym. Wb., 187; Berneker, II, 33; Capidan, Raporturile, 216).

minca (maninc, mincat), vb. – 1. A se hrani. – 2. A prinzi, a lua cina. – 3. A se alimenta cu, a se mentine cu. – 4. A coroda, a strica. – 5. A roade, a macina. – 6. A consuma, a folosi. – 7. A delapida, a defrauda patrimoniul public. – 8. A uzurpa, a dobori. – 9. A se nelinisti, a se osteni. – 10. A o apuca pe cai gresite, a duce la pierzanie. – 11. A ciupi, a produce mincarime. – 12. A suporta, a rabda o insulta. – 13. A cistiga o piesa a adversarului, in anumite jocuri. – 14. A tine mult la cineva, a muri dupa o persoana. – 15. (Refl.) A se devora, a se distruge reciproc. – Var. (Trans.) minc. – Mr. mi(n)c, mac(u), mincata, micare, megl. m(an)ǫnc, mancari, istr. marancu. Lat. *manucāre, forma redusa a lui manducāre, cf. it. manucare, calabr. maneka, mai probabil decit de la *manicāre (Diez, I, 262; Puscariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvint de uz general (ALR, I, 80). Sing. prezentului maninc pare ca ar trebui sa se explice prin *manuc cu infix nazal *manunc (dupa G. Ivanescu, BF, I, 161, printr-o incrucisare intre minc cu *manduc). Der. mincacios, adj. (lacom); mincare, s. f. (bucate, feluri); demincare, s. f. (alimente, provizii); mincarica, s. f. (carne inabusita); mincarime, s. f. (usturime, iritatie, frecare a pielii); mincat, s. n. (faptul de a minca, masa); mincator, s. m. (inv., uzurpator; persoana care maninca); mincatoare, s. f. (Arg., gura); mincatorie, s. f. (abuz, prevaricatiune, frauda); mincatura, s. f. (inv., frauda, abuz; rozatura; adincitura); mincau, s. m. (lacom, hulpav); nemincat, adj. (cu stomacul gol; s. m., flamind; lihnit de foame).

minji (manjesc, manjit), vb. – A mizgali, a unge, a murdari, a pata. Origine indoielnica. Se considera der. din sl. mazati, mazǫ „a unge” (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl. maza „unsoare”, rus. mazati, maznuti „a unge, cu grasimi”; dar fonetismul e greu de explicat (cf. der. sl. pomaziti › pomazui). Poate ar trebui sa se porneasca de la mizga, cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal *mizgi. – Der. minjala, s. f. (unsoare, zugraveala; var amestecat cu pamint; clei; apretare, un anumit clei de apretat cinepa); minzala, s. f. (Mold., scrobeala), unde apare mai clar legatura cu sl.; minjoala, s. f. (Trans., unsoare, grasime); minjalau (var. minzalau), s. m. (Mold., baiat de spalatoreasa), incrucisare intre minji „a sapuni” cu „mangalau”; minzali, vb. (a se minji); minzaleala (var. minzalitura, minjitura), s. f. (pata, murdarie, grasime); paminzalca, s. f. (Munt., scrobeala pentru firele de bumbac; Munt., curea care leaga fuiorul de furca), in loc de *pominzalca; taminji, vb. (Mold., a minji), cu pref. ta- putin clar, cf. taminda; taminjer, s. n. (bat), poate prin incrucisare cu tau(n)jer, cf. minjalau. – Cf. misgali.

muncel (-ei), s. m. – Colina, inaltime, musuroi. Lat. monticellus (Puscariu 1126; Candrea-Dens., 1170; REW 5670), cf. it. monticello, vegl. muncal, fr. monceau, prov. moncel, sp. montecillo, calabr. munziollu. E dubletul lui muscel (var. muscel), s. m. (Munt., Olt., colina), a carui derivare e mai putin clara (poate prin incrucisare cu radacina expresiva mot- „maciulie”, cf. motocel, caz in care ar trebui sa se porneasca de la *motcel; dupa Tiktin, din *munticel).

mursa (murse), s. f. – 1. Hidromel, melasa cu apa. – 2. Dulceata, partea dulce a unui lucru. – 3. Pulpa de fructe. Origine indoielnica. Daca ideea initiala e cea de „dulce”, ar trebui legat de sb. mrs, „zi de dulce”, cf. rom. „dulce” cu acelasi sens; sb. mrsiti „a minca carne”; bg. marsja „a minca carne in zi prohibita”, rom. a se indulci. Der. din lat. mulsa „hidromel” (Tiktin; Candrea; Scriban) nu e posibila fonetic (cf. Graur, BL, V, 106); explicatia schimbariil lui l › r prin intermediul unei influente gr., cf. sicil. ammursatu „vin dulce” (Diculescu, Elementele, 436), nu pare convingatoare. Daca acest cuvint este identic cu mursa, s. f. (benghi, misina, scobitura pe dintii cailor), dupa cum pare, atunci se poate presupune ca inv., pentru a se obtine alunite artificiale pe fata, se folosea pulpa unui anumit fruct; cel de-al doilea sens se explica usor prin analogie (dupa Candrea si Scriban, din lat. morsa „muscatura”).

pisc (piscuri), s. n. – 1. Cioc de pasari. – 2. Virf ascutit de munte. – 3. Prora. – 4. Partea de dinainte a carutei. Sl. pisku, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui sa insemne si „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atit acest tratament cit si inrudirea evidenta cu pit(igoi) arata ca in rom. cuvintul a fost tratat drept expresiv, ca si cioc. Din acelasi etimon provine si piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pitigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizatura prin care curge macinisul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.

prapur (-re), s. n. – 1. (Inv.) Steag, stindard. – 2. Steag bisericesc. – 3. Peritoneu. – Var. prapor. Origine indoielnica. Din sl. praporu (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 286; Conev 90), cf. rus. prapor; dar istoria cuvintului nu este clara (din ngr. φλάμβουρον, dupa Miklosich, Fremdw., 119, ipoteza improbabila; din sl. pero „pana”, pariti „a zbura”, dupa Vasmer, II, 425, solutie putin convingatoare). S-ar putea porni de la gr. πρατίς „diafragma” (Diculescu, Elementele, 476), al carui rezultat rom. *prap, ar da pl. prapuri, inv. prapure; in acest caz ar trebui sa se admita ca sl. este imprumut din rom. – Der. praporcic (var. prapurcic), s. m. (port-drapel), din rus. praporcik, sec. XIX, inv.

prooroc (prooroci), s. m. – Profet. – Var. proroc si der. Mr. pruuroc. Sl. proroku (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 295). Rezultatul oo ‹ o a fost explicat de Graur, BL, III, 50, drept „brisure” a vocalei intre doi r; dar situatiile invocate nu sint convingatoare, cf. creer, greer, proor. Pentru ca „brisure” sa fie efectiva, ca in cazul de fata, ar trebui sa se adauge conditia unui o posterior; astfel ar fi vorba mai curind de o disimilare vocalica, cf. prolog, care se pronunta vulgar proolog. – Der. prooroci, vb. (a profetiza, a prezice); proorocie, s. f. (profetire); proorocita, s. f. (profetesa), din sl. prorocica; proorocesc, adj. (profetic); proorocea, s. f. (Olt., ultima recitare pe care o fac colindatorii de la Craciun dupa ce au colindat); prorocestvui, vb. (inv., a prezice), din sl. prorocistovovati.

raschira (raschir, raschirat), vb. – 1. A se dispersa, a se dilata, a se intinde. – 2. A se risipi, a se imprastia. – Var. raschira, rasfira. Mr. araschir(are). Dintr-un sl. *rassiriti ‹ siriti „a se dilata”, cu disimilare consonantica la fel cu raschia. Der. de la fir (Tiktin; Candrea) este greoaie semantic (dupa acesti autori ar trebui sa se porneasca de la notiunea de „destrama”, de unde trecerea spre „dilata”) nu este simpla si nu poate sa explice forma raschira, care este cea mai veche; in schimb, este sigur ca var. rasfira se datoreaza unei contaminari cu fir. Relatia cu sl. raskriljati „a se intinde” din krilo „aripa” (Cihac, II, 83) este la fel de improbabila. Dupa Pascu, I, 67, din raschia contaminat cu fir.

reveni (-nesc, revenit), vb. – 1. A se macera, a se inmuia, a framinta. – 2. A se jilavi, a se umezi. – Var. raveni. Mag. revedni „a putrezi” de la rev „putreziciune” (Cihac, II, 623). Dupa Tiktin si Candrea, ar trebui sa se porneasca de la reavan, care ar indica umezeala pamintului si ar proveni din sl. revinu „plan, neted”. Dar, pe linga dificultatea semantica, sensul de „putreziciune” este sigur in cuvintul rom., cf. Coresi: mirul are oarece tarie si usuca si raveneala trupului suge-o. Der. reavan (var. ravan, reven), adj. (umed), mai curind decit de la vb., poate direct din mag. (cf. si sb. ravenica „scurgere a unei mlastini intr-un riu”); reveneala (var. raveneala), s. f. (umezeala, briza, racoare).

rofii s. f. pl. – Bubulite care apar la copii indata dupa nastere. – Var. rohii. Sl. rovu „groapa, gaura” (Cihac, II, 318), cf. sb. rohav „ciupitura (de varsat)”, si raboj, ravar, in care porneste de la sensul special de „crestatura, cioplitura”. – Der., cu sensul special, rafui, vb. (a plati o datorie); rafuiala, s. f. (plata unei datorii); rafta, s. f. (Trans., Banat, cota care revine dupa o imparteala), cuvint care, dupa Scriban, ar trebui pus in legatura cu raft „harnasament de lux”.

roua s. f. – Apa provenita din condensarea vaporilor din atmosfera, care se depune pe pamint, pe plante etc. – Var. inv. ro(a)o, ro(a)a. Mr. aroaua, arao, megl. raua. Lat. rōs, rōrem (Puscariu 1477; REW 7374), cf. prov., cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. *rōlla (Candrea, Elements, 75), care nu pare justificata. Un *rōs, n., cu rezultatul rom. *ro › roua ca zi › ziua (Philippide, Principii, 66; Puscariu 1477; Iordan, Dift., 189) este dubios, daca se ia in consideratie paralelismul cu nos › noi, dos › doi, post(i) › poi etc. S-a crezut intr-o modificare de decl. rōs, *rǒvem ca bōs, bǒvem (Meyer, Alb. St., IV, 45); sau intr-un rezultat *rore (cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea r (Tiktin; Skok, Arch. Rom., VIII, 158; Graur, BL, III, 51). Nici una dintre explicatii nu este suficient de clara. Daca „la brisure” intre cei doi r ar fi o certitudine (cf. prooroc), s-ar putea porni de la *rore › *roore › *rouri, care, desigur, s-ar fi simtit ca un pl., de unde sing. regresiv roua. In realitate nici „la brisure” nu ne pare sigura, nici sing. n-ar trebui sa fie f.; cf. totusi toate der. acestui cuvint, care nu pleaca de la roua, ci postuleaza un rouri. Der. roura (var. inroura, inroua), vb. (a acoperi cu roua; a umezi; a burnita), din lat. rōrāre (Puscariu 1478; Tiktin; Candrea) daca se admite o „brisure” ror- › roor- (Graur, BL, III, 50), sau mai probabil de la un pl. *rouri, ca haina › inhainura, corn › incornora, fase › infasura etc.; rourica, s. f. (firuta, Glyceria fluitans); rouros, adj. (plin de roua; umed). Cf. rourusca.

sbeg (zbeguri), s. n. – (Trans.) Buruiana. – Var. zbeg. Origine necunoscuta. Nu pare ca ar trebui confundat cu cuvintul urmator, poate sbag, s. n. (Bihor, ceata, picla).

scaun (-ne), s. n. – 1. Mobila pe care poate sta o singura persoana. – 2. Masa dogarului si a rotarului si, in general, bancul de lucru. – 3. Butucul macelarului, macelarie. – 4. Suport, postament, picior. – 5. Punte, calus la vioara. – 6. Cuzinet la cuiul inimii de la car. – 7. Cleste dublu care prinde talpa saniei. – 8. Tont. – 9. Sediu, resedinta, capitala. – 10. Regat, domnie. – 11. (Inv.) Jurisdictie, circumscriptie. – 12. Sediu al inteligentei, judecatii, cugetarii, intelepciunii. – 13. Diaree, evacuare a intestinelor. – Var. Banat, Trans. scamn. Mr. scamnu. Megl. scand, istr. scǫnd. Lat. scamnum (Puscariu 1546; REW 7649), cf. it. (calabr.) scanno, prov. escan, sp. escano, port. escanho. Rezultatul rom. este discutabil, cf. Procopovici, RF, II, 185; Ivanescu, BF, II, 154; Rosetti, I, 86. Se presupune ca ar trebui sa se porneasca de la o var. lat. *scabnum, ca efect al unei contaminari cu scabellum (Tiktin) sau prin a fi un b primitiv (Graur, BL, IV, 113); dar ar fi de presupus ca scamnum s-ar fi folosit alaturi de *scabnum, daca se ia in consideratie var. Mai probabil scaun este un rezultat intern, pornind de la scamnu, chiar daca trebuie recunoscut ca explicatia acestei evolutii nu este simpla. Este de remarcat ca grupul mn, desi curent in rom. (lemn, semn, amnar, toamna), pare sa se confunde uneori cu vn, bn, cf. rivni › rimni, rimnic ‹ sl. rybiniku, schimnic › schivnic, pivnita › pimnita etc. Rezultatul dialectal, scand, pare sa provina dintr-o disimilare de tipul scamnu › *scamdu. Der. scaunel (var. scaues), s. n. (scaun mic), poate din lat. scabellum (cf. REW 7633) sau mai probabil din scaunel, ca cetioara ‹ cetinioara ‹ cetina; scaunas, s. m. (scaunel; s. m., geambas, negustor de vite); scauneci, s. n. (Olt., Trans., scaun mic); scaunoaie, s. f. (masa de dogar); inscauna, vb. (a introna); descauna, vb. (a detrona).

solz (-zi), s. m. – 1. Placa mica tegumentara; scuama. – 2. Lama, placa de metal al unei armuri. – 3. Pulbere pe aripile fluturilor. – 4. (Arg.) Bani. Origine necunoscuta. Der. din lat. sǒlidum (Hasdeu, Cuv. din Batrini, I, 302; Philippide, Principii, 148; Puscariu, Dacor., VII, 480; Puscariu, Lr., 187) sau din sl. sluzu „muci” (Cihac, II, 354; Candrea), care apare o singura data cu sensul de „solz”, neconsolidat in sl., nu pare posibil, in primul rind pentru ca pentru ca asemenea caz pl. ar trebui sa fie *solji, ca minz, piez sau, ca in cazul lui viteaz, breaz etc. Prezenta lui -zi pledeaza in favoarea unei creatii, expresive, desi ideea sa nu este clara. Cf. bulz. – Der. solzi, vb. (a acoperi cu solzi); solzos, adj. (acoperit cu un strat ca de solzi).

strain (-na), adj. – 1. Venetic, din alta parte. – 2. Necunoscut. – 3. Care nu este familiar. – 4. Al altuia, diferit. – Var. inv. strein, stri(i)n si der. Lat. extraneus (Miklosich, Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultatii fonetice: rezultatul normal pare ca ar trebui sa fie *strii. Totusi este evident ca acest cuvint a suferit o alterare inca din lat., cf. rezultatele aberante din it. straino (Rohlfs, Ital., 464), tosc., umbr. straino, calabr. strainu „fara stapin”. Desi nu stim sa explicam mecanismul acestei modificari, se poate admite o metateza a lui i (extraneus › *extrainu), ca in rubeus › roib, habeat › aiba etc. In fine, proba irefutabila ca avem de a face cu un element mostenit este prezenta der. astrina „a instraina” cu forma rotacizata astriirat in sec. XVI (cf. DAR). Este necesar, prin urmare, sa pornim de la o faza intermediara a lat. extraneus; dar cele care s-au aratat pina acum nu par sigure (lat. exterraneus, Cretu 371; lat. *exterrinus, Densusianu, Rom., XXXIII, 286 si R. critica, V, 134; lat. *extralienus, Puscariu, Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl. straninu „pelegrin” (Weigand, Jb., III, 214; Puscariu 1651; Procopovici, Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl. stranu „regiune” (Skok, Arch. Rom., VIII, 159) pare si mai dificil si nu se potriveste cu alte imprumuturi, cf. strana. Der. (in)straina (var. inv. astrina), vb. (a trimite in strainatate, a despaminteni; a aliena; a intoarce simpatia in ostilitate); instrainator, adj. (care instraineaza); strainatate, s. f. (tara care nu este patria); instrainatate, s. f. (inv., exil, surghiun); straineste, adv. (ca strainii); strainism, s. n. (xenofilie; cuvint strain).

talanita (-te), s. f. – Tirfa, p*********a. – Var. inv. talanita, talaimita. Origine incerta. Probabil ar trebui pornit de la gr. sau ngr. θαλαμος „alcov” cf. θαλαμηπόλος „camerista”, cu suf. -ita sau prin transpozitia suf. gr. -ίσσα. Rut. talannica, propus ca etimon de Tiktin si Candrea, trebuie sa provina din rom.; legatura cu talan (Scriban) este dubioasa. Sec. XVII, inv.

tap (-pi), s. m. – 1. Masculul caprei. – 2. Constelatia Capricornului. – 3. Vas pentru bere. – 4. (Mold.) Unul din arsicele mai grele. – 5. Porecla data grecilor. – 6. (Arg.) Popa. – Mr. cap. Origine obscura. Dintre multele ipoteze care s-au emis in jurul acestui cuvint, cea mai probabila pare sa fie cea de creatie expresiva (REW 9599; Pedersen, Z. vergl. Sprachwiss., XXXVI, 347), poate anterioara rom. Cf. Copus gloss. lat., V, 503, 27: „Hircus caper zappu dicitur” si dalm. zapo, alb. skjap, cap (Bartoli, II, 258; Capidan, Raporturile, 551; Graur, Rom., LVI, 265; Rohlfs, Differenzierung, 67). Totusi, der. directa a rom. pornind de la ilirica este dificila fonetic; mai probabil nu este vorba de o continuare directa a cuvintului mostenit, ci de o creatie noua, bazata pe aceleasi intentii expresive. In ce priveste aceasta intentie, se considera indeobste ca este vorba de o dezmierdare pentru a chema un animal, germ. Lockruf. Mai sigur ar trebuie sa se porneasca de la ideea de „ascutit, tuguiat”, ca in „teapa”, a carei familie expresiva tine de „tap”. Acest nume a trebuit apoi sa insemne „(animal cu) coarne lungi”, cf. it. zappa „tirnacop”. Celelalte ipoteze sint mai putin sigure; din sl. capu (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 429); din alb. tsap (Meyer, 387; Pascu, II, 223; Berneker, 121; cf. Philippide, II, 738), din iranianul capis (Roswadowski, Mitt. Inst. Wien, 278; Vasmer, Grekoslaw. Etym., III, 222; Roswadowski, R. Etudes sl., II, 109; Densusianu, GS, I, 242). Sensul 3 este traducerea moderna a germ. Bock. Cf. si Rohlfs, ZRPh., XLV, 664; Rosetti, II, 123; Puscariu, Lr., 180. Cuvintul a trecut din rom. la limbile cu care a avut contact: alb. ts(i)ap, (t)skjap, ngr. τσάπος, sb., cr., slov., ceh., pol., rut., ucr., rus. cap, mag. cap (Berneker 121; Vasmer, III, 281; Edelspacher 11). cf. teapa.

tartor (-ri), s. m. – 1. Seful demonilor si al duhurilor rele in general. – 2. Demon. – 3. Instigator, autor, protagonist al unor fapte rele. – Var. inv. si Mold. tartar. Gr. τάρταρος (Murnu 55), partial prin intermediul sl. tartaru. Modificarea vocabulismului pare a se datora unei analogii cu martor (ar trebui sa se porneasca de la *tartar, caci tartar reprezinta pronuntia mold.). – Der. tartorita, s. f. (diavolita; autoarea unei fapte rele). Tartacot, s. m. (spiridus pitic si rau in basme) poate fi si el o deformare a lui tartar, ca cea din tatar, cf. tatarca „tataroaica”. Bg. tartor, pe care Conev 107 il da drept etimon al rom., ar putea proveni din rom.

teanc (-curi), s. n. – Gramada, morman. Megl. denc. Tc. denk, tenk (Tiktin; Candrea). Diftongarea nu este clara; poate ar trebui considerat teanc ca der. din tencui ca teasc din tescui. – Der. tencui, vb. (a ingramadi, a impacheta).

tuli (-lesc, -it), vb. – 1. A cobori, a veni la vale din munti, a veni in jos. – 2. A se duce, a merge. – 3. A fugi, a o sterge. Origine indoielnica. Pare sa provina din sl. tulu „fluier; teava; sul”, cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla”, care poate au aceeasi origine, dar explicatia semantica este dificila. Este evident ca exista o legatura intre ideea de „a cobori” si cea de „a face zgomot”, caci aceeasi dualitate apare in „a tuna, a tipa” si „a urla”; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. Dupa Puscariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pornit de la ideea de zgomot facut de pietrele trase de un curent. Puscariu, Lr., 163, sugereaza ideea coboririi pastorilor sunind din bucium. Aceasta indicatie din urma pare mai sigura. Ciobanii sau vacarii isi petrec ziua in munti si coboara in sat pe inserat, anuntindu-se in prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indica ca vor sosi in curind. Este posibil sa se fi ajuns astfel la o echivalenta intre ideea de „a suna din bucium” si cea de „a cobori”, datorita confuziei dintre actiunea reala si simbolul sau; dar este insa ciudat, in acest caz, ca „a buciuma” nu are si sensul acesta. Tulai, interj. (se foloseste pentru a cere ajutor; exprima ideea de fuga grabita), cuvint care se foloseste numai in Trans. si Banat, pare sa provina din aceeasi sursa, desi der. nu este clara; legatura cu mag. tolvaj „bandit” (Candrea) nici atit.

tur (turi), s. m. – Fundul pantalonilor. Sb., cr. tur (Cihac, II, 427). Nu este clara eventuala legatura cu stur. Daca apartine familiei sb. stura „rogojina de papura”, sturati „a cadea, a face sa cada”, sturac „cocean de porumb cu panusa”, pare sa reprezinte poate o radacina ca cea a lui stur ‹ lat. stylum, care indica ideea de „coloana” sau de „cilindru gol”. In acest caz, prin aceeasi familie ar trebui sa se explice tureac (var. tureatca), s. n. si f. (carimb; ciorap fara talpa, pulpar). Urmatoarele ipoteze prezentate in aceasta privinta nu sint convingatoare: in loc de trubeatca, din sl. trąba, cf. trimba (Cihac, II, 427), solutie imposibila fonetic; in legatura cu alb. trik (Philippide, II, 738); din v. germ. theobroch, gepig. *theubreki, de unde lat. med. tubroces (Diculescu 179; Diculescu, ZRPh., XLI, 425; Sandfeld 97); din mag. torok, alb. *turek (Skok, ZRPh., XLIII, 101 si ZRPh., L, 252; REW 8967N); din lat. thylacus ‹ gr. θύλαϰος (Densusianu, GS, I, 350; Rosetti, II, 82; Candrea).

turca (-ci), s. f. – 1. Caciula de oaie. – 2. Tac, bat lung si subtire, folosit in anumite jocuri asemanatoare celui de biliard. – 3. Mascarici, paiata, mascat ce colinda pe la case in timpul sarbatorilor de Craciun, in Trans. Origine incerta. Probabil apartine aceleiasi familii expresive a lui tir, care a ajuns sa exprime ideea de „virf, pisc”, cf. turtur si turtan, s. n. (Olt., stinca ascutita). In general, dictionarele considera ca cele trei sensuri sint cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascutit” (mascariciul se termina de regula cu un cap ascutit si corespunde la ceea ce se numeste in Munt. barza). Exista un anumit paralelism intre formarea lui turca si cea a lui caciula. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gindea la un cuvint dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu par lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „mascarici”, pol. tur „gogorita, sperietoare”, pentru sensul 3. Dupa Diculescu, Elementele, 439, ar trebui sa se mearga la gr. συριϰός. In fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explica sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. si tut, tita, tigla. Der. turcan, adj. (se zice despre o anumita varietate de oi cu parul lung); turcanesc, adj. (facut din lina acestor oi); tusca, s. f. (varietate de oi asemanatoare cu cele turcane), probabil in loc de *tursca, cf. tusca „basma cu noduri”; turca, s. f. (Trans., paiata de Craciun), var. a lui turca, datorata unei contaminari cu turc, datorita aspectului sau care vrea sa inspire frica.

urda (-de), s. f. – Un fel de brinza care se scoate din zer fiert. – Mr., megl. urda. Origine incerta. Poate ar trebui sa se porneasca de la tc. hurde „drojdie, rest”, caci e vorba de rezultatul uscat al resturilor de zer. Istoric, aceasta solutie nu e imposibila, caci multi termeni de pastorit sint de origine turca, cf. cioban, maia, odaie, cascaval etc. Fonetismul nu este clar; poate trebuie sa se admita o influenta a lui urdoare „puchina”, cu care este usor de asociat (cf. numele sau germ. Augenbutter). Celelalte ipoteze nu sint mai convingatoare: dintr-un cuvint dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; Hasdeu, Cuv. din Batrini, I, 307); dintr-un tracic *urida legat de gr. οὐρoς „zer” (Philippide, II, 739; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, I, 192); din alb. urdhe „iedera” (Weigand, Jb., XVI, 229), cuvint traditional balcanic, legat de alb. udhos „brinza” (Hoeg 152); din gr. ỏρώδης „seros” (Giuglea, Dacor., III, 582-87; Diculescu, Elementele, 454), ipoteza seducatoare, dar care nu pare posibila fonetic. Mag. orda, urda, pe care Cihac, II, 537 il cita drept etimon al rom., este de origine rom. (Edelspacher 24). Tot din rom. provin ngr. οὔρδα (Meyer, Neugr. St., II, 77; Murnu 37), bg. urda (Capidan, Raporturile, 214), sb., slov., rut., ceh. urda, pol. horda (Miklosich, Wander., 11, 20, 22; Candrea, Elemente, 401), rus. urda (Vasmer, III, 188). – Der. urdi, vb. (a face urda); urdar, s. n. (vergea de mestecat zerul).

FORTUNA MULTIS DAT NIMIS, SATIS NULLI (lat.) multora soarta le da prea mult, nimanui destul (cat i-ar trebui) – Martial, „Epigrammata”, 12, 10, 2.

calif m. (fr. calif, d. ar. halife, succesor [al lui Mohamet]; turc. halif. V. calfa). Titlu primilor suverani mohametani. – Romanii, avind sunetu h, ar trebui sa zica halif.

cararat, -a adj. (d. carare). Munt. Vargat, dungat cind ar trebui sa fie omogen (vorbind de o stofa).

bucher m. (d. buche). Care invata sa citeasca Fig. Care stie prea putin din ceia ce ar trebui sa stie. Care invata pe de rost buchea cartii fara sa priceapa intelesu. Care (ca profesor) se tine de buchea cartii (cerind elevului sa-i spuie lectiunea cuvint cu cuvint) sau (ca judecator, avocat s.a.) se tine servil de textu legii, pareatca. – Fem. bucherita, pl. e.

crestinizm n. (d. crestin). Religiunea crestineasca. – Crestinizmu e religiunea lui Hristos si a inceput din Iudeia, de unde, indata dupa moartea lui Hristos, apostolii au raspindit-o in toata lumea. Sfintu Petru fu primu episcop al Romei, dar fundatoru [!] cel mai activ al bisericii crestinesti fu, de sigur [!], sfintu Paul, care propaga in Grecia si Italia noua invatatura. Rapedea [!] dezvoltare a crestinizmului se datoreste 1) nevoii pe care o simteau cei de jos de o religiune mingiietoare si datatoare de speranta, 2) caracterului lui universal, pe cind cele-lalte religiuni erau locale. 3) neputintei paginizmului de a opri stricaciunea intregii lumi. La inceput persecutat de Romani (de la Nerone pina la Diocletian) din pricina ca avea ceva din intoleranta si excluzivizmu [!] judaic, ajunse religiunea statului roman supt [!] Constantin, care, la 325, convoca conciliu [!] de la Nicea, dupa ce, la 313, proclamase principiu tolerantei religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiu, episcopu Constantinopolului, se desparti de episcopu Romei. Ast-fel, crestinii romani se despartira de cei grecesti si se numira catolici, altii ortodocsi. Alta secta crestineasca e arianizmu [!], predicat pe la 318 de Ariu si care a avut mare raspindire in evu mediu. De aceasta secta tin Armenii. Alti sectari au mai fost iconoclastii, Valdejii si Albigejii, iar pintre [!] ereziarhi is celebri Wiclef, Ieronim din Praga si Ion Huss. In sfirsit, in sec. 16 aparu reforma lui Luther, care nu recunoaste alta autoritate de cit a Bibliii. La Romani, originea crestinizmului e romana, dupa cum se vede din cuvintele: crestin, cruce, biserica, altar, timpla s. a. Biserica de care tin Romanii acum e cea greceasca, afara de o mica parte de Ardeleni, care la 1697, recunoscura autoritatea Romei, ceia ce e in interesu patriii, si asa ar trebui sa faca toti Romanii, condusi de mai-marii bisericii ortodoxe!

cris interj. – Exprima o admiratie amestecata cu invidie. Cuvint obscur, pe care dictionarele il clasifica de obicei ca adj., cu sensul de „bogat, fericit, de invidiat”. Aceasta acceptie nu pare sigura, si banuim ca se datoreaza influentei inconstiente a etimonului care s-a propus. Toate exemplele care se aduc par a indica o interj. S-a incercat sa se explice printr-o aluzie, de altfel imposibila, la bogatiile lui Cressus (Seineanu, Semasiol., 172; Cihac; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 207), sau la nisipurile aurifere ale riului Cris, din Transilvania (Tiktin; cf. Iorga, Revista istorica, XXVI, 88). DAR il pune in legatura cu sl. krizi „cruce”, adaugind ca legatura intre ideea de „cruce” si cea de „fericire” este fireasca in conceptia crestina. Credem ca legatura cu sl. krizi este sigura, dar trebuie inteleasa ca o blasfemie aproape pe fata; se stie, de altfel, ca multe expresii injurioase din rom. au o nuanta de admiratie, de invidie si chiar de afectiune.

mazare s. f. – Leguma (Pisum sativum). – Mr. madzire. Origine necunoscuta. S-a identificat cu dacicul μοζουλα mentionat de Dioscorides (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522; Tocilescu, Dacia inainte de romani, Bucuresti, 1880, 569; Philippide, II, 720; Capidan, Raporturile, 537; Weigand, BA, III, 236); dar, pe de o parte, acest nume desemneaza cimbrul, a carui asemanare cu mazarea nu este convingatoare; si, pe de alta parte, Jokl, Litteris, IV, 200, cf. Sandfeld 95, a demonstrat ca trebuie sa se citeasca μιζουλα. S-a presupus un tracic *mazala (Pascu, I, 190) sau *mazela (Diculescu 207); o sursa anterioara indoeurop. (Lahovary 123 si 336). In fine, der. din tc. (per.) mas nu pare posibila fonetic (Roesler 598). Legatura cuvintului rom. cu alb. modhulje „mazare” (Meyer 284; Tiktin; Rosetti, II, 119) pare evidenta, dar nu lamureste mult originea cuvintului (der. rom. din alb. nu e posibila; mai sigur este ca ambele cuvinte conduc la o sursa comuna). Ar putea fi vorba de un cuvint balcanic, din aceeasi familie cu sl. zrunu, zerno „boaba”, lituan. zirnis „mazare”; dar trebuie stabilita mai intii originea plantei si a cultivarii ei. Der. mazarar, s. m. (insecta parazita, Bruchus pisi); mazarat, adj. (granulos); mazarica, s. f. (mazariche, Vicia sativa; planta leguminoasa, Lathyrus tuberosus; Banat, varietate de fasole); mazariche, s. f. (Vicia sativa, Vicia dumetorum, Vicia lathyroides, Vicia silvatica; grindina; trichina, trichinoza); mazaroi, s. m. (Trans., mazare). Din rom. provine bg. mazarik (Capidan, Raporturile, 232).

searbad (-da), adj. – 1. Fara gust, neplacut, flasc. – 2. Insipid, nesarat, fad. – 3. Palid, decolorat, pricajit. – Var. sarbad, s(e)arbed. Origine incerta. Ar putea fi vorba de lat. fervidus „cald”, deoarece mincarea se strica sub efectul caldurii, cf. incins. Schimbarea lui f › s nu este normala si pare greu de explicat; poate se datoreaza unei forme intermediare; *sfearbad, cu s- expresiv, redus ca in sfii › sii. Ultimul sens este normal, cf. sp. desazonada „flasc” si „indispus”, dar nu este de uz popular si ideea de culoare este si nepotrivita, absolut secundara astfel ca e o greseala de metoda sa se caute originea cuvintului pornind de la aceasta idee. Cu toate astea, asa au incercat sa-l explice diferiti cercetatori, pornind de la lat. *subalbidus „albicios” (Candrea, Elements; REW 2934, art. suprimat) sau **exalbidus (Puscariu 1521; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Iordan, Dift., 153; Rosetti, II, 122). – Der. din lat. *salvidus, de la salvia (Loewe 39) nu este mai usoara. Legatura cu alb. tharped nu este clara: dar trebuie sa fie remarcat ca th alb. poate reproduce intocmai un f lat. Der. serbezi (var. sarbezi), vb. refl. (a deveni searbad; a fi indispus), cf. infierbaza, care se explica tot prin fervidus (Capidan, Dacor., III, 758; REW 3265aN); sarbusca, s. f. (Mold., terci pregatit cu lapte acru).

goga (-gi), s. f. – 1. Nuca. – 2. Baubau, sperietoare. Creatie expresiva, cf. coca. Coincide cu alte formatii de acelasi tip, ca alb. goge „baubau”, mag. gogo „nuca”; este interesanta coincidenta cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boaba, fruct rotund” si de „fantasma”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc fata de coca. Dupa DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiara de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 si Puscariu, Lr., 265 il pun in legatura pe goga cu alb. Caracterul expresiv al acestor formatii a fost indicat inca de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. Dupa Lahovary 330 sint cuvinte anterioare indoeurop. Der. goaga, s. f. (popic, bila); gogea, s. f. (bulgare de sare gema); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevusca, peste marunt); gogi, vb. (a curata de nuci); gogleaza (var. gogle(a)z), s. f. (coaja, pielita; talaj; bagatela), pentru a carui der. cf. coclet (primul sens pare a fi in legatura cu gogi, al doilea cu gogoase „minciuna”; DAR mentioneaza mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); goglet, s. m. (prost, tont), cf. mag. gago (DAR crede ca mag. e sursa cuvintului rom.) ngr. γεγές, alb. gege „albanez din nord”; gogolos (var. bobolos), s. n. (grunz, bulgare), cf. cocolos; gogon, s. n. (boaba; bila, obiect rotund in general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogonet, adj. (gogonat; umflat; exagerat, iesit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de rosie); gogoroana, s. f. (Trans., bomboana); gogorita, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasa, s. f. (sperietoare, baubau); gorguna (var. gorgoana), s. f. (vrajitoare batrina, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, dupa ipoteza improbabila a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzica orientala) si acesta de origine necunoscuta (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incerta); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvintului anterior si in acelasi timp reduplicare expresiva de la goni, al carui sens primar trebuie sa fi fost „a da d*******”; gojgar, s. n. (groapa), a carui der. nu este clara, dar. cf. goaga, gota, s. f. (Trans., sperietoare); gotoi, s. m. (Trans., masca ce se scoate in procesiunea de Sfintul Gheorghe). – Cf. gogoase, gogoman, gurgui.

pravalie (pravalii), s. f. – s. f. – Magazin mic, dugheana. Origine incerta. Dupa Tiktin, legat de pravali „a se invirti, a se rostogoli”, cf. sb. provalija „prapastie” (Scriban), dar der. nu este convingatoare semantic. In Pravila lui Matei Basarab (1640), se vorbeste de pravalie de vinzare de vin, care se chiama prost circiuma; de unde pare ca s-ar putea presupune ca in sec. XVII cuvintul era simtit mai putin vulgar decit circiuma, lucru imposibil daca se porneste de la pravali. Der. din sl. pravljenije „administratie” (Candrea) nu este posibila fonetic. ar trebui sa ne gindim la pravarie „magazin de praf de pusca” (cf. praf), de unde s-ar fi trecut usor la sensul de „pravalie in general, depozit”; cu atit mai mult cu cit in limba veche se obisnuia sa se arate si felul vinzarii: pravalie de vin.

ATATA² pron. nehot. 1. (Inlocuieste un nume sau o propozitie exprimand o masura, o cantitate etc.) Cum dai maslinele...? – Atata ! (DELAVRANCEA). ◊ Expr. Atata-ti trebuie! = ai s-o patesti! va fi vai si amar de tine! Atata mi-a (sau ti-a etc.) trebuit = asta asteptam (sau asteptai etc.), nu am (sau nu ai etc.) mai putut rabda. Nici atata = si mai putin. Atata(-i) tot sau atata si nimic mai mult = asta e ! cu asta am incheiat ! sa nu astepti mai mult ! Cat... atata sau atat cat = acelasi grad, numar, pret etc. 2. Acest singur lucru, numai acesta. [Var.: atat pron. nehot.] – Lat. eccum-tantum.

ABSENTA, absentez, vb. I. Intranz. (Despre persoane) A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit sa se gaseasca), a nu fi de fata. – Din fr. (s')absenter, lat. absentare.

ABSENTA, absente, s. f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei; lesin. 3. Lipsa de atentie, distractie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.

PRIORITar, -A, prioritari, -e, adj. Care are sau trebuie sa aiba prioritate. Sarcini prioritare. [Pr.: pri-o-] – Din fr. prioritaire.

SUBRACIRE, subraciri, s. f. (Fiz.) Stare a unui corp care, in conditii determinate, isi pastreaza in continuare starea de agregare la o temperatura care ar fi trebuit sa determine schimbarea acesti stari. – Sub¹- + racire. Cf. fr. sous-refroidissement.

LIPSA ~uri f. 1) Stare cand cineva sau ceva nu se afla in locul unde ar fi trebuit sa se afle. 2) Ceea ce lipseste cuiva sau din ceva. ~ de bani. [G.-D. lipsei] /v. a lipsi

OTET n. Lichid foarte acru obtinut prin fermentarea acetica, mai ales a vinului, sau prin diluarea cu apa a acidului acetic si intrebuintat in alimentatie (drept condiment si conservant). ◊ Incetul cu incetul se face ~ul in orice situatie trebuie sa ai rabdare. /<sl. ocitu

A trebui pers. 3 trebuie intranz. 1) (despre persoane, lucruri) A avea ca necesitate; a-i fi necesar. 2) A constitui o necesitate. ◊ Cum trebuie cum se cuvine; cum se cade; bine. 3) A fi dator; a avea obligatia. trebuie sa plec. 4) A fi posibil. trebuie sa fie coapta poama. /<sl. trebovati

ISTEROLOGIE s.f. Figura retorica prin care se spune intai ceea ce ar fi trebuit spus in al doilea rand. [Gen. -iei. / < it. isterologia, lat.t. hysterologia].

CONCESIV, -A adj. care face concesii; ingaduitor. ◊ complement circumstantial ~ = complement care exprima concesia sau faptul care ar fi trebuit sa impiedice realizarea unei actiuni; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care corespunde unui complement circumstantial concesiv; conjunctie ~a = conjunctie care introduce o propozitie concesiva. (<fr. concessif, lat. concessivus)

ABSENTA s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui lucru (dintr-un loc unde ar fi trebuit sa fie). 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei. ♦ (Fig.) Neatentie, distractie; indiferenta. [Cf. fr. absence, lat. absentia].

anghilest (-te), s. n. – Octoih. Probabil din sl. angeli jest „ingerul este”, care trebuie sa fie inceputul unuia din imnurile octoihului. Hadeu 1203 il considera un sing. de la *anghilesti, din rus. angeliskaja „(cinturi) angelice”; dar un astfel de sing. ar fi trebuit sa dea in mod normal *anghilesc. Sec. XVI-XVIII, astazi inv. Nu este atestata folosirea sa in limba vorbita.

beci (beciuri), s. m. – Berbec tinar, de doi ani. – Mr. beci. Bg., sb. bice „taur tinar”, sb. bicij „taurin”. Schimbarea semantica, desi curioasa, este aceeasi ca in cazul lui buhai, care inseamna totodata si „taur” si „berbec”. Diculescu, Elemente, 444, crede ca este reprezentant al gr. βηϰίον „oaie tinara” si legat de it. becco. Puscariu 198 de asemenea il lega de it., dar il considera rezultat al lui (ber)beculus, care ar fi trebuit sa dea *bechi; insusi autorul si-a abandonat ipoteza in Dar; cf. REW 9270 si 1020a. Capidan, Dacor., IV, 444, se refera la sl. belce, de la belu „alb”, ipoteza putin verosimila. Cf. bic.

ISTEROLOGIE s. f. figura retorica prin care se spune intai ceea ce ar fi trebuit spus in al doilea rand. (< it. isterologia, lat. hysterologia)

PRIORITar, -A adj. care are sau trebuie sa aiba prioritate. (< fr. prioritaire)

incoace adv. – Inspre mine. – Megl. ancoati. De la acoace, cuvint pastrat in citeva comp. ca in(tr’) a coace, si aceasta de la eccum hocce (Puscariu, ZRPh., XXXII, 478; Candrea-Dens., 851; Dar; dupa Philippide, Principii, 92, de la in ecce hacce). Incoa (mr. ncoa, megl. anco), adv. (inspre mine) pare sa fie reducere a cuvintului anterior (der. de la eccum illac propusa de Dar pare mai putin probabila, intrucit sensul ar fi trebuit sa fie cel de incolo; astfel incit autorul trebuie sa admita o incrucisare cu incoace). – Der. dincoace, adv. (de partea asta), cu prep. de, cf. dincolo.

pedestru (pedestra), adj. – 1. Care merge pe jos. – 2. (Trans. de S. si V.) Schilod, invalid. – Mr. pedestru. Probabil direct din lat. pedestrem (Puscariu 1295; Meyer, Alb. St., IV, 95; Candrea). In general e considerat un imprumut tirziu (Tiktin; REW 6346) pentru ca l-a conservat pe d si pentru ca nu a diftongat f., *pedeastra (nu cunoastem f. de la sensul 2). In ciuda acestor dificultati, prezenta in mr., sensul popular din Trans. si expresiile cum ar fi carare de om pedestru (Doc. Munt. 1650), exclud ideea unui imprumut tirziu, care ar fi trebuit sa pastreze nuanta militara. Der. pedestri, vb. (a cere sa descalece; refl., a descaleca); pedestras, s. m. (drumet, persoana care merge pe jos; soldat de infanterie); pedestrime, s. f. (infanterie).

ABSENTA, absentez, vb. I. Intranz. A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit sa se gaseasca). – Fr. (s')absenter (lat. lit. absentare).

ABSENTA, absente, s. f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ Faptul de a nota absenta (1) cuiva; (concr.) semn cu care se noteaza absenta (1) cuiva. 2. Fig. Neatentie, distractie; indiferenta. – Fr. absence (lat. lit. absentia).

ABSENTA, absente, s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei, intalnita in epilepsie. 3. Fig. Neatentie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.

arici m., pl. tot asa (lat. ericius, pin [!] schimbare de sufix, ca, normal, ar fi trebuit sa fie arit: it. riccio, sp. erizo; fr. herisson). Un mic mamifer insectivor acoperit cu ghimpi. Un joc copilaresc. O hora taraneasca. ariceala.

PADUREA PIETRIFICATA (PETRIFIED FOREST), padure fosilizata in timpurile geologice, cu arbori pietrificati, situata in SV S.U.A. (arizona), in partea de SE a Desertului Pictat (Painted Desert), la c. 320 km NE de orasul Phoenix; 381 km² (cea mai mare padure pietrificata, declarata monument national in 1906 si parc national in 1962). In urma cu c. 170 mil. de ani, in aceasta zona exista o campie mlastinoasa in care torentii aduceau un numar mare de arbori prabusiti, care in conditii normale ar fi trebuit sa se transforme, de-a lungul erelor geologice, in carbune, dar, datorita prezentei in cantitati mari a oxidului de siliciu, care a impregnat lemnul, acesta s-a pietrificat.

trebuiNTA ~e f. 1) Ceea ce este (absolut) necesar (pentru satisfacerea unor cerinte); necesitate. ◊ De (mare) ~ (foarte) util. Cele de ~ cele necesare. In caz de ~ daca va fi nevoie. A avea ~ a-i trebui. 2) Folos real (adus la ceva). ◊ A nu mai fi de nici o ~ a nu mai folosi la nimic. 3) pop. Chestiune personala care trebuie sa fie pusa la punct; interes. ◊ A avea o ~ cu cineva a pune la cale ceva. /a trebui + suf. ~inta

A URMA ~ez 1. tranz. 1) si fig. (fiinte) A insoti mergand in urma. 2) (indici ai directiei) A tine fara abatere. ~ drumul. 3) (indicatii, recomandari, sfaturi) A respecta, avand ca orientare. 4) (in imbinari cu substantive care indica un domeniu sau o forma de invatamant) A frecventa facand studii. ~ cursuri de filologie. 5) (actiuni incepute mai inainte) A desfasura in continuare; a continua. 6) (urmat, mai ales, de propozitii completive) A decurge in mod firesc; a reiesi; a rezulta. 7) (urmat, mai ales, de propozitii subiective) A impune ca ceva necesar (rezultand din anumite premise). ~eaza sa sustina examenele. 8) A succeda, luand locul. L-a ~at in postul de prim-ministru. 2. intranz. 1) A merge din urma (dupa cineva sau dupa ceva). ~ dupa trasura. 2) (construit cu dativul) A succeda intr-o functie (cuiva). A-i ~ unui sef de sectie. 3) A succeda in timp sau in spatiu. Dupa sambata ~eaza duminica. ◊ Va urma formula care se scrie la sfarsitul unui fragment dintr-un text pentru a indica ca va fi continuat de alte fragmente. 4) A fi dator; a avea obligatia; a trebui. ~eaza sa plece. /Din urma

clasa f., pl. e (fr. classe, lat. classis, trupa convocata, clasa de cetateni, flota, d. calare, a chema. V. calende). Ordinea in care asezi persoanele sau lucrurile dupa conditiunea lor: clasa de sus, de jos a societatii. Rang, impotanta: savant de prima clasa. Rang, despartitura, diviziune: clasa mamiferelor. Contingent militar: clasa anului 1872. Serie de elevi supt [!] acelasi profesor: clasa turbulenta. Sala in care stau elevii: ma duc in clasa. A avea clasa, a trebui sa te duci in clasa la ora cuvenita (ca elev ori ca profesor): azi stau acasa, ca n´am clasa. A tinea clasa, a tinea, a face lectiune cu elevii. A se tinea clasa, a se tinea lectiune: Duminica [!] nu se tine clasa. – In Mold. si clas n., pl. uri (rus. klass). V. categorie, ordin, orta, tagma.

HORA¹, hore, s. f. 1. Dans popular romanesc cu ritm domol in care jucatorii se prind de mana formand un cerc inchis; cerc format de aceia care executa acest dans; melodia dupa care se executa acest dans. Daca ai intrat in hora, trebuie sa joci (= daca te-ai apucat de un lucru, trebuie sa te tii de el). ♦ (Pop.) Petrecere taraneasca unde se danseaza jocuri populare. ◊ Expr. A iesi la hora = a intra (ajungand la varsta cuvenita) in randul fetelor si al flacailor care joaca la hora. A se gati ca la hora = a se imbraca cu hainele de sarbatoare. 2. Fig. Scandal, taraboi. 3. (Astron.) Coroana boreala. [Pl. si: hori] – Bg. horo (ngr. horos).

INCAPUIT, -A, incapuiti, -te, adj. (Reg.) Care are de toate; care are tot ce-i trebuie, capuit. – V. incapui.

INTRECE, intrec, vb. III. Tranz. 1. A depasi pe cineva in mers, a lasa in urma. 2. A dovedi superioritate fata de cineva, intr-o anumita privinta; a depasi. ♦ Refl. recipr. A cauta sa se depaseasca unul pe altul. ◊ Loc. adv. Pe intrecute = cautand sa se depaseasca unul pe altul; care mai de care. 3. A trece peste o anumita limita; p. ext. a fi (sau a avea) mai mult decat trebuie, a prisosi ◊ Loc. adv. (Pop.) De intrecut = mai mult decat trebuie, de prisos. ◊ Expr. (Refl.) A se intrece cu gluma (sau cu saga, rar, cu vorba) = a depasi limitele bunei-cuviinte; a impinge lucrurile prea departe, a exagera. – In + trece.

CORECT, -A, corecti, -te, adj. 1. Care respecta regulile, normele dintr-un domeniu dat; asa cum trebuie. 2. (Despre oameni) Care are o tinuta, o purtare, o atitudine ireprosabila; cinstit, leal. – Din fr. correct, lat. correctus.

LACAT, lacate, s. n. Incuietoare alcatuita dintr-un corp care contine mecanismul de incuiere cu cheia si o toarta care se petrece prin doua belciuge (unul prins in partea fixa si celalalt in partea mobila a obiectului care trebuie inchis). ◊ Expr. A avea (sau a-si pune) lacat la gura = a-si impune tacere. [Var.: (reg.) lacata s. f., lacat s. n.] – Din magh. lakat.

UNIVERSALITATE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este universal. 2. Totalitate, generalitate; universalism (1) [in DN]. 3. (Jur.) Principiu de drept international in virtutea caruia, in afara de membrii fondatori, pot si trebuie sa devina membri ai unei organizatii internationale toate statele care-i accepta statutul si sunt dispuse sa indeplineasca aceste obligatii. [Cf. fr. universalite, lat. universalitas].

trebui, pers. 3 trebuie, vb. IV. 1. Intranz. A avea nevoie (de ceva); a fi nevoie (de ceva). ◊ Loc. adv. Cum trebuie = asa cum se cuvine, cum se cade; bine. ◊ Expr. Asa-ti trebuie! = asa ti se cuvine, asa meriti. Atata i-a trebuit (ca sa...) = asta a asteptat (ca sa...) 2. Tranz. unipers. si impers. Este necesar sa..., este obligatoriu sa..., se cere (neaparat) sa... 3. Tranz. unipers. si impers. A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. [Prez. ind. pers. 1 sg.: (rar) trebui si trebuiesc] – Din sl. trebovati.

REZON, rezoane, s. n. (Inv.) 1. Indreptatire, justificare, cauza, motiv, temei. 2. Ratiune, judecata dreapta. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la rezon = a invata minte (pe cineva), a pune la respect; a constrange sa judece mai bine, sa se poarte cum trebuie. ♦ (Cu valoare de interjectie) Ai dreptate! just! da! desigur! – Din fr. raison.

STRICT, -A, stricti, -te, adj. (Adesea adverbial) Care are un caracter absolut, care trebuie respectat, executat, aplicat in chip riguros, fara abatere, fara exceptie; p. ext. sever, aspru. ◊ Expr. (Adverbial) (A fi) strict necesar = (a fi) indispensabil. ♦ Precis, exact. – Din fr. strict, lat. strictus.

ISTORIC¹ ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de istorie; propriu istoriei. Metoda ~ca. 2) (despre opere artistice) Care descrie evenimente din istorie. Nuvela ~ca. 3) (despre evenimente, fapte, date etc.) Care are o mare importanta; care trebuie sa intre in istorie. /<lat. historicus, fr. historique

A SE INECA ma inec intranz. 1) A-si pierde viata prin sufocare intr-un lichid (de obicei in apa). ◊ ~ (ca tiganul) la mal a suferi un esec in ultimul moment. 2) fig. A nu mai putea respira temporar din cauza unor factori externi (oprirea in gat a unui aliment, tuse, fum, plans etc.); a se sufoca; a se inabusi. 3) (despre nave) A suferi un naufragiu; a naufragia. ◊ A i se ~ (cuiva) corabiile a se afla intr-o stare de adanca tristete. 4) fig. A se cufunda (in ceva) pana peste cap; a fi cuprins din toate partile. ~ in verdeata. ◊ ~ in bani (sau bunuri) a avea mult mai mult decat trebuie. /in + lat. necare

A CUGETA cuget 1. intranz. 1) A gandi adanc; a chibzui; a medita; a reflecta. 2) rar A sta pe ganduri. 2. tranz. A avea in vedere. Cuget ca va trebui sa pleci. /<lat. cogitare

SarAC ~ca (~ci, ~ce) 1) si substantival (despre persoane) Care nu dispune de mijloace de existenta; sarman; nevoias; mizer. ◊ La cel ~ nici boii nu trag se spune despre cineva caruia nu-i merge, care sufera esecuri in orice intreprindere. 2) si fig. Care nu are in masura suficienta ceea ce trebuie; gol. Tinut ~. 3) si substantival Care trezeste mila; vrednic de mila; biet; nenorocit; sarman. ~cii sinistrati! ◊ ~cul de mine (de tine) bietul de mine (de tine). /<sl. siraku

A SEMANA¹ seaman tranz. 1) (seminte de plante cultivate) A introduce in sol (pentru a incolti si a creste); a insamanta. ~ grau. ◊ Culege ce-ai semanat se spune, cand cineva trebuie sa suporte consecintele unor fapte de-ale sale. 2) pop. (persoane) A presara cu seminte de cereale dorind fericire in Noul An. 3) fig. A imprastia uniform pe o suprafata. ~ flori in calea cuiva. 4) fig. (idei, ganduri, intrigi etc.) A face sa devina cunoscut unui cerc larg de persoane; a raspandi; a propaga. /<lat. seminare

coleasa s. f. – 1. Terci. – 2. Mamaliga. – Mr. culeas. Origine necunoscuta. Apare in mai multe limbi sl. (bg. kuljasa, sb. kulijes, rut. kułesa, pol. kułesz(a), rus. kules, ceh. kulase, gulase); (Cihac, II, 68; Iordan, Dift., 77), dar nu pare a fi cuvint autentic sl., cf. Berneker 642. Este greu de sustinut din mag. koles „mei” (Weigand, Jb., XVI, 222; Galdi, Dict., 88), daca se are in vedere raspindirea cuvintului; totusi, trebuie sa aiba legatura cu mag. gulyas › rom. gulas „terci cu sos si carne”. – Der. coleser, s. n. (mestecau de mamaliga); colesi, vb. (a dilua, a dizolva, a topi).

BANUI, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti. Banuiam ca n-am s-o mai gasesc (SADOVEANU). 2. Tranz. A intrezari ceva. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde banuia prin intunerec arbori (DUMITRIU). 3. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte rele; a suspecta. 4. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. Asa a trebuit sa se intample si n-ai cui banui (CREANGA). 5. Intranz. (Reg.) A regreta. Da ia seama ce iubesti, Nu cumva sa banuiesti (JarNIK-BIRSEANU). – Magh. banni.

IL FAUT BONNE MEMOIRE APRES QU’ON A MENTI (fr.) trebuie o memorie buna dupa ce ai mintit – Corneille, „Le menteur”, act IV, scena 5.

INSTITUTIONALISM s. n. Doctrina economica aparuta in deceniile al treilea si al patrulea ale sec. XX, ai carei reprezentanti considera ca economia politica trebuie sa aiba ca obiect studierea anumitor categorii politice si juridice, precum si unele fenomene social-economice, denumite impropriu „institutii”. [Pr.: -ti-o-] – Din germ. Instituzionalismus.

trebuiNTA, trebuinte, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuinta = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Imi face trebuinta (sau am trebuinta de...) = imi este necesar, imi trebuie... ♦ Interes. 2. (Iesit din uz) Treaba, afacere, chestiune. – trebui + suf. -inta.

OBLIGATORIU, -IE adj. care are puterea de a obliga; obligational. ◊ care trebuie facut potrivit anumitor legi, care nu este facultativ; impus. (< lat. obligatorius, fr. obligatoire)

girloafa (-fe), s. f. – Regulator la plug. Germ. Vorlaufer „precursor”. In Trans. Dupa Cancel 17, ar fi de origine sl., dar sl. trebuie sa fie, in cel mai bun caz, un intermediar al germ.

pistosi (pistosesc, pistosit), vb. – 1. A seca, a deseca, a scoate apa. – 2. A pisa, a melita. – 3. A sparge, a zdrobi. Ngr. παστόνω, aorist πάστωσα „a sara pestele”, cf. mr. pastosesc, pastosire „a sara si a presa carnea”. Primul sens lipseste in dictionare si e inv., cf. isvoada de apa s’au pistosit (Zilot); sensul al doilea, rar, trebuie sa reprezinte o confuzie cu pisa, pisagi. Der. de la un ngr. *πιστίζω ‹ it. pestare (Galdi 258) nu poate fi probabila.

ALOPATIE s. f. Tratament medical constand in administrarea unor medicamente in doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.

CAPUIT, -A, capuiti, -te, adj. (Inv. si reg.) Care are de toate, prevazut cu tot ce-i trebuie; incapuit. – V. capui.

PITIT, -A, pititi, -te, adj. (Pop.) Ascuns; fig. adapostit. ♦ (Substantivat, f.; in sintagma) De-a pitita = numele unui joc de copii in care unul dintre copii trebuie sa-i gaseasca pe ceilalti, care s-au ascuns. – V. piti.

TRIMESTRIAL, -A, trimestriali, -e, adj. Care tine trei luni, care trebuie executat in timp de trei luni; care are loc o data la trei luni. [Pr.: -tri-al] – Din fr. trimestriel.

NUMAI ll adv. 1) (atribuie celor spuse re-strictie sau exclusivitate) Nu mai mult de; nimeni altul decat; nimic altceva decat; nu in alt mod decat; nu in alt timp decat; nu in alt loc decat; nu din alta cauza decat; nu in alt scop decat; doar; exclusiv. Poate ~ atata. Acesta este ~ inceputul. ◊ Nu ~ (ca) a) pe langa; afara de; b) mai mult decat. ~ asa (sau asa ~) a) de mantuiala; b) fara a se adanci; c) fara nici un rost; fara scop; fara motiv; d) fara a urmari un folos personal; pe degeaba; e) nu altfel; f) printre altele; in treacat. 2) (exprima modalitatea unei actiuni) Gata sa; cat pe ce. Era ~ sa plece. ◊ ~ bun (sau ~ bine) asa cum trebuie; potrivit. 3) (accentueaza continutul celor spuse) ~ de ar vrea. 4) Abia. ~ a intrat si s-a pus pe lucru. 5) In intregime. Pomii sunt ~ floare. /<lat. non magis

VIZA² vb. I. tr. 1. A prinde in campul unui aparat optic un obiect sau un punct de pe un teren, care trebuie observat; (p. ext.) a ochi. 2. (Fig.) A avea in vedere, a se referi, a face aluzie la ceva; a urmari, a avea ca scop. [< fr. viser, cf. lat. visus – vazut].

VIZA vb. tr. 1. a pune o viza (pe un pasaport, pe un permis etc.). 2. a prinde in campul unui aparat optic un obiect sau un punct de pe un teren, care trebuie observat; (p. ext.) a ochi. 3. (fig.) a avea in vedere, a se referi, a face aluzie la ceva; a urmari. (< fr. viser)

CAPUIT, -A, capuiti, -te, adj. (Rar) Care are de toate, prevazut cu tot ce-i trebuie. [Var.: incapuit, -a adj.] – V. capui.

bondra (bondre), s. f. – (Trans. de Nord) Cirpa, zdreanta. – Var. bandura. Sas. bandel (Draganu, Dacor., VI, 280-2). Mai putin probabila supozitia lui Pascu, Beitrage, care porneste de la sl. bandura „lauta”. – Der. bondros, adj. (mascarici, persoana deghizata); bondret, s. m. (larva); bondrosi, vb. (a actiona stingaci, a lucra prost); imbondori, imboldora, imbodoli, imboboli, imboboroji, imbondoli, imbondosi, bodrinji, imbondroji, vb. (a imbraca, a infofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicatie diferita, cu atit mai mult cu cit circula in alte parti ale teritoriului rom., si este evidenta compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie sa provina mag. bondrus „mascat” care, dupa Dar, ar explica acest cuvint rom.

DOMICILIA vb. intr. 1. a locui, a-si avea domiciliul undeva. 2. a indica, a preciza localitatea unde trebuie platit la scadenta un efect de comert. (< fr. domicilier)

FIAT IUSTITIA, PEREAT MUNDUS! (lat.) sa se faca dreptate (chiar de-ar fi) sa piara lumea! – Quintus Mucius Scaevola. Legea trebuie aplicata in orice conditii, dreptatea trebuie instaurata cu orice pret.

CRONAXIE s. f. Timpul minim in care are loc o e*******e; timpul in care un curent electric trebuie sa parcurga un nerv, un muschi etc., pentru a-l e****a. – Din fr. chronaxie.

FI vb. 1. v. trai. 2. v. dainui. 3. v. afla. 4. a se afla, a se gasi, a sta. (Plicul este pe masa nedesfacut.) 5. a se afla, a figura, a se gasi, a se numara. (A fi printre invitati.) 6. v. situa. 7. v. locui. 8. v. avea. 9. v. constitui. 10. v. insemna. 11. v. intampla. 12. v. proveni. 13. v. trebui. 14. v. costa.

URMA vb. 1. (inv.) a sledi. (L-au ~ cu totii.) 2. v. insoti. 3. v. perinda. 4. v. continua. 5. v. trebui. 6. a se insira, a se insirui, a se perinda, a se randui, a se succeda. (Zilele ~ unele dupa altele.) 7. a-i succeda. (I-a ~ in functie.) 8. v. studia. 9. v. frecventa. 10. v. rezulta. 11. v. decurge. 12. v. conforma. 13. v. respecta.

HIPERFOCAL, -A adj. (Fiz.) Mai departe de focarul unei lentile. ◊ Distanta hiperfocala = distanta cea mai scurta la care trebuie plasat un obiect in fata aparatului fotografic pentru a avea o imagine clara. [< fr. hyperfocal].

OBLIGATORIU, -IE adj. Care are puterea de a obliga (potrivit unei legi); obligational. ♦ Care trebuie facut potrivit anumitor legi, care nu este facultativ. [Pron. -riu, var. obligator, -oare adj. / cf. lat. obligatorius, fr. obligatoire].

ras- Prefix care arata ca actiunea unui verb revine la situatia dinainte (raspopi, rasgindi), se diversifica (rastalmaci) sau se intensifica (rasputea). Cind se foloseste cu repetitia vb. la forma sa simpla, echivaleaza cu „o data si inca o data”. Sl. razu „des-”. In unele cazuri s-a presupus posibilitatea de a reprezenta un lat. re-ex-, care poate n-ar fi necesara, desi pref. sl. e productiv in rom. trebuie scris raz- inainte de b si m, v, ca in sl. Cf. Miklosich, Lexicon, 781; Tiktin; Rosetti, III, 70. Nu mai mentionam der. cu repetitie, care nu au circulatie independenta si al caror numar poate creste nelimitat.

EXCEPTIS EXCIPIENDIS (lat.) cu exceptia a ceea ce trebuie exceptat – Aluzie, mai mult ironica, la unele fapte care ar fi de dorit sa fie trecute sub tacere.

PRESCRIE, prescriu, vb. III. 1. Tranz. A indica, a arata; (p. spec.) a recomanda medicamentele sau tratamentul de care are nevoie un bolnav. 2. Tranz. A stabili cu precizie ceea ce trebuie facut; a dispune, a hotari. 3. Refl. pasiv (Despre pedepse penale, drepturi de proprietate etc.) A se stinge, a inceta prin prescriptie (2); a-si pierde valabilitatea. 4. Tranz. (Inv.) A transcrie un text. – Din fr. prescrire (dupa scrie).

LUCRA, lucrez, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A efectua, a presta o munca, a face un lucru; a munci. ◊ Expr. (Trans.) A nu avea ce lucra = a face un lucru care putea fi sau trebuia evitat, a nu-si vedea de treaba. 2. Intranz. A fi in miscare, in actiune; a dezvolta o activitate intr-o directie oarecare; a functiona. 3. Intranz. A actiona in chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva, a fi eficient. 4. Tranz. A da unui material brut alta forma, facand din el un obiect oarecare; a prelucra un material; a realiza, a executa. ♦ A cladi, a construi. ♦ A face, a confectiona; a fabrica. ♦ A coase, a broda; a impleti. 5. Tranz. Fig. (Fam.) A unelti impotriva cuiva. [Prez. ind. si: (reg.) lucru] – Lat. lucubrare.

NADEJDE, nadejdi, s. f. Incredere sau convingere ca ceea ce faci ori doresti se va realiza; speranta, nadajduire; incredere in sprijinul, in ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine ca cineva sau ceva va fi favorabil, de ajutor. ◊ Loc. adj. De nadejde = in care poti avea toata increderea. ◊ Loc. adv. De (sau cu) nadejde = asa cum trebuie, foarte bine; solid, temeinic. ◊ Loc. vb. A trage nadejde = a spera, a nadajdui. ◊ Expr. In nadejdea... = in speranta..., bazandu-se pe... A se lasa in nadejdea (cuiva) = a conta (pe...), a se bizui (pe...). A-si pune (sau a avea) nadejdea (in cineva) = a se baza pe sprijinul (cuiva), a se increde (in...). Slaba nadejde = putin probabil, nesigur. ♦ (Concr.) Ceea ce da incredere, certitudinea ca se va realiza dorinta cuiva. – Din sl. nadezda.

DEFICIENT, -A, deficienti, -te, adj. Care are o insuficienta organica sau mintala. ♦ Care produce mai putin decat trebuie, decat e planificat. ♦ (Substantivat) Persoana lipsita de anumite facultati fizice sau psihice. Un deficient mintal. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. deficient.

LUNG¹ ~ga (~gi) 1) Care are o intindere mare de la un capat la altul; intins mult in lungime. Drum ~. ◊ A avea mana ~ga (a fi ~ la mana) a avea obiceiul sa fure. A fi ~ in (sau de) limba, a avea limba ~ga) a avea obiceiul sa vorbeasca mult si sa spuna ceea ce nu trebuie; a fi limbut. 2) (despre oameni) Inalt de statura. ◊ A se intinde (sau a cadea) cat este de ~ a cadea jos, lungindu-se. 3) (despre mancaruri) Care contine prea multa apa; apos. ◊ Zeama ~ga a) fiertura apoasa, inconsistenta si fara gust; b) vorbarie; trancaneala. 4) (despre procese desfasurate in timp) Care dureaza mult; care se scurge greu; indelungat. Iarna ~ga. /<lat. longus

A UITA uit 1. tranz. 1) A pierde din memorie; a nu-si aminti. ~ sa scrie o scrisoare. ◊ ~ pe ce lume traieste a pierde simtul realitatii. 2) A trata cu indiferenta; a neglija. ~ prietenii. ◊ Nu-ma-uita planta erbacee decorativa, cultivata pentru florile ei mici, albe sau albastre; miozotis. 3) A face sa dispara din memorie. ◊ A (nu) ~ cuiva ceva a (nu) pastra ganduri de razbunare. 4) A scapa din vedere. Au uitat sa-l inscrie in lista. 5) (obiecte sau fiinte ce trebuiau luate cu sine) A lasa din nebagare de seama (fiind grabit). ~ banii. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepozitia de) A inceta de a se mai interesa (de ceva). ~ de distractii. /<lat. oblitare

BREVIar s.n. 1. Expunere sumara a unor principii, a unor probleme dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le rosteasca la anumite ore din zi. [Pron. -vi-ar, var. breviarium s.n. / cf. fr. breviaire, it. breviario].

FIDUCIar, -A adj. Cu valoare fictiva, bazat pe incredere. ◊ Moneda fiduciara = bani de hartie cu o valoare conventionala si cu putere circulatorie numai in interiorul unei tari; circulatie fiduciara = circulatie a monedei fiduciare. // s.m. Legatar care trebuie sa restituie un bun in virtutea unui fideicomis. [Pron. -ci-ar. / < fr. fiduciaire, lat. fiduciarius, cf. fiducia – incredere].

HIPERFOCAL, -A adj. situat mai departe de focarul unei lentile. ♦ distanta ~a = distanta cea mai apropiata la care trebuie plasat un obiect in fata unui aparat optic pentru a avea o imagine clara. (< fr. hyperfocal)

BREVIar, breviare, s. n. 1. Expunere sumara a unor principii sau probleme dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le recite la anumite ore din zi. [Pr.: -vi-ar] – Fr. breviaire (lat. lit. breviarium).

TRASEU, trasee, s. n. Drum pe care il parcurge (in mod permanent) un vehicul sau o fiinta; ruta. ♦ Linie, directie pe care o are un drum, o cale ferata etc. ♦ Drum special amenajat pe care trebuie sa-l strabata concurentii la o proba sportiva. ♦ Drum parcurs in spatiul de un corp in miscare; traiectorie. – Din fr. trace.

ISTORISM n. Principiu metodologic, conform caruia obiectele si fenomenele din realitate trebuie privite in dezvoltare istorica, in legatura cu conditiile concrete care le-au generat si cu celelalte fenomene existente in momentul istoric dat. /<fr. historisme, germ. Historismus

DIVIDEND s.n. Parte din profitul unei societati pe actiuni care se da unui actionar in raport cu actiunile pe care le are. [Pl. -de, -duri. / cf. fr. dividende, it. dividente, lat. dividendus – care trebuie impartit].

TROP¹ s. m. 1. (in fil. sceptica antica) argument potrivit caruia nici o afirmatie sau negatie nu are temei, nici un adevar nu poate fi formulat, orice judecata filozofica trebuind suspendata. 2. figura de stil. 3. (in cultul liturgic gregorian) parafraza, interpolare care orna textul si prelungea melodia. (< fr. trope, lat. tropus, gr. tropos)

PENAL, -A, penali, -e, adj. (Despre dispozitii cu caracter de lege) Care are un caracter represiv, care se ocupa de infractiuni si prevede pedepsele care trebuie aplicate. ◊ Drept penal (si substantivat, n.) = ramura a stiintei dreptului care se ocupa de normele juridice cu caracter represiv. Cod penal = ansamblu principalelor norme juridice care definesc infractiunile si stabilesc sanctionarea lor. Proces penal sau actiune penala = actiune in justitie pornita impotriva unui infractor cu scopul de a obtine pedepsirea lui potrivit legilor in vigoare. Fapt penal = infractiune. Sanctiune penala = pedeapsa prevazuta de legile penale. Clauza penala = clauza prin care partile unui contract evalueaza anticipat daunele ce se cuvin creditorului in caz de neexecutare, executarea cu intarziere sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale. – Din lat. poenalis, fr. penal.

dambla (damblale), s. f. – 1. Paralizie, apoplexie. – 2. (arg.) Capriciu, chef, pofta. – Mr. damlae, dambla, megl. damla. Tc. damla „guta” (Seineanu, II, 153; Meyer 60), cf. ngr. νταμπλᾶς, alb. dambla, bg. damla. Dupa Iogu, GS, VI, 383, sensul al doilea s-ar explica printr-o confuzie cu tc. damar „capriciu”; ipoteza greu de admis; trebuie plecat mai curind de la sensul expresiei a-i veni damblaua „a paraliza”, considerat ca ceva foarte brusc si neasteptat. – Der. damblagiu, s. m. (paralitic; arg., prost, tont; arg., traznit, nebun), din tc. damlali (Meyer, Neugr. St., II, 69); damblageala, s. f. (paralizie; arg., nebunie, sminteala); damblagi, vb. (a paraliza).

EFECTIVISM s. n. conceptie proprie unui grup de matematicieni francezi, precursori ai intuitionismului, care sustin ca, pentru a fi eficiente, valabile, obiectele matematice nu trebuie definite doar prin axiome, prin caracteristicile lor abstracte, ci definitia lor trebuie sa indice etapele prin care se ajunge la ele. (< fr. effectivisme)

PREVEDERE s. f. 1. faptul de a prevedea. 2. (pl.) masuri, dispozitii cuprinse intr-un act normativ, intr-un tratat etc., care trebuie respectate. ♦ ĩ sociale = sistem de masuri privind acordarea de asistenta sociala persoanelor care si-au pierdut capacitatea de munca. 3. prudenta, precautie. (< prevedea)

BREVIar, breviare, s. n. 1. Lucrare in care sunt expuse sumar notiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde slujbele si rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le faca sau sa le rosteasca la anumite ore din zi. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. breviaire, lat. breviarium.

CANAM s.n. Cursa automobilistica pe circuit in Canada si America, masinile trebuind sa aiba obligatoriu doua locuri si patru roti, in rest regulamentul fiind liber. [< Can(ada) + Am(erica)].

VICIOS, -OASA adj. 1. Defectuos. ◊ (Log.) Cerc vicios = eroare de logica constand in a demonstra o teza cu ajutorul alteia, care trebuie sa fie ea insasi demonstrata. ♦ (Fig.) Stricat, depravat, corupt. 2. (Jur.; despre acte, dispozitii etc.) Care are vicii de forma sau de fond; gresit, defectuos. [Pron. -ci-os. / cf. fr. vicieux, it. vizioso, lat. vitiosus].

pitulus¹ adv., s.m. si n. (pop.) 1. (adv.) pe furis, pe ascuns, pe neobservate, pitulis, pitulit. 2. (s.m.) persoana care, in cursul jocului de-a pitulatul, trebuie sa-i caute pe ceilalti. 3. (s.n.) ascunzatoare. 4. (s.n.; in expr.) de-a v-ati ascunselea; de-a baba oarba.

viersun s. n. – Prinsoare, ramasag. Origine incerta. ar putea proveni din lat. versionem, probabil cu sensul de „schimbare”, ca in versūra. trebuie sa se tina cont ca e cuvint inv., care apare numai la Dosoftei, autor la care abunda improprietatile; astfel ca e posibil ca glosarea propusa de noi, care este in general acceptata, sa nu fie exacta. – Der. inversuna (var. invi(e)rsuna), vb. refl. (a se indirji, a se incapatina), cuvint explicat uneori prin lat. inversionāre (Pascu, Rtim., 26), prin mag. gerjszteni „a e*****”, imposibil fonetic (Cihac, II, 509), si prin mag. verseny „lupta” (Puscariu, Lat. ti, 67; Dar), care si mai putin se potriveste fonetic.

REGLA, reglez, vb. I. Tranz. 1. A realiza sau reface starea unui sistem tehnic ale carui marimi caracteristice s-au abatut de la anumite conditii impuse. ♦ A stabili in prealabil valorile marimilor unui sistem tehnic, care trebuie sa ramana constante in timpul functionarii sistemului; a potrivi. 2. (Mil.) A potrivi, a indrepta, a fixa tirul unui tun, al unei arme de foc portabile, al unei unitati de artilerie etc. pentru distrugerea unui obiectiv. 3. A aranja, a orandui, a potrivi. – Din fr. regler.

A VREA vreau tranz. 1) A avea in intentie; a proiecta in gand. Vreau sa plec. Vreau sa cant. ◊ Vrei nu vrei fie ca doresti, fie ca nu doresti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma se spune despre cineva care trebuie sa faca ceva impotriva vointei sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva a avea o mare influenta asupra cuiva. 2) A dori sa i se acorde; a pretinde; a cere. Vrea o explicatie. 3) A exista posibilitatea; a fi posibil; a putea. Vrea sa ploua. [Monosilabic] /<lat. volere

PORUNCA, porunci, s. f. 1. Dispozitie (orala sau scrisa) data de catre o autoritate sau de catre o persoana cu autoritate si care trebuie executata intocmai; ordin, decizie, hotarare. ◊ Loc. adv. (Rar) De porunca = prin constrangere, in sila. ◊ Expr. (Inv.) A avea (pe cineva) sub (sau la) porunca sa = a avea (pe cineva) la dispozitia sa, sub comanda sa. ♦ (Cu valoare de imperativ) Porunceste! porunciti! ♦ (Reg.) Ordin de chemare in armata. 2. (Inv.) Comunicare de interes public, facuta de o autoritate comunala. 3. (In religia crestina; in sintagma) Cele zece porunci = decalogul. 4. (Inv. si pop.) Lege morala; invatatura, precept. [Var.: (reg.) poronca s. f.] – Din porunci (derivat regresiv).

dama (dame), s. f. – 1. Doamna, cucoana. – 2. Femeie stricata. – 3. Regina, la cartile de joc. – 4. Joc cu puluri albe si negre care se muta pe o tabla asemanatoare cu cea de sah. Fr. dame. – Der. (vulg.) dameza, s. f. (femeie stricata), ca amure(a)za; damicela, s. f. (fam., domnisoara), din it. damigella; damist, s. m. (arg., persoana care frecventeaza b*********e); madama, s. f. (dadaca straina; femeie de serviciu in baruri si hoteluri; femeie de conditie inferioara), din fr. madame (nu trebuie sa se confunde cu madam, formula de adresare care se da uneori in conversatie, si care nu are nuanta depreciativa). Se stie ca, dupa Corominas, I, 378, sensul 4 al lui dama provine, in realitate de la numele Damasco.

CIRCUMFLEX, circumflexe, adj. 1. (In sintagma) Accent circumflex = semn ortografic in forma de unghi cu varful in sus sau de tilda, care se pune deasupra unei vocale spre a arata ca aceasta trebuie rostita lung sau, in ortografia romana, spre a nota sunetul i(a). 2. (Anat.; despre artere, vene, nervi) Care are un traiect rasucit. 3. (Bot.; despre plante) Cu ramurile curbate in jos. [Var.: circonflex adj.] – Din lat. circumflexus, fr. circonflexe.

RETUR, retururi, s. n. 1. Intoarcere, revenire (in punctul de plecare). ♦ Indicatie pentru serviciul postal pe un plic sau pe un colet, aratand ca obiectul trebuie inapoiat trimitatorului. 2. (Sport) Denumire data duratei unei competitii la care participa mai multe echipe care, dupa ce s-au intrecut o data fiecare, se intalnesc inca o data, in revansa. ♦ Intalnire sportiva revansa intre doua echipe, cu caracter eliminatoriu sau cu punctaj aditional. 3. (Tehn.) Conducta de intoarcere a agentului calorifer sau frigorifer dintr-o instalatie de incalzire, respectiv de racire, dupa ce acesta a trecut prin instalatie si a cedat sau a preluat caldura. – Din fr. retour.

sofrac (-ci), s. m. – (Bucov.) Pasare (Troglodytes parvulus). – Var. Banat sofrag. Sl., cf. sb. cvorak „graur”, svraka „cotofana” (Candrea; Scriban); dar lipseste veriga de legatura. trebuie sa fie cuvint identic cu sofran, s. m. (Banat, varietate de soim, Lanius collurio), care pare ca s-ar fi contaminat cu sofran (planta).

PASA, pase, s. f. 1. (Sport) Transmitere a mingii catre un coechipier. 2. Fiecare dintre miscarile facute cu mana de cel care hipnotizeaza pe cineva. 3. Miza pe care trebuie sa o depuna jucatorii de carti la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de carti. ◊ Expr. A avea (sau a fi in) pasa buna (sau proasta) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de carti; a trece prin imprejurari favorabile (sau nefavorabile); a-i reusi (sau a nu-i reusi) cuiva ceva. 4. (Nav.) Fasie de apa indicata navigatiei intr-o zona cu stanci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat in tiparele sau in matritele care il fasoneaza. – Din fr. passe, engl. pass.

PENSIE, pensii, s. f. Suma de bani lunara ce se acorda persoanelor care au iesit din activitatea profesionala pentru limita de varsta, pentru invaliditate etc. sau care si-au pierdut sustinatorul si sunt incapabile de munca. ◊ Pensie de intretinere sau pensie alimentara = suma de bani pe care cineva trebuie sa o plateasca unei persoane pe care justitia il obliga sa o intretina. ◊ Loc. adj. La pensie = care este pensionar. ◊ Loc. vb. A iesi (sau a scoate pe cineva) la pensie = a (se) pensiona. ♦ (Inv.) Subsidiu. – Din rus. pensija.

A NADAJDUI ~iesc 1. intranz. A trage nadejde; a nutri sau a avea speranta; a spera. 2. tranz. (urmat, mai ales, de o propozitie completiva) A conta asteptand cu incredere; a considera ca trebuind sa se realizeze; a vrea sa creada. ~ intr-o reusita. /nadejde + suf. ~ui

RAU³ rele n. 1) Calitate care intruchipeaza tot ce este negativ. ~l aduce daune. ◊ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu parere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) sa aiba parte de lucruri neplacute. De bine, de ~ desi nu este asa cum trebuie, dar te poti impaca si cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeata de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boala care apare la unii calatori pe mare. ~ de munte stare de indispozitie generala care apare in timpul urcarii la mari inaltimi. 2) Principiu care vine in contradictie cu morala; fapta nesocotita. ◊ A vorbi de ~ pe cineva a barfi pe cineva. /<lat. reus

Filipesti, s. m. pl. – In expresia m-ai umplut de Filipesti „m-ai lasat cu buzele umflate”. – Filipesti este o localitate din judetul Prahova, care a fost mosia familiei Cantacuzino. Se pare ca expresia trebuie explicata prin incercarea esuata facuta de Mihnea III (1658) de a-i prinde pe Cantacuzini, pentru a-i omori; ei au aflat de planul acesta si au reusit sa fuga, astfel incat zbirii domnitorului au gasit casa de la Filipesti goala. – [3373]

gimfa (-fe), s. f. – Gusa. Lat. *gamphae, din gr. γαμφαί, var. de la γαμφηλαί „falca de animal”, din aceeasi familie cu ϰαμπτῶ. ar fi putut de asemenea intra in rom. prin intermediul unui sl. *gąfu, care nu este atestat, dar care trebuie sa explice sb. kuf „pelican”. Der. gimfa, vb. (a umfla), pe care REW 2135 si Dar il deriva putin probabil din lat. conflare, cf. Puscariu 855; gimfatura, s. f. (umflatura); imgimfa, vb. (a umfla; refl., a se face puhav; refl., a se ingimfa, a se umfla in pene).

tumba (-be), s. f. – Saritura peste cap rotire a corpului in aer. – Mr. tumba, culutumba, megl. tumba. Creatie expresiva, care ar putea fi anterioara rom. (Puscariu 1770; REW 8975; Tiktin), cf. it. tombolo, fr. tomber, prov., cat. tombar, ngr. τοῦμπα. Mr., megl. nu trebuie sa se confunde cu mr. tumba „mormint”, din lat. tumba (REW 8977), cuvint care s-a pierdut pierdut in rom. Bg. tumba trebuie sa provina din rom. (Capidan, Raporturile, 213).

SarAC adj., s. 1. adj., s. calic, necajit, nevoias, oropsit, sarman, (livr.) mizer, (rar) mofluz, (inv. si pop.) neajuns, neavut, pirpiriu, (pop. si fam.) nepricopsit, (pop.) saracan, (inv. si reg.) misel, slabanog, (reg.) misaricios, oarfan, obielos, pamantit, (Ban.) bedas, (inv.) measer, neputernic, neputincios, siromah, (fam., fig. si depr.) paduchios. (E un biet om ~ care trebuie ajutat.) 2. adj. v. biet. 3. adj. v. saracacios. 4. adj. modest, saracacios, simplu. ( O nunta ~.) 5. adj. v. sterp. 6. adj. v. insuficient. 7. adj. redus. (are un vocabular ~.) 8. adj. v. slab. 9. adj. v. comun.

ONORA, onorez, vb. I. Tranz. 1. A avea, a manifesta fata de cineva sau ceva respect, consideratie, stima; a cinsti, a respecta. ♦ (Fam.) A acorda cuiva o favoare de care trebuie sa fie mandru. 2. A face pe cineva demn de cinste, de lauda. 3. A achita, a plati (in termen) o datorie baneasca, o polita etc. ♦ A retribui, a remunera. – Din lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.

SUFICIENT, -A, suficienti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este in cantitate satisfacatoare, atat cat trebuie; destul, de ajuns, satisfacator. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ intre „insuficient” si „bine”, cu care se noteaza uneori probele la examene. 2. (Despre oameni) Care are o parere foarte buna si nejustificata despre sine; plin de sine, infumurat, ingamfat, vanitos. [Pr.: -ci-ent] – Din lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. sufficiente.

oaches (oachese), adj. – 1. (Oaie) cu parul din jurul ochilor mai inchis decit pe restul trupului. – 2. Brunet. – Mr. oaclis. Din ochi cu suf. -es, cf. fruntes, coarnes, gures (Puscariu 1217; Tiktin; Candrea). In Banat, Olt. si Munt. (ALR, II, 5). S-a incercat sa se explice acest cuvint prin bg. *vakles (Pascu, II, 183) sau vaklu „brunet” (Scriban); sau printr-o radacina oc- care ar insemna „brunet”, cf. oacar (Pascu, Beitrage, 35). Der. ochesica, s. f. (brunetica; oaie brumarie); ochesea, s. f. (planta, Tageles patula). Din rom. trebuie sa provina mag. basika (Draganu, Dacor., VII, 199), slov. vakesa, pol. bakieska.

SOLEMN, -A, solemni, -e, adj. (Adesea adverbial) 1. Care are loc dupa un anumit ceremonial; cu fast, sarbatoresc. 2. Important; grav, serios. ♦ Desavarsit; intens, profund. ♦ Sfant, sacru. ♦ Maret, grandios, maiestuos. 3. (Despre acte juridice) Care trebuie sa respecte anumite forme pentru a fi considerat valabil. – Din lat. sollemnis.

SFANT² sfinti m. 1) (la crestini) Persoana care si-a consacrat viata apararii religiei si care dupa moarte este considerata facatoare de minuni. ◊ La ~ul asteapta niciodata. Parca i-a iesit un ~ din gura se spune despre cineva care a enuntat tocmai ceea ce trebuia. A sta ca un ~ a fi foarte cuminte. A se ruga la toti sfintii a) a se adresa cu rugaminti tuturor celor ce ar putea da un ajutor; b) a ruga insistent; a implora. 2) art. Fiinta suprema, care a creat lumea; Dumnezeu. ◊ Ferit-a ~ul in nici un caz. /<sl. sventu

NESTORIANISM (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Nestorie) s. n. Doctrina religioasa opusa arianismului, fundata de Nestorie si condamnata ca erezie de sinodul din Efes (431); sustinea ca in Iisus Hristos trebuie sa distingem doua persoane, doua individualitati, asa cum se disting doua naturi – umana si divina – opuse una celeilalte. Persecutati, adeptii lui Nestorie s-au refugiat in Persia si de acolo mai departe, pana in Imp. Chinez; astazi se mai afla in Iran, Irak si Siria.

MarKETING s. n. 1. conceptie privind organizarea si desfasurarea activitatii economice, potrivit careia productia trebuie sa fie permanent adaptata la cerintele prezente si viitoare ale consumatorilor si sa le satisfaca cu maximum de eficienta. 2. ansamblul metodelor si tehnicilor care au ca obiect studiul cererii consumatorilor si satisfacerea acesteia. 3. disciplina stiintifica avand acest obiect. (< engl., fr. marketing)

cam adv. – Putin, aproximativ, aproape; indica faptul ca o anumita afirmatie nu trebuie inteleasa in sensul sau strict, ci cu o oarecare restringere. Lat. quam (Cipariu, Gram., 128; Cihac; REW 6928; Meyer-Lubke, Rom. Gramm., III, 202). Dupa Puscariu 264, s-ar explica mai bine prin lat. quam magis, al carui rezultat normal ca mai (mr. cama) s-ar fi redus ulterior la cam. Spitzer, Mitt. Wien, 140, a atras atentia asupra corespondentei cu ngr. ϰἄν ‹ ϰαi ἄν (in expresia ca ϰάμποσος „destul de mare”, ϰάπως „oricare” etc.), fara a putea preciza insa daca modismul este propriu rom. sau ngr.

stei (-ie), adj. – Breaz, cu pata alba in frunte. Origine incerta. ar putea fi un lat. *stēlleius (Diculescu 176) sau *stēlleus (Graur, GS, VI, 335). Mai probabil direct de la stea, chiar daca Tiktin gaseste der. surprinzatoare; trebuie sa se porneasca de la stei, pl. lui *stel, cu suf. dim.

URS ursi m. 1) Mamifer omnivor, de talie mare, greoi si masiv, cu blana deasa, de obicei de culoare bruna, cu botul alungit si coada scurta. ◊ ~ alb (sau polar) urs cu blana alba raspandit in regiunile arctice. A se aduna (sau a se uita) ca la ~ a se aduna multa lume sa priveasca ceva neobisnuit. De cand avea ~ul coada din timpuri foarte indepartate. ~ul nu joaca de voie, ci de nevoie constrangerea e necesara pentru acei care nu inteleg de buna voie (ca trebuie sa faca ceva). Cum merge ~ul la deal incet si apasat; greoi. Mierea-~ului planta erbacee de padure, avand tulpina e****a, slab ramificata, cu frunze late, paroase si cu flori mici, rosii, violacee sau albe. 2) fig. Om greoi si matahalos. ◊ A trai ca ~ul in barlog a evita societatea; a duce un mod de viata retras. 3) reg. Bot de mamaliga cu branza in mijloc; cocolos; bulz. /<lat. ursus

LANCASTER [lænkəstər], Joseph (1778-1838), pedagog englez. In 1818 a emigrat in S.U.A. A fundat (1798) la Southwark prima scoala de ajutor mutual, unde si-a pus in practica propria metoda educativa, organizand elevii in grupe sau clase, supravegheate de monitori (selectati dintre elevii buni), care trebuiau sa asigure mentinerea disciplinei si insusirea lectiilor. Ideile sale novatoare (in competitie cu cele ale lui A. Bell, sustinut de Biserica), expuse in „Sistemul de invatamant britanic”, au influentat considerabil sistemul educational englez din sec. 19.

COMPLET², -A, (1) completi, -te, adj., (2, 3) completuri, s. n., (4) adv. 1. Adj. Care contine tot ceea ce trebuie; caruia nu-i lipseste nici una dintre partile constitutive; intreg, desavarsit, deplin, implinit. ◊ Opere complete = editie cuprinzand toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul de transport in comun) care are toate locurile ocupate; plin. 2. S. n. (In sintagma) Complet de judecata = colectiv alcatuit din numarul legal de judecatori si asesori care iau parte la solutionarea unui litigiu. 3. S. n. Costum de haine; obiect de imbracaminte compus din doua (sau mai multe) piese asortate. 4. Adv. In intregime, cu desavarsire. [Var.: complect, -a adj.] – Din fr. complet, lat. completus.

SEParATIE, separatii, s. f. Despartire, separare. ◊ Separatia puterilor = principiu care sustine ca puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca dintr-un stat pot si trebuie sa actioneze independent una de alta, avand o anumita interdependenta si dreptul de control reciproc. Separatie de domiciliu = dispensa premergatoare divortului prin care se acorda sotilor dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separatie de bunuri = (in unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea ca femeia isi pastreaza libera dispunere a bunurilor sale aduse in casatorie pentru sustinerea sarcinilor acesteia. Separatie de patrimoniu = masura luata la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a impiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al mostenitorului si a evita astfel eventuala concurenta a creditorilor acestuia din urma. – Din fr. separation, lat. separatio.

io – Formula care preceda, in documentele si inscrisurile oficiale, numele domnitorilor Tarii Romanesti, si apoi ai Moldovei. Ngr. ἴω, cf. sl. io, in documentele muntenesti (sec. XIV). Originea sa nu este precizata cu claritate; se pare ca este vorba de o abreviere de la ’Iωάννης. In rom. trebuie sa se fi confundat cu io, pronuntare vulgara a lui eu, pron. pers. de pers. I sing. Fara circulatie reala.

pritoci (pritocesc, pritocit), vb. – A transvaza, a deserta. – Var. Mold. pitroci. – Mr. pitrocire. Sl. pritociti, cuvint citat de Miklosich, Lexicon, 685, fara sens cunoscut, dar care trebuie sa-l aiba pe cel din rom., din sl. tociti „a agita”, cf. bg. pretoci, slov. pritociti, cu acelasi sens (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Conev 63), si bg. tocam › megl. tutǫs, tutiri „a scoate moare de varza” (Capidan 306). Pascu, I, 62, deriva in mod gresit mr. din piatra. – Der. pritoaca, s. f. (vas pentru transportul strugurilor); pritoc, s. n. (pritocire); pritoceala, s. f. (transvazare).

cuta (cute), s. f. – 1. Pliu, indoitura. – 2. Zbircitura, incretitura, rid. – 3. Punga sub ochi. – 4. (Rar) Felie, bucata taiata. Origine incerta. Pare a fi vorba de lat. cutem „piele” (Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 61-3; Puscariu 469; Lausberg 42; cf. parerea contrara la Domaschke 88), cf. sard. kude, sicil. kuti, piem. ku. Semantismul este dificil; poate trebuie explicat prin contaminarea cu gr. ϰότις „crestatura, incizie”. Cealalta explicatie, bazata pe bg. skut „margine, tiv” (Skok 67) nu este mai convingatoare. Dar propune bg. kutta, pe care nu il cunoastem, si care ar putea proveni din rom., daca este cuvint atit de rar cum pare. – Der. cuta, vb. (a indoi, a face cute).

PENSIE s. f. suma de bani care se acorda (lunar) celor care au iesit din productie pentru limita de varsta sau pentru invaliditate, precum si urmasilor acestora, in cazurile prevazute de lege. ♦ ~ alimentara (sau de intretinere) = suma de bani, lunara, pe care o persoana trebuie sa o plateasca altei persoane in cuantumul si pe durata de timp stabilita de o instanta judecatoreasca. (< rus. pensiia)

trebui vb. 1. v. cuveni. 2. a se cadea, a se cere, a se cuveni, a se impune, (inv. si pop.) a cauta. (~ sa procedam astfel ...) 3. a fi, a urma. (Cand va ~ sa plec ...) 4. a avea. (~ sa mai fac un singur pas.)

RETICENTA s. f. 1. omisiune voita, ocolire a unui lucru care trebuie spus; atitudine retinuta, rezervata intr-o anumita chestiune. 2. figura retorica prin care vorbitorul isi intrerupe deodata sirul gandirii, pentru a trece la o alta idee, lasand numai sa se inteleaga ceea ce ar fi voit sa spuna. (< fr. reticence, lat. reticentia)

umili (-lesc, -it), vb. – 1. (Refl.) A se cai, a avea o atitudine smerita, a se comporta crestineste. – 2. A se injosi. – Var. inv. omili. Sl. umiliti sę „a se cai” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). In sensul al doilea, care pare modern, trebuie sa fi influentat fr. humilier. Der. propusa de Scriban, din sl. umaliti „a micsora”, nu pare probabila. – Der. umilenie, s. f. (cainta, mustrare de cuget), inv.; umilinta, s. f. (inv., devotiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (injositor).

OCULOS HABENT ET NON VIDENT (lat.) au ochi si nu vad – „Oculos habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat” („Au ochi si vor vedea. Cine nu are urechi de auzit sa auda”). Cuvinte care se gasesc de mai multe ori in Evanghelie (Matei, 13, 14; Luca 8, 10; Ioan, 12, 40 s.a.) urmand parabolele lui Iisus. Se folosesc pentru a avertiza pe cineva ca trebuie sa tina seama de un sfat.

MULT² adv. 1) In numar mare; in cantitate mare; un timp indelungat. A produce ~. A canta ~. ◊ Cu ~ in mare masura; considerabil. Mai ~ mai cu seama; indeosebi. Cel ~ a) maximum; b) in cel mai bun caz. A fi mai ~ mort (decat viu) a) a fi cuprins de un sentiment puternic de frica; b) a fi peste masura de istovit. Din ~ in mai ~ intr-o masura tot mai mare; din ce in ce mai tare, mai intens. Mai ~ sau mai putin intr-o masura oarecare; intrucatva. Nici mai ~, nici mai putin a) atat, cat se cuvine; tocmai cat trebuie; b) se spune pentru a exprima o nedumerire, stupoare. Asta-i prea ~ asta intrece orice masura; asta-i prea-prea. ~ si bine a) mult timp; timp indelungat; b) degeaba; in zadar. A nu mai avea ~ a) a fi pe cale de a termina un lucru; b) a fi aproape de a muri. 2) La departare mare; departe. A lasa ~ in urma. 3) (deseori urmat de prea) In cel mai inalt grad; foarte tare; extrem de. ~ stimat. ~ dorit. ~ preafrumos. /<lat. multus

avint (avinturi), s. n. – Pornire, elan, insufletire. Din vint, cu prep. adv. a-. Daca aceasta ipoteza nu este gresita, avint trebuie sa fi fost la inceput inteles ca adv. (aceasta valoare nu apare in niciun text cunoscut, dar este cert ca acest cuvint nu apare in texte anterioare sec. XIX, si nici in dialecte). Constructia ar fi identica, deci, cu acasa, afund, aminte etc; expresia a da avint poate fi foarte bine interpretata a da a vint. Apoi, cuvintul fiind simtit ca un s., s-a putut deriva de la el vb. avinta, formatie probabil artificiala si moderna, motivata de paralelismul fr. elan-elancer, germ. Schwung-schwingen. Dupa Dar, avint este formatie postverbala de la avinta, si acesta este o compunere interna, pe baza lui vint. Der. avinta, vb. (a impinge, a lansa, a arunca).

RETICENTA s.f. Omisiune voita, ocolire a unui lucru care trebuie spus; retinere, atitudine retinuta, rezervata intr-o anumita chestiune. ♦ Figura de stil prin care cineva isi intrerupe deodata sirul gandirii pentru a trece la o alta idee, lasand numai sa se inteleaga ceea ce ar fi voit sa spuna. [< fr. reticence, cf. lat. reticentia].

EXTENSOR, -OarE I. adj. care are rolul de a intinde. II. adj., s. m. (muschi) care ajuta la intinderea unor parti sau organe ale corpului. III. s. n. aparat pentru gimnastica muschilor, constand dintr-un arc de otel sau din doua resorturi care trebuie intinse cu mainile. (< fr. extenseur)

LABIRINT¹ s. n. 1. constructie cu foarte multe incaperi si galerii in care orientarea este dificila. ◊ gradina ornamentala din benzi inguste de arbusti. 2. dalaj meandric in unele catedrale din evul mediu, pe care credinciosii trebuiau sa-l urmeze ca pe un drum de expiere. 3. joc de inteligenta care cere a gasi iesirea dintr-o retea de linii intortocheate. ◊ joc constand dintr-un cub din plastic transparent, din 6⁴ de camarute, la care unii pereti au cate un orificiu ce lasa sa treaca o bila de metal. 4. (fig.) incurcatura, incalceala datorata unor dificultati, unei proceduri. ◊ situatie incurcata, fara iesire. 5. dispozitiv folosit in diverse instalatii pentru a obliga un fluid sa parcurga un drum lung, in scopul de a-i micsora viteza. 6. parte a urechii interne, formata din cavitati sinuoase. (< fr. labyrinthe, lat. labyrinthus)

CONCORDANTA s.f. 1. Faptul de a concorda; potrivire, acord. ◊ Concordanta relatiilor de productie cu caracterul fortelor de productie = lege economica potrivit careia relatiile de productie trebuie sa corespunda cu caracterul fortelor de productie; concordanta timpurilor = ansamblu de reguli potrivit carora se fixeaza acordul timpului verbului dintr-o propozitie dependenta cu timpul verbului din propozitia regenta. 2. (Geol.) Raportul dintre doua strate sau serii de strate care s-au sedimentat continuu. [Cf. fr. concordance, it. concordanza].

BABA ~e f. 1) Femeie de o varsta inaintata; femeie batrana. ◊ Zilele ~ei (sau ~ele) primele doua saptamani din luna martie, care se caracterizeaza prin timp schimbator. (De-a) ~a-oarba joc de copii in care unul dintre ei, legat la ochi, trebuie sa-i prinda pe ceilalti jucatori. (De-a) ~a-gaia joc de copii in care unul dintre ei o face pe closca care isi apara puii, iar altul pe gaia, care vrea sa-i fure. 2) inv. Femeie batrana care pretinde ca ar putea vindeca bolile cu ajutorul mijloacelor empirice (descantece, vraji, buruieni). /<sl. baba

copca (-ci), s. f. – 1. Gaura, spartura; in special gaura facuta natural sau artificial in stratul de gheata care acopera apele iarna. – 2. Salt, saritura. – Var. cofta, s. f. (gaura, scobitura). Bg. kopka (Cihac, II, 72; Conev 85; Dar), din sl. kopati „a goli,” cf. copaie. Al doilea sens este mai putin clar, totusi cf. rut. kopnuty „a da cu copita”, poate trebuie plecat de la imaginea armasarului care pare sa sape cu copita pamintul. – De la var. provine fara indoiala coptori (var. coftori, coptora, coptorosi), vb. (a sapa, a excava, a adinci), care pare a se fi incrucisat cu copt, coptura (Dar; dupa Scriban, ar fi un der. de la cuptor, ipoteza neverosimila).

DESTUL, -A, destui, -le, adj., adv. 1. Adj., adv. (Care este) in cantitate suficienta, atat cat trebuie. 2. Adj., adv. (Care este) in cantitate sau in numar mare; mult. ◊ (Substantivat, n. pl.) A suferit destule. 3. Adj., adv. (Care este) mai mult decat trebuie, prea mult. ♦ (Cu valoare de interjectie) Ajunge! inceteaza!. 4. Adv. (Urmat de un adjectiv sau de un adverb de care se leaga prin prep. „de”) a) (Exprima ideea de diminuare a calitatii pozitive indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l insoteste) Aproape..., suficient de..., relativ... S-au inteles destul de bine. b) (Exprima ideea de sporire a calitatii negative indicate de adjectivul sau adverbul pe care-l insoteste). Destul de putin. Destul de rau. – De⁴ + satul.

ISTORICISM (‹ fr.) s. n. (FILOZ.) Conceptie aparuta in Germania (sec. 19) potrivit careia istoria este elementul esential al intelegerii si explicarii fenomenelor umane, intelegere care trebuie sa fie empatica, deoarece aceste fenomene sunt expresii unice ale gandirii, vointei si sentimentelor umane. Pentru Fr. Meinecke, perspectiva istoricista ingaduie inlocuirea abordarii generalizatoare, cu o abordare particularizanta. Karl R. Popper nu acorda i. statutul de discurs stiintific si respinge posibilitatea unor predictii istorice, care s-ar obtine descoperind „ritmul”, „legile” sau „tendintele” evolutiei istoriei.

fiere s. f. – 1. Lichid amar secretat de ficat, bila. – 2. Crin-de-padure (Lilium martagon). – Mr. h’are, megl. h’ieri. Lat. *felem, forma populara in loc de fel, fellis (Puscariu 607; Candrea-Dens., 588; REW 3234; Dar), cf. it. fiele (sicil. fieri), prov., cat., port. fel, fr. fiel, sp. hiel. Este cuvint general folosit (ALR, I, 47). Dupa Bogrea, Dacor., I, 337, numele plantei fierea pamintului (Erythraea centaurum) trebuie inteles ca deformare de la *fiara pamintului ceea ce nu pare sigur.

pandalie (pandalii), s. f. – Criza nervoasa, nabadaie, capriciu, toana. Origine incerta. Plecind de la var. inv., ne-am putea gindi la un ngr. πὰντ’ őλα „tot”: il apuca pandaliile, cf. il apuca toate alea, fr. il est dans tous ses etats. Der. din tig. pandalo „confuz” (Graur, BL, VI, 167) nu e posibila; din ngr. φαντασία prin intermediul unei forme pandasie (Galdi 217) sau din ngr. παντολμία „indrazneala, obraznicie” (Scriban) nu este convingatoare. trebuie sa aiba o anumita relatie cu rut. pantalyk „ratiune”, care este de origine necunoscuta (Vasmer, II, 310), probabil tc. prin intermediul rom.

EXTENSOR, -OarE, extensori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care are rolul de a intinde. ◊ (Anat.) Muschi extensor (si substantivat, m.) = muschi de suprafata care ajuta la intinderea diferitelor parti ale corpului, in special a membrelor. 2. S. n. Aparat pentru dezvoltarea muschilor, format dintr-unul sau din mai multe arcuri de otel sau din benzi de cauciuc cu capetele prinse in doua manere, care trebuie intinse cu mainile. – Din fr. extenseur.