AMĂNUNȚÍ, amănunțésc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A fărâmița, a mărunți. 2. A da amănunte. – Din amănunt. (Sursa: DEX '98 )
A AMĂNUNȚÍ ~ésc tranz. rar 1) A preface în bucăți mărunte; a mărunți. 2) A expune cu lux de amănunte; a detalia. /Din amănunt (Sursa: NODEX )
AMĂNUNȚÍ, amănunțesc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A fărâmița, a mărunți. 2. A da amănunte. – Din amănunt1. (Sursa: DLRM )
AMĂNUNȚÍ vb. v. fărâmița, mărunți, sfărâma. (Sursa: Sinonime )
amănunțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amănunțésc, imperf. 3 sg. amănunțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amănunțeáscă (Sursa: Ortografic )
amănunțésc și amăr- v. tr. (d. amănunt). Mărunțesc, sfărîm: a amănunți bulgăriĭ. Povestesc pînă în părțile cele mici, detaliez. (Sursa: Scriban )
amănunt adjectiv | masculin | feminin |
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat |
nominativ-acuzativ | singular | amănunt | amănuntul | amănuntă | amănunta |
plural | amănunți | amănunții | amănunte | amănuntele |
genitiv-dativ | singular | amănunt | amănuntului | amănunte | amănuntei |
plural | amănunți | amănunților | amănunte | amănuntelor |
vocativ | singular | — | — |
plural | — | — |
amănunți verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a |
(a) amănunți | amănunțire | amănunțit | amănunțind | singular | plural |
amănunțește | amănunțiți |
|
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect |
singular | I (eu) | amănunțesc | (să) amănunțesc | amănunțeam | amănunții | amănunțisem |
a II-a (tu) | amănunțești | (să) amănunțești | amănunțeai | amănunțiși | amănunțiseși |
a III-a (el, ea) | amănunțește | (să) amănunțească | amănunțea | amănunți | amănunțise |
plural | I (noi) | amănunțim | (să) amănunțim | amănunțeam | amănunțirăm | amănunțiserăm, amănunțisem* |
a II-a (voi) | amănunțiți | (să) amănunțiți | amănunțeați | amănunțirăți | amănunțiserăți, amănunțiseți* |
a III-a (ei, ele) | amănunțesc | (să) amănunțească | amănunțeau | amănunțiră | amănunțiseră |
* Formă nerecomandată