A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult
A fi scârbos la gură sau a avea gură scârboasă = a întrebuința vorbe urâte, triviale
A strânge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrângere, a înăspri regimul (împotriva cuiva)
A-și omorî timpul = a-și întrebuința timpul cu ocupații fără importanță; a-și pierde vremea
De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios
a fi de (sau a avea) neapărată nevoie (sau trebuință) = a fi de (sau a avea) absolută nevoie
Și ce vrei să faci acum? Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă...
TREBUÍNȚĂ,trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință. (Sursa: DEX '98 )
TREBUÍNȚĂ ~ef. 1) Ceea ce este (absolut) necesar (pentru satisfacerea unor cerințe); necesitate. ◊ De (mare) ~ (foarte) util. Cele de ~ cele necesare. În caz de ~ dacă va fi nevoie. A avea ~ a-i trebui. 2) Folos real (adus la ceva). ◊ A nu mai fi de nici o ~ a nu mai folosi la nimic. 3) pop. Chestiune personală care trebuie să fie pusă la punct; interes. ◊ A avea o ~ cu cineva a pune la cale ceva. /a trebui + suf. ~ință (Sursa: NODEX )
TREBUÍNȚĂ s. 1. v. utilitate. 2. necesitate, nevoie, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele școlii generale.)3. v. cerință. 4. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție. (Sursa: Sinonime )
trebuínță s. f., g.-d. art. trebuínței; pl. trebuínțe (Sursa: Ortografic )
