UZ,uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso. (Sursa: DEX '98 )
UZ, úzuri, s.n. 5. (Lingv.) Modalitate, consfințită prin tradiție, de folosire curentă a unităților de limbă în vorbire. (Sursa: NODEX )
UZs.n.1. Folosire, întrebuințare; folosință. ♦ (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. 2. Uzanță, datină, obicei, cutumă. [< lat. usus, cf. fr. us, it. uso]. (Sursa: DN )
UZs. n. 1. folosire, întrebuințare. 2. uzanță. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. (< lat. usus, it. uso) (Sursa: MDN )
UZ s. 1. v. folosință. 2. circulație. (Cuvinte ieșite din ~.)3. v. datină. 4. v. cutumă. 5. v. uzanță. (Sursa: Sinonime )
uz (-zuri), s. n. – Întrebuințare. Lat. usus (sec. XIX). – Der. uza, vb., din fr. user; uzaj, s. n., din fr. usage; uzanță, s. f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f., din lat. usucapio; uzufruct, s. n., din lat. usufructus; uzufructar, s. m., din fr. usufructaire; uzură, s. f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj., din fr. usurpateur. (Sursa: DER )
uz s. n., pl. úzuri (Sursa: Ortografic )
UZ ~urin. 1) Aplicare în practică (pentru satisfacerea unor necesități); întrebuințare; folosire. ◊ Scos (sauieșit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANȚĂ. 3) lingv. Modalitate, consfințită prin tradiție, de folosire curentă a unităților de limbă în vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care aparține altei persoane. /<lat. usus, it. uso (Sursa: NODEX )
