MIORITIC, -A, mioritici, -ce, adj. 1. (Despre personaje, peisaje etc.) Din balada populara „Miorita”. ♦ P. a**l. Care aminteste de „Miorita”. 2. (In sintagma) Spatiu mioritic = spatiu geografic romanesc al carui relief ondulat cu munti si vai este prielnic pastoritului; univers spiritual specific romanesc a carui matrice o reprezinta spatiul geografic romanesc (in conceptia lui L. Blaga). [Pr.: mi-o-] – Miorita (n. pr.) + suf. -ic.

INTERIOR¹ ~oare n. 1) Parte de dinauntru a unui obiect sau a unui spatiu inchis. 2) Mobilier al unei incaperi. 3) fig. Natura morala a unei persoane; univers spiritual. 4) Post telefonic instalat in camerele unei cladiri, unei institutii etc. care face legatura cu liniile exterioare printr-o centrala. [Sil. -ri-or] /<lat. interior, ~oris, fr. interieur

MIORITIC, -A I. adj. 1. din balada populara „Miorita”. ◊ care aminteste de „Miorita”. 2. spatiu ~ = (in conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic romanesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante intre deal si vale; univers spiritual specific romanesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. caine ciobanesc romanesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< „Miorita” + -/t/ic)

SIMBOLISM s. n. 1. sistem de simboluri destinate a interpreta fapte sau a exprima credinte. 2. curent in literatura si arta, de provenienta franceza, de la sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX, care a incercat, cu ajutorul simbolurilor, sa stabileasca corespondente intre fenomenele universului fizic si cele ale lumii spirituale, eliberand totodata versul de rigorile traditionalismului clasic si cautand prin melodie si armonie verbala sa-l apropie de muzica. 2. ~ fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvant de a sugera sau intari notiunea pe care o desemneaza sau o anumita atitudine fata de ea. (< fr. symbolisme)

univers ~uri n. 1) Ansamblu de fiinte si lucruri, manifestate in diverse forme de existenta si infinite in timp si in spatiu; lume. 2) Suprafata a globului pamantesc. 3) Totalitate a oamenilor care locuiesc pe globul pamantesc. 4) Ansamblu al corpurilor ceresti, privit ca un sistem unic, infinit in timp si in spatiu. 5) Mediu material si spiritual in care traieste cineva; camp de activitate; domeniu de preocupari. /<fr. univers, lat. universum

MONADA s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista in univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)

NATURA s.f. 1. Lumea inconjuratoare in intreaga diversitate a manifestarilor si a formelor ei de miscare; univers. ♦ Lumea organica si anorganica; mediu inconjurator. ◊ Natura moarta = grup de lucruri neinsufletite; pictura reprezentand un asemenea grup. 2. Caracter, temperament; fire, trasatura (fizica sau spirituala a cuiva). 3. Caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. [< lat., it. natura, fr. nature].

PRAJĀPATI („stapanul fapturilor”), zeu indian. In vedism, diriguitorul universal al creatiei; in teologia brahmanismului, creatorul care produce universul prin sacrificarea propriei sale fiinte, acel sacrificiu punand in miscare roata timpului. Mai tarziu, p. ext. pluralului comun, s-au numit p. stramosii neamului omenesc, fiii spirituali ai lui Brahma, inteleptii primordiali.