CHEF, chefuri, s. n. 1. Petrecere zgomotoasă cu mâncare, băutură (și cântec). 2. Stare de (ușoară) beție și de bună dispoziție a omului care a băut. 3. Bună dispoziție, voie bună, veselie; toane bune. 4. Voie, poftă, dorință. ♦ Dorință ciudată, neașteptată; capriciu, toană. 5. (Înv.) Tabiet. – Din tc. keyf (lit. keyif).

HEI interj. 1. Exclamație care exprimă o chemare sau prin care se atrage cuiva atenția. 2. Exclamație care exprimă: voie bună, satisfacție, plăcere, admirație, nerăbdare, rezervă, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamație care lasă să se înțeleagă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [Var.: he, hehé interj.] – Onomatopee.

INDISPOZÍȚIE, indispoziții, s. f. 1. Lipsă de voie bună, de dispoziție; supărare, mâhnire (trecătoare). 2. Stare a celui ușor bolnav; boală ușoară. [Var.: indispozițiúne s. f.] – Din fr. indisposition.

U² interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea, regretul sau care constituie o avertizare (asupra unui pericol). 2. (Însoțit de „iu”) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. 3. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului). – Onomatopee.

UI interj. 1. Vai ! ah ! of ! 2. (Adesea repetat) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. – Onomatopee.

VOIÓS, -OÁSĂ, voioși, -oase, adj. Plin de voie bună; bucuros, vesel, bine dispus. – Voie + suf. -os.

MAHMÚR, -Ă, mahmuri, -e, adj., s. n. 1. (Adesea substantivat) Care nu și-a revenit complet din beție sau din somn; care este cu capul încă tulbure; care se simte indispus după beție sau după un somn neîmplinit. 2. Adj. Prost dispus, lipsit de voie bună, supărat, posomorât. 3. S. n. Dispoziție (bună sau rea) a cuiva. ◊ Expr. (Reg.) A scoate mahmurul (din cineva) = a duce la exasperare, a enerva (pe cineva). – Din tc. mahmur.

NA interj. 1. (Fam., cu valoare verbală) Poftim! ia! ține! ◊ Expr. Na-ți-o (bună) sau na-ți-o frântă (că ți-am dres-o) se spune pentru a arăta contrarietate, surpriză, decepție, sau pentru a marca lipsa de acord cu cele spuse de cineva. ♦ Exclamație care însoțește gestul unei lovituri; p. ext. (în limbajul copiilor, de obicei repetat, cu valoare de substantiv) bătaie. 2. (Exprimă nerăbdare, nemulțumire, surprindere față de un lucru neplăcut) Iată! uite! ei! 3. Strigăt cu care se cheamă sau se gonesc unele animale domestice. 4. (Adesea repetat) Strigăt de voie bună folosit ca refren în unele jocuri și cântece populare. – Cf. alb., bg., ngr., magh. na.

VÉSEL, -Ă, veseli, -e, adj. 1. (Despre ființe) Cu voie bună, bine dispus; voios. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care exprimă voie bună, bună dispoziție, voioșie. 2. Care produce veselie, înveselește; desfătător, plăcut. 3. Care se face cu voioșie, cu veselie. – Din sl. veselŭ.

LARG, -Ă, (I) largi, adj. (II) larguri, s. n. I. Adj. 1. Care ocupă o suprafață mare, care este extins în toate direcțiile; întins, vast. ◊ Expr. În lumea largă = a) în locuri depărtate, departe; b) pretutindeni. 2. De dimensiuni mari; lat. ◊ Loc. adv. Pe larg = în mod amplu, amănunțit. ♦ (Despre recipiente sau cavități) Cu dimensiunea transversală mare; p. ext. cuprinzător, încăpător. ◊ Expr. Mână largă, se zice despre un om generos sau cheltuitor. ♦ (Despre veșminte) De o croială bogată, care permite mișcarea liberă a corpului; care este prea mare față de dimensiunile unei persoane. ◊ Expr. A da (ceva) cu mâneci largi = a da bucuros, cu voie bună; a fi darnic. ♦ (Despre gesturi, mișcări etc.) Desfășurat în toată amploarea. ♦ Fig. Care nu este meschin, care este liber, generos, înaintat. Vederi largi. II. S. n. 1. (Articulat; urmat de determinări în genitiv care indică o suprafață) Întreaga suprafață (a unui loc); partea mai largă (a unui loc). ♦ Loc pe mare depărtat de țărm. ◊ Loc. adv. În larg = departe de țărm, pe apă. 2. Loc deschis care se întinde departe în toate direcțiile; întindere mare, spațiu vast. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) la (sau în) largul său = a fi (sau a se simți) în deplină libertate, nestingherit. – Lat. largus.

RÂZĂTÓR, -OÁRE, râzători, -oare, adj. Care râde, care răspândește voie bună, veselie, bună dispoziție peste tot; vesel. – Râde + suf. -ător.

HAZ ~uri n. Stare de bună dispoziție; voie bună; veselie. ◊ Vorbe de ~ glume; vorbe spirituale. A face ~ a) a se veseli, făcând glume; a se amuza glumind; b) a face glume pe seama cuiva. /<turc. haz

NA interj. 1) fam. (se folosește pentru a arăta că o persoană dă ceva altei persoane) Poftim; ia; ține. ◊ Na-ți-o bună! se spune pentru a exprima mirare și nemulțumire când se produce ceva neașteptat și, de obicei, neplăcut. Na-ți-o bună, că ți-am dres-o! se spune când cineva face fără să vrea ceva rău sau nu este de acord cu cele spuse de altcineva. 2) (se folosește pentru a exprima nemulțumire, surprindere, nerăbdare) Poftim; uite; iată. 3) (se folosește, de obicei repetat, pentru a chema unele animale să se apropie sau să stea pe loc). 4) (se folosește pentru a însoți gestul unei lovituri date unei persoane sau unui animal). 5) (se folosește, de obicei repetat, ca strigăt de voie bună în unele cântece și jocuri populare). /cf. alb., bulg., ung., ngr. na

SURÂZĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care surâde; zâmbitor. 2) Care exprimă bucurie; plin de voie bună; vesel. Ochi ~ori. 3) fig. Care avantajează; care convine; convenabil. /a surâde + suf. ~tor

VÉSEL ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care este bine dispus; care este plin de voie bună; voios; jovial; bucuros. 2) și adverbial (despre manifestările oamenilor) Care manifestă voioșie, bună dispoziție, voie bună; voios; jovial; bucuros. Glasuri ~e. A zâmbi ~. 3) Care înveselește; care aduce dispoziție, voie bună. /<sl. veselu

VOIÓS ~oásă (~óși, ~oáse) 1) (despre persoane) Care este cuprins de voie bună; vesel; jovial; bucuros. 2) (despre manifestări ale persoanelor) Care denotă voie bună; vesel; jovial; bucuros. /voie + suf. ~os

VILANÉLĂ s.f. 1. Scurtă poezie pastorală. 2. Cântec sau dans țărănesc napolitan din sec. XVI-XVII, plin de voie bună, de vitalitate. [Cf. fr. villanelle, it. villanella].

INDISPOZÍȚIE s.f. 1. Lipsă de voie bună, proastă dispoziție; supărare. 2. Boală ușoară. [Gen. -iei, var. indispozițiune s.f. / cf. fr. indisposition, it. indispositione].

chef (chéfuri), s. n. – 1. Bună dispoziție, voie bună. – 2. Poftă, dorință. – 3. Capriciu, toană. – 4. Petrecere, zaiafet. 5. Beție. – Mr. k’efe, megl. chef. Tc. kef, keyif „dar, satisfacție; beție” (Roesler 596; Șeineanu, II, 103; Lokotsch 1007; Ronzevalle 153); cf. ngr. ϰέφι, bg. kef. – Der. chefui (chefălui, chefeli), vb. (a face un chef, a benchetui; a se îmbăta); chefliu, s. m. (petrecăreț; afumat, cherchelit; vesel, bine dispus), din tc. keiyfli; chefos, adj. (bine dispus; dornic de petrecere); chefir, s. n. (lapte fermentat), din tc. kefir, cf. it. chefir (Battisti, II, 884).

târșág s.n. și m. (reg.) 1. asociere, tovărășie; taifas, voie bună. 2. (s.m.) tovarăș de drum, ortac.

INDISPOZÍȚIE s. f. 1. lipsă de voie bună, proastă dispoziție; supărare. 2. boală ușoară. (< fr. indisposition)

UMÓR s. n. 1. înclinare spre glume și ironii care se ascunde sub o înfățișare serioasă; (p. ext.) voie bună, haz. ♦ ~ negru = umor care își trage forța comică din fapte tragice, macabre. 2. categorie estetică aparținând comicului, a cărei esență constă în evidențierea îngăduitoare a nepotrivirii și a absurdității unor situații considerate normale. (< fr., engl. humour, lat. humor)

VILANÉLĂ s. f. 1. poezia cu formă fixă (în literatura franceză), cu 18 versuri, pe două rime. ◊ scurtă poezie pastorală. 2. cântec vocal cu caracter dansant, de origine napolitană, din sec. XV-XVI, plin de vivacitate ritmică, de voie bună. 3. piesă cu caracter de dans țărănesc, în tempo vioi. (< fr. villanelle, it. villanella)

víu (-íe), adj. – 1. Care trăiește, care are viață. – 2. Alert, însuflețit. – 3. Prompt, rapid. – 4. (S. m.) Vietate, ființă. – 5. (S. m.) Inimă, centru, mijloc. – Mr., megl. viu, istr. viu. Lat. vῑvus (Pușcariu 1915; REW 9420), cf. it., sp., port. vivo, logud. biu, prov., cat. viu, fr. vif. Uz general (ALR, II, 182). – Der. viață (var. viiață, mr., megl. vață „animal”), s. f. (existență), cu suf. -eață, ca roșu › roș(e)ață, negru › negreață etc. (Iordan, Dift., 57; de la un lat. *vivitia după Pușcariu 1910 și Candrea; din lat. vivācem, după Cipariu, Gram., 22); viețui, vb. (a trăi); viețuitor, adj. (care trăiește); viețuitoare, s. f. (ființă); conviețui, vb., după fr. cohabiter; conviețuitor, adj. (care trăiește în același loc cu cineva), nefolosit înainte de 1945; vietate, s. f. (ființă, viețuitoare); vioi, adj. (viu, vivace; deștept, dezghețat), cu suf. -os; vios (var. voios), adj. (vesel, bine dispus, înv., plăcut, agreabil; înv., sănătos, robust), cu suf. -os (voios se consideră în general der. de la voie „voință”, soluție care pare dificilă semantic; vios este înv.); vioiciune, s. f. (vivacitate); învioșa (var. învioșa, învioși), vb. (a însufleți, a întineri, a înveseli); voioșie, s. f. (veselie, voie bună, satisfacție); vior, adj. (proaspăt, pur), aproape numai în expresia apă vioară „apă de izvor, limpede”, cu suf. -or (după Pușcariu 1903; Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor., II, 617-23; Spitzer, Dacor., III, 654, direct dintr-un lat. *vivŭla, cf. it. acqua vivola; după Philippide, Arhiva, XXV, 145, din gr. ὔαλος; legătura cu lat. vibrāre, sugerată de Pușcariu, Dacor., IV, 704, este improbabilă); înviora, vb., v. aici. – Cf. via. Der. neol. din fr. vivace, adj.; vivandieră, s. f.; vivant, adj.; vivat, interj., din lat. vivat.

LIBOVÍT, -Ă, liboviți, -te, adj. (Înv. și arh.) Cu voie bună, bine dispus, vesel. – V. libovi.

CHEF, chefuri, s. n. 1. Petrecere zgomotoasă cu mâncare, băutură (și cântec). 2. Stare de (ușoară) beție și bună dispoziție a omului care a băut. 3. Bună dispoziție, voie bună, veselie; toane bune. 4. Voie, poftă, dorință. ♦ Dorință ciudată, neașteptată; capriciu, toană. 5. (Înv.) Tabiet. – Tc. ke(yi)f.

AUTOIMPÚNERE, autoimpuneri, s. f. Contribuție bănească pe care o colectivitate o fixează și o dă de bună voie, în vederea unor lucrări locale de interes obștesc. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + impunere (după rus. samooblojenie).

BUNĂVÓIE s. f. (În loc. adv.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – bună + voie.

VOIOȘÍE, voioșii, s. f. voie bună, veselie, bună dispoziție. – Voios + suf. -ie.

BUNĂVOÍE f. : De ~ din proprie inițiativă; nesilit de nimeni; de la sine. [G.-D. bunăvoiei] /bună + voie

A SE CONVERTÍ mă ~ésc intranz. A trece de bună voie la o altă convingere (religioasă). /<fr. convertir, lat. convertere

JÉRTFĂ ~e f. 1) (în unele ritualuri religioase) Dar oferit unei divinități; ofrandă; prinos. 2) Renunțare de bună voie la ceva scump în folosul cuiva sau pentru realizarea unui scop; sacrificiu. 3) fig. Persoană care suferă din cauza unor circumstanțe sau factori neprielnici; victimă. 4) Persoană omorâtă sau rănită; victimă. ◊ A cădea ~ a fi sacrificat; a muri. [G.-D. jertfei; Sil. jert-fă] /<sl. žrutva

NECÁZ ~uri n. 1) Situație complicată și neplăcută. ◊ Ce ~! ce supărare! La ~ a) în momente de supărare; b) într-un moment critic. 2) Senzație de suferință (fizică sau morală); neplăcere; impas. ◊ A trage multe ~uri a avea de suportat multe suferințe. 3) Pornire ascunsă (împotriva cuiva); pică; ciudă. ◊ De ~ de ciudă. Mai mare ~ul! se spune, când cineva ratează o ocazie sigură. A muri (sau a crăpa) de ~ a nu mai putea de ciudă. A avea ~ pe cineva a) a nutri dușmănie nemărturisită împotriva cuiva; b) a fi supărat pe cineva. A face haz de ~ a simula voia bună pentru a-și ascunde amărăciunea. /cf. sl. nakazu

SPARTÁN¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) ist. Persoană care făcea parte din populația orașului Sparta. 2) fig. Persoană care îndură lipsuri de bună voie. /Sparta n. pr. + suf. ~an

URS urși m. 1) Mamifer omnivor, de talie mare, greoi și masiv, cu blană deasă, de obicei de culoare brună, cu botul alungit și coadă scurtă. ◊ ~ alb (sau polar) urs cu blana albă răspândit în regiunile arctice. A se aduna (sau a se uita) ca la ~ a se aduna multă lume să privească ceva neobișnuit. De când avea ~ul coadă din timpuri foarte îndepărtate. ~ul nu joacă de voie, ci de nevoie constrângerea e necesară pentru acei care nu înțeleg de bună voie (că trebuie să facă ceva). Cum merge ~ul la deal încet și apăsat; greoi. Mierea-~ului plantă erbacee de pădure, având tulpina e****ă, slab ramificată, cu frunze late, păroase și cu flori mici, roșii, violacee sau albe. 2) fig. Om greoi și mătăhălos. ◊ A trăi ca ~ul în bârlog a evita societatea; a duce un mod de viață retras. 3) reg. Boț de mămăligă cu brânză în mijloc; cocoloș; bulz. /<lat. ursus

VOLNICÉȘTE adv. înv. În mod voluntar; de bună voie. /volnic + suf. ~ește

VOLUNTÁR¹ ~ă (~i, ~e) 1)(despre persoane) Care acționează de bună voie, din proprie inițiativă. 2) Care își impune voința; autoritar. 3) (despre acțiuni) Care se face fără constrângere. /<lat. voluntarius, fr. volontiare, it. volontarie

AUTOCLAUSTRÁ vb. I. refl. A se claustra singur, de bună voie. [Cf. fr. autoclaustrer].

INDISPÚNE vb. III. tr., refl. A(-și) strica voia bună; a (se) supăra. [P.i. indispún, perf.s. -pusei, conj. 3 -pună, part. -pus. / cf. fr. indisposer, după pune].

RENUNȚÁ vb. I. intr. A părăsi (de bună voie ceva), a se lăsa de ceva. [P.i. renúnț. / < lat. renuntiare, cf. fr. renoncer].

INDISPÚNE vb. tr., refl. a(-și) strica voia bună; a (se) supăra. (după fr. indisposer)

BUNĂVÓIE s. f. (În expr.) De bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = nesilit de nimeni, din inițiativă proprie; de la sine, singur. – Din bună + voie.

accept și -éz, a -á v. tr. (lat. acceptáre, d. ac-cípere, ac-céptum a primi. V. încep. Primesc de bună voie: accept un dar. Mă arăt gata de: accept lupta. Accept o poliță, mă angajez s' o plătesc la scadență.

ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I.1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II.1. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. 2. Ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science).

CLINCĂNÍ pers. 3 clíncăne vb. IV. Intranz. (Rar) A produce un clinchet. De voia ta bună Și cheile prins-au imbold, Și-ți joacă pe tânărul șold, Și clincăne-n soare și sună. TOMA, C.V. 119 (Var.: clingăní vb. IV – CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 6/3)

FACULTATÍV, -Ă adj. Lăsat, făcut la alegerea, după voia, după bunul plac al cuiva; benevol. [< fr. facultatif].

DISPOZÍȚIE s. 1. (JUR.) normă, prescripție, prevedere, (înv. și reg.) rost, (înv.) prescript. (Care sunt ~ în vigoare?) 2. v. clauză. 3. hotărâre, ordin, poruncă, (pop.) porunceală, (înv.) așezământ, carte, farmuta, învățătură, mandat, orânduială, orânduire, pitac, poruncită, povelenie, povelire, pravilă, rânduială, strânsoare, șart, tertip, ucaz, (rusism înv.) pricaz. (A emis o ~ scrisă.) 4. v. consemn. 5. situație, stare. (În ce ~ sufletească se află?) 6. toane (pl.), voie, (reg.) duși (pl.). (~ bună sau rea a cuiva.) 7. v. poftă. 8. v. tendință.

PLAC s. n. (Azi mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).

PLĂCÉRE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

A SE ÎNVOÍ mă ~iésc intranz. pop. 1) A ajunge la o înțelegere; a cădea de acord; a se înțelege; a conveni. 2) A fi de aceeași părere; a se declara de acord. ~ cu spusele cuiva. 3) A se înțelege bine; a trăi în bună înțelegere; a se împăca. /în + voie

VÓIE f. 1) Capacitate de a-și concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop; voință. ◊ Fără (de) ~ inconștient; fără intenție. Peste voia cuiva fără vrerea cuiva. De ~, de nevoie (sau cu ~, fără ~) vrând-nevrând. 2) Senzație de satisfacere a gustului; voință; plăcere; plac; poftă; chef. ◊ După ~ la dorință. În (sau la) ~ (sau în toată voia) fără a fi stingherit de ceva sau de cineva. A-i face cuiva pe ~ (sau a face pe voia cuiva) a face așa cum vrea cineva. A-i fi cuiva pe ~ (sau a fi pe voia cuiva) a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva a îndeplini dorința cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge) în voia cuiva (sau a ceva) a face după placul cuiva. A fi la voia cuiva a fi la dispoziția cuiva. A-și face (sau a face cuiva) ~ bună a se înveseli sau a înveseli pe cineva. 2) Aprobare de a realiza ceva; permisiune; încuviințare. A cere ~. A da ~. ◊ Cu voia cuiva cu consimțământul cuiva. [G.-D. voii] /<sl. volja

CHERÉM s. n. (Pop. și fam.; în expr.) A fi (sau a se afla, a sta etc.). la cheremul cuiva = a fi (sau a se afla, a sta etc.) la discreția, la bunul plac al cuiva. A avea pe cineva la cheremul său = a dispune de cineva după voie. – Din tc. kerem „favoare, bunăvoință”.

PLAC n. Senzație de satisfacere a gustului; plăcere; chef; voie. ◊ Pe (sau după) ~ (sau ~ul cuiva) după gustul cuiva; după cum îi place cuiva. După bunul ~ al cuiva după cum vrea cineva; după capriciul cuiva. A-i fi cuiva pe ~ a plăcea cuiva. /v. a plăcea

CHERÉM s. n. (În expr.) (A fi) la cheremul cuiva = (a fi) la discreția, la bunul plac al cuiva. A avea pe cineva la cheremul său = a dispune de cineva după voie. – Tc. kerem „favoare, bunăvoință”.

A AUZÍ aúd 1. tranz. 1) A percepe cu ajutorul auzului. ~ un zgomot. ◊ Să mă (te...) audă Dumnezeu! să mi (ți...) se împlinească cele dorite. 2) (vești, noutăți etc.) A cunoaște pe baza unor informații căpătate; a afla. ◊ A nu (mai) voi să audă de cineva a rupe relațiile cu cineva. Să (ne) auzim de bine formulă de rămas bun. 3) (mai ales interogativ) A pătrunde cu mintea; a înțelege; a pricepe. 2. intranz. 1) A avea simțul auzului. 2) A căpăta informații curente (despre ceva sau despre cineva); a afla. /<lat. audire

VÓIE s. 1. v. încuviințare. 2. autorizație, îngăduință, permisiune. (~ dată cuiva de a face ceva.) 3. v. putere. 4. v. dispoziție. 5. dispoziție, toane (pl.), (reg.) duși (pl.). (~ bună sau rea a cuiva.)

A PERMÍTE permít tranz. 1) (acțiuni) A da voie (să se efectueze ori să aibă loc); a îngădui; a încuviința. ~ organizarea mitingului. 2) (construit cu dativul subiectului și urmat, de regulă, de un conjunctiv sau de un infinitiv) A-și da voie în mod conștient; a-și asuma dreptul; a-și îngădui. Îmi permit să plec. ◊ A-și ~ prea multe a fi obraznic cu cineva; a trece de limita bunei-cuviințe. /< lat. permittere, fr. permettre

Agamedes, fratele lui Trophonius și fiul lui Erginus, regele din Orchomenus. Agamedes și Trophonius au fost doi arhitecți celebri, care au construit, printre altele, și edificiul care adăpostea comoara lui Hyrieus, regele Boeotiei. Legenda spune că cei doi frați ar fi lăsat o intrare tainică, prin care puteau intra oricînd ca să prade. Faptul fiind descoperit de către rege, Agamedes a fost ucis de Trophonius ca să nu-l divulge și pe el. Fratricidul a fost însă pedepsit pe dată. Pămîntul s-a deschis și l-a înghițit pe Trophonius. După o altă versiune, cei doi frați ar fi construit templul lui Apollo de la Delphi. Cerîndu-i zeului răsplata cuvenită, Apollo le-a făgăduit-o în opt zile, răgaz în care i-a sfătuit să petreacă în voie. La împlinirea timpului, cei doi frați au fost găsiți fără viață în patul lor. Moartea ușoară care le-a curmat zilele a fost, se pare, cea mai bună răsplată pe care zeul a crezut de cuviință să le-o ofere.

PROPRIETÁTE, proprietăți, s. f. 1. Stăpânire deplină asupra unui bun; (concr.) bun material stăpânit, mai ales pământ (agricol) sau imobil, în baza unui drept recunoscut. ◊ Proprietate literară (sau artistică) = drept de care se bucură un autor de a dispune după voie de operele sale literare sau artistice, putându-le edita, reproduce etc. 2. Trăsătură predominantă care caracterizează o ființă, un lucru, un fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul etc.; caracteristică, trăsătură, însușire. 3. Calitate a unui cuvânt, a unui termen, a stilului etc. de a reda exact ideea sau noțiunea exprimată. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. propriété, lat. proprietas, -atis.

GREȘEÁLĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.

SERVÍCIU s.n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji. ♦ Slujbă, post, funcție. ♦ A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, unei cauze etc. 2. Secție administrativă a unei instituții, a unei întreprinderi etc. ♦ Personalul care încadrează o astfel de secție. 3. Serviciu militar = stagiu militar. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ A face un rău serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) o neplăcere. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil. 5. Succesiunea în timp a regimurilor de funcționare ale unui sistem tehnic împreună cu duratele lor. ♦ Ansamblu de instalații tehnice care concurează la desfășurarea în bune condiții a unei activități tehnice, industriale sau publice principale. 6. Totalitatea tacâmurilor, porțelanurilor, sticlăriei din aceeași garnitură în care se servește mâncarea la masă. 7. (În diverse sporturi) Punerea în joc a mingii. [Pron. -ciu, pl. -ii. / < fr. service, it. servizio, lat. servitium].

SERVÍCIU s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ♦ slujbă, post, funcție. ◊ a fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, cauze etc.; state de serviciu = listă a posturilor, a funcțiilor ocupate de un funcționar, de un militar. 2. Secție administrativă a unei instituții, întreprinderi etc. ♦ (pl.) sector al economiei în care se desfășoară o activitate utilă, menită să satisfacă anumite nevoi sociale. 3. serviciu militar = stagiu militar; serviciu comandat = misiune specială încredințată cuiva spre executare. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ a face un rău serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) o neplăcere. ♦ scară de serviciu = scară secundară într-un imobil. 5. Succesiunea în timp a regimurilor de funcționare ale unui sistem tehnic împreună cu duratele lor. ♦ ansamblu de instalații tehnice care concurează la desfășurarea în bune condiții a unei activități tehnice, industriale sau publice principale. 6. Garnitură de vase, de sticlărie, de lenjerie de masă. 7. serviciu divin = slujbă religioasă. 8. (sport) Punerea în joc a mingii. (< fr. service, lat. servitium)

binevoí (-oésc, -oít), vb. – A avea o dispoziție favorabilă față de o cerere, a catadixi. – Var. (înv.) binevrea. De la bine și voi. – Der. binevoință, bunăvoință, s. f. (atitudine binevoitoare, îngăduință); binevoitor, adj. (care are bunăvoință). Binevoință, cuvînt înv., modificat în limba mod., întrucît se consideră instinctiv că voință, s., nu se putea compune cu adv. bine, ci cu adj. bună; și poate și prin influența fr. bonne volonté.

RUGÁ, rog, vb. I. 1. Tranz. A cere cuiva stăruitor îndeplinirea unei dorințe, un serviciu, o favoare etc. ◊ Expr. A ruga (pe cineva) de toți dumnezeii (sau cu Dumnezeu) = a cere foarte insistent un lucru de la cineva. Te rog (sau rogu-te), formulă de politețe cu care te adresezi cuiva când îi ceri ceva; fii bun, fii amabil. A-și ruga moartea = a-și dori moartea. A-i ruga (cuiva) moartea = a dori moartea (cuiva). ♦ A pofti, a invita. 2. Refl. (În practicile religioase) A face o rugăciune, a invoca divinitatea. 3. Refl. A cere cuiva voia sau îngăduința de a face ceva. ◊ Expr. Mă rog, formulă întrebuințată ca element incidental, fără legătură cu restul frazei, însemnând uneori „dacă vrei, cum vrei”. – Lat. rogare.

ÎNVOÍ, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. A ajunge la o înțelegere, a cădea de acord, a se înțelege cu cineva. ♦ Refl. (Pop.) A se angaja, a se tocmi. 2. Refl. A se declara de acord cu ceva, a consimți la ceva. 3. Refl. recipr. (Pop.) A trăi în bună înțelegere cu cineva, a se înțelege, a se împăca. 4. Tranz. A acorda cuiva ceea ce cere; a permite, a îngădui. ♦ A permite cuiva să lipsească (pentru scurt timp) de la serviciu, de la școală, de la cazarmă etc. – În + voie.

PÁCE f. 1) Situație de înțelegere în care nu există război. 2) Tratat între părțile beligerante care prevede încetarea unui conflict armat. 3) Atmosferă în care domnește liniștea, armonia și buna înțelegere între oameni; raport calm între oameni. 4) Lipsă de gălăgie, de zgomot; liniște. ◊ A da ~ cuiva (sau a lăsa în ~ pe cineva) a nu tulbura liniștea cuiva; a nu deranja, a nu supăra pe cineva. Dă-i ~! lasă-l în voia lui; dă-l încolo. 5) Stare de liniște sufletească; lipsă de griji; tihnă; odihnă; astâmpăr. ◊ Fii pe ~! să n-ai nici o grijă; fii liniștit. Mergi (sau rămâi) în ~ mergi (sau rămâi) cu bine, cu sănătate. Nu-i și ~! a) nu-i nicăieri; a dispărut; b) nici gând să vină. [G.-D. păcii] /<lat. pax, pacis

ZÍCE vb. 1. a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi. (~ numai prostii.) 3. a afirma, a declara, a mărturisi, a relata, a spune. (A ~ următoarele ...) 4. a exprima, a formula, a pronunța. (A ~ următoarea opinie ...) 5. a face, a spune. (El ~: – Nu vreau!) 6. a comunica, a spune, a transmite. (I-am ~ tot ce mi-ai spus; le-a ~ ultimele noutăți.) 7. a afirma, a declara, a pretinde, a spune, a susține. (~ că marfa e de bună calitate.) 8. a se afirma, a se auzi, a se spune, a se șopti, a se vorbi, a se zvoni. (Se ~ că a plecat.) 9. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti. (N-a ~ un cuvânt.) 10. a se chema, a se numi, a se spune. (Cum se ~ pe la voi acestei flori?) 11. a admite, a presupune, a spune. (Să ~ că-i așa cum susții.) 12. a conține, a cuprinde, a scrie, a spune. (Ce ~ aceste documente?) 13. a ordona, a porunci, a spune. (Fă ce-ți ~ el!) 14. a obiecta, a reproșa, a spune. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

PÓFTĂ, pofte, s. f. 1. Dorință puternică de a face sau a obține ceva; năzuință, dispoziție, chef, plăcere. ◊ Loc. adv. Cu poftă = manifestând multă plăcere, cu plăcere. ◊ Expr. A-și (mai) pune pofta-n cui, se spune pentru a arăta că cineva este nevoit să renunțe la un lucru mult dorit. Pe (sau după) poftă (sau pofta inimii ori sufletului, voii etc.) = pe placul sau pe gustul cuiva, conform cu dorința cuiva, spre mulțumirea cuiva. ♦ Dorință, impuls s****l; p. ext. dorință exagerată, patimă, viciu. ♦ (Înv.) Lăcomie. 2. Senzație de foame sau de sete; dorință, chef de a bea sau de a mânca un anumit lucru. ◊ Expr. De poftă sau (ca) să-și prindă pofta = în cantitate foarte mică, numai cât să guste. Poftă bună (sau mare)! urare adresată celor care mănâncă sau se duc să mănânce. [Var.: (înv. și reg.) póhtă s. f.] – Din pofti (derivat regresiv).

PLÁTĂ, plăți, s. f. 1. Faptul de a plăti o sumă de bani datorată; achitare. ♦ Sistem, mod după care se plătește. 2. Sumă de bani dată cuiva pentru munca depusă, drept contravaloare a unui obiect cumpărat, a folosinței unui lucru etc. 3. Răsplată (morală) cu care cineva este recompensat pentru faptele sale bune; pedeapsă care se dă cuiva pentru fapte rele. ◊ Expr. A-și lua plata = a-și primi pedeapsa cuvenită. A se duce (sau a pleca, a merge etc.) în plata Domnului (sau a lui Dumnezeu) = a se duce (sau a pleca, a merge etc.) unde vrea, unde știe, unde-i place. A lăsa (pe cineva) în plata Domnului (sau a lui Dumnezeu) = a nu se mai ocupa de cineva, a lăsa în voia sorții, a lăsa în pace. – Din sl. plata.

Eurystheus, fiul lui Sthenelus și al Nicippei. Cînd Heracles era pe punctul de a se naște, Zeus, voind să-i facă un dar fiului său, a hotărît ca tronul cetății Mycenae să revină primului nou născut dintre urmașii lui Perseus. De bună seamă, el se gîndise la erau. Geloasă, Hera i-a zădărnicit însă planurile, făcînd să întîrzie nașterea lui Heracles și grăbind-o în schimb pe cea a lui Eurystheus. În felul acesta Eurystheus a devenit rege în Mycenae. Temîndu-se toată viața de erou, atunci cînd oracolul îi poruncește lui Heracles să-l slujească pe Eurystheus, acesta din urmă îl pune la cele mai grele încercări, cu gîndul ascuns să-l piardă (v. și Heracles). Departe de a-i împlini voia, cele douăsprezece munci ale lui Heracles, săvîrșite la porunca lui Eurystheus, nu fac altceva decît să sporească gloria eroului. După moartea lui Heracles, ura lui Eurystheus se revarsă asupra fiilor celui dintîi, pe care-i urmărește în toate peregrinările lor (v. și Heraclidae). În cele din urmă, Eurystheus cade răpus într-o luptă împotriva atenienilor.