AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate.2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a. (Sursa: DEX '98 )
AIÚREAadv. 1) Altfel decât trebuie; anapoda. 2) și adjectival Contrar regulilor moralei; rău; anapoda. [Sil. a-iu-rea] /<lat. aliubi + re + a (Sursa: NODEX )
AIÚREA adv. În alt loc, în altă parte; undeva, departe. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost. ◊ (Cu valoare de interjecție, fam.) Aiurea! N-ai dreptate. ♦ (Adjectival) Zăpăcit. [Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a. (Sursa: DLRM )
AIÚREA adv., adj., interj. 1. adv. altundeva, (Ban. și Transilv.) ainde, aindine. (A plecat ~.)2. adv. v. anapoda. 3. adv. v. alandala. 4. adj. v. smintit. 5. interj. (fam.) sanchi!, (arg.) zexe! ( – Să faci așa cum ți-am spus! – ~!) (Sursa: Sinonime )
Aiurea ≠ cumsecade (Sursa: Antonime )
aiúrea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63. (Sursa: DER )
aiúrea adv. (sil. a-iu-) (Sursa: Ortografic )
aĭúrea adv. (lat. aliorsum, a. î., de unde și fr. ailleurs. V. nicăĭurea și pururea). Trans. Mold. În altă parte, în alt loc: s' a dus aĭurea, doarme aĭurea. A fi cu gîndu aĭurea, a fi distrat. A vorbi într' aĭurea, a aĭura, a abera, a delira. – Vechĭ și aĭurele(a), aĭurile(a). (Sursa: Scriban )
AIURÍ vb. IV. v. aiura. (Sursa: DEX '98 )
AIURÍ vb. IV. v. aiura. (Sursa: DLRM )
aiurí (a ~) (a zăpăci) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aiurésc, imperf. 3 sg. aiureá; conj. prez. 3 să aiureáscă (Sursa: DOOM 2 )
