- A avea limba dezlegată = a fi extrem de vorbăreț, a spune tot ce știe
- A avea mâncărici la limbă = a fi foarte vorbăreț
- A avea mâncărime de (sau la) limbă = a simți mereu nevoia de a vorbi; a fi foarte vorbăreț, palavragiu, limbut; a nu putea păstra un secret
- Bun de gură = vorbăreț, limbut
VORBÁREȚ, -Ă, vorbareți, -e, adj. (Înv.) 1. Vorbăreț. 2. (Învechit) Fig. Expresiv, elocvent, grăitor. – Vorbi + suf. -areț. (Sursa: DEX '98 )
VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț. (Sursa: DEX '98 )
VORBĂRÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) Care este predispus să vorbească mult; bun de gură; limbut; flecar. /a vorbi + suf. ~ăreț (Sursa: NODEX )
VORBÁREȚ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț. (Sursa: Sinonime )
VORBĂRÉȚ s., adj. v. flecar. (Sursa: Sinonime )
Vorbăreț ≠ morocănos, mut, taciturn, tăcut (Sursa: Antonime )
vorbáreț adj. m., pl. vorbáreți; f. sg. vorbáreță, pl. vorbárețe (Sursa: Ortografic )
vorbăréț adj. m., pl. vorbăréți; f. sg. vorbăreáță, pl. vorbăréțe (Sursa: Ortografic )
vorbareț adjectiv | masculin | feminin |
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat |
nominativ-acuzativ | singular | vorbareț | vorbarețul | vorbareță | vorbareța |
plural | vorbareți | vorbareții | vorbarețe | vorbarețele |
genitiv-dativ | singular | vorbareț | vorbarețului | vorbarețe | vorbareței |
plural | vorbareți | vorbareților | vorbarețe | vorbarețelor |
vocativ | singular | vorbarețule | vorbarețo |
plural | vorbareților | vorbarețelor |
vorbăreț adjectiv | masculin | feminin |
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat |
nominativ-acuzativ | singular | vorbăreț | vorbărețul | vorbăreață | vorbăreața |
plural | vorbăreți | vorbăreții | vorbărețe | vorbărețele |
genitiv-dativ | singular | vorbăreț | vorbărețului | vorbărețe | vorbăreței |
plural | vorbăreți | vorbăreților | vorbărețe | vorbărețelor |
vocativ | singular | — | — |
plural | — | — |