ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care le ascunde sau le protejează. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face față cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

BALCÓN, balcoane, s. n. 1. Platformă cu balustradă pe peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe uși. 2. Parte a unei săli de spectacol, de conferințe etc. așezată deasupra parterului. – Din fr. balcon.

BARBACÁNĂ, barbacane, s. f. 1. Deschizătură mică lăsată din loc în loc într-un zid de sprijin pentru scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. 2. Deschizătură înaltă și îngustă pentru aerisire și lumină, făcută în zidul unei clădiri cu arhitectură medievală. – Din fr. barbacane.

BECI, beciuri, s. n. 1. Pivniță. 2. Închisoare (în subsolul unei clădiri). – Et. nec.

BOVINDÓU, bovindouri, s. n. Ieșitură pe fațada unei clădiri, ca un balconaș închis, prevăzută cu una sau cu mai multe ferestre. – Din engl. bow-window.

CALCÁN², calcane, s. n. Perete exterior din spate (fără deschizătură) al unei case (destinat să fie acoperit de zidul asemănător al unei clădiri vecine). 2. (Înv.) Scut, pavăză. – Din tc. kalkan.

CAPITÁL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților esențiale ale unei clădiri, ale unei mașini etc. ◊ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanță exagerată unui fapt, unei afirmații etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă, de obicei, diferită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Din fr. capital.

CENTÚRĂ, centuri, s. f. 1. Curea (lată) de piele, de pânză etc. cu care se încinge talia; cordon, cingătoare. ◊ Expr. Până, la centură = (de la umeri) până la talie. ♦ Centură de campion = centură, panglică lată etc. cu care se încinge mijlocul câștigătorului unui campionat la box sau la lupte. Centură de gimnastică = cingătoare lată, folosită pentru a susține corpul la unele exerciții de gimnastică. Centură ortopedică = dispozitiv folosit în unele afecțiuni ale sistemului osos, pentru menținerea corpului în poziție corectă. Centură de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. făcut din plăci de plută învelite în pânză, care servește la menținerea unui naufragiat la suprafața apei; colac de salvare. Centură de siguranță = echipament individual de protecție folosit de muncitorii care lucrează pe stâlpi la înălțime, constituit dintr-o cingătoare lată și o frânghie de susținere. ♦ (Mil.) Curea lată de piele (rar de pânză) care se pune în jurul taliei și de care se agață sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâșie lată de pânză, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l susține sau pentru a-l menține în poziție corectă. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitățile se leagă de trunchi. ◊ Centură pelviană = centură formată din oasele coxale și care leagă membrele inferioare de trunchi. Centură scapulară = centură formată din clavicule și omoplați și care leagă membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontală, imaginară, la nivelul ombilicului, care marchează limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centură de radiație = fiecare dintre zonele din jurul Pământului în care radiația corpusculară ionizantă este atât de intensă, încât prezintă nocivitate pentru cosmonauți. 5. (În sintagma) Centură de fortificații = linie de lucrări de apărare din beton armat și metal, construită în jurul unei localități. 6. Grindă orizontală rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile unei clădiri, în vederea realizării legăturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixează planșeul clădirilor. 8. Fâșie continuă de tablă de oțel care formează bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.

CERDÁC, cerdace, s. n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei clădiri; galerie deschisă, mărginită de stâlpi (la vechile case boierești sau la mănăstiri); verandă, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) clădire izolată, cu o singură încăpere, așezată pe o ridicătură de pământ sau pe stâlpi înalți, care permite o vedere generală asupra împrejurimilor. 3. Acoperiș făcut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardác s. n.] – Din tc. çardak.

GALERÍE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

INTERFÓN, interfoane, s. n. Aparat de comunicare folosit în interiorul unui grup de clădiri, al unei clădiri sau al unui apartament. – Din fr. interphone.

INTERIÓR, -OÁRĂ, interiori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care este situat înăuntrul unui lucru, al unui spațiu limitat etc.; intern. ♦ Fig. Care se referă la partea morală, sufletească a omului; care nu se manifestă în afară; lăuntric. 2. S. n. Partea interioară (1) a unui obiect, a unui spațiu circumscris (și închis), a unei încăperi (împreună cu tot ce se află aici); spec. mobilierul sau aranjamentul unei locuințe, al unei camere etc. ◊ Loc. adv. În interior = înăuntru, pe dinăuntru. ♦ Tablou care reprezintă partea dinăuntru a unei camere sau, uneori, scene de familie. ♦ (Cinema; la pl.) Scene care se petrec în casă. Se filmează interioarele. ♦ Fig. Structura morală, sufletească a omului. 3. S. n. Post telefonic funcționând printr-o centrală care leagă liniile exterioare cu posturile telefonice din camere, birouri etc. ale unei clădiri, ale unei instituții etc. [Pr.: -ri-or] – Din fr. intérieur, lat. interior, -oris.

ȘARPÁNTĂ, șarpante, s.f. Schelet format din grinzi de lemn, de metal sau de beton armat, care susține acoperișul unei clădiri.

UNGHIULÁR, -Ă, unghiulari, -e, adj. Care formează un unghi, în formă de unghi; angular; în colțuri; colțuros. ◊ Piatră unghiulară = piatra de la unghiul fundației unei clădiri; fig. fundament, bază, temelie. [Pr.: un-ghiu-] – Din unghi (după fr. angulaire).

ÚȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură; p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊ Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊ Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊ Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊ Expr. A(-și) deschide (larg sau amândouă) ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție. A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat. A bate la ușă = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent. 2. Fig. Casă, locuință. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora. A umbla din ușă-n ușă = a cerși. – Lat. *ustia (pl., devenit sg., al lui *ustium = ostium).

ZID, ziduri, s. n. Element de construcție vertical sau puțin înclinat, cu grosime (relativ) mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, din blocuri de piatră etc., așezate ordonat unele peste altele (și legate printr-un liant), sau din beton, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc. ◊ Loc. adv. Între (cele patru) ziduri = în interiorul unei clădiri. ◊ Expr. A face zid împrejurul cuiva = a înconjura pe cineva din toate părțile pentru a-l apăra; a se solidariza cu cineva, a se uni în jurul cuiva în susținerea unei cauze. ◊ Zid sonic = barieră imaginară referitoare la depășirea vitezei sunetului. – Din sl. zidŭ.

ZUGRĂVÍ, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri sau ai unei încăperi cu o soluție apoasă de var amestecată cu humă (și cu diverși coloranți), uneori și cu desene care imită tapetul. 2. Tranz. (Rar) A picta. ♦ A desena. ♦ A scrie (caligrafic). 3. Refl. și tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) proiecta, a (se) reflecta. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se imprima, a se reflecta, a se exterioriza pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte, a reda, a descrie, a prezenta. – Din zugrav.

MANSÁRDĂ, mansarde, s. f. Încăpere sau ansamblu de încăperi locuibile, așezate imediat sub acoperiș (având tavanul și pereții oblici și neregulați); etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri. – Din fr. mansarde.

ÓCNIȚĂ, ocnițe, s. f. (Pop.) 1. Diminutiv al lui ocnă (1). 2. Adâncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereții caselor țărănești, în care se păstrează diferite obiecte; firidă, nișă. ♦ Firidă mică făcută ca element decorativ în partea exterioară a zidului unei clădiri. 3. Groapă adâncă; hrubă. 4. (Reg.) Schelet de pari în formă de prismă triunghiulară cu două laturi deschise, pe care se întind cerealele cosite sau secerate ca să se usuce; acoperiș de scânduri sprijinit pe țăruș, sub care se întind snopii de cereale în același scop. [Pl. și: ocniți] – Ocnă + suf. -iță.

OROLÓGIU, orologii, s. n. Ceas cu dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete interior, pe o coloană etc. și de obicei prevăzut cu un mecanism sonor care anunță principalele unități de timp. – Din lat. horologium, it. orologio.

PALIÉR, paliere, s. n. 1. (Tehn.) Lagăr. 2. Porțiune orizontală în cuprinsul scării interioare a unei clădiri, la nivelul fiecărui etaj; odihnă. ♦ Ansamblul planșeelor unei construcții, aflate la același nivel al ei. 3. Porțiune orizontală din traseul unei căi ferate sau a unui drum rutier. 4. Parcurs executat de avion, la decolare, imediat după dezlipirea de la sol. [Pr.: -li-er] – Din fr. palier.

PLÍNTĂ, plinte, s. f. 1. Piesă de lemn, de piatră, de mozaic, de material plastic etc. care se aplică la partea de jos a pereților unei încăperi pentru a-i apăra împotriva loviturilor și a umezelii sau pentru a acoperi rostul dintre pardoseală și perete. 2. Partea de jos a unei clădiri, a unei sobe, a unui zid, ieșită mai în afară și formând un mic soclu. 3. Bloc paralelipipedic de piatră sau de zidărie, pe care se reazemă o coloană sau un piedestal. – Din fr. plinthe.

PRIDVÓR, pridvoare, s. n. 1. Galerie exterioară deschisă (mai rar închisă), cu acoperișul sprijinit de stâlpi, așezată în partea din față a unei clădiri sau de jur împrejurul ei; cerdac. 2. Încăpere de la intrarea unei biserici, care precedă pronaosul. 3. Prima încăpere (de trecere) în unele case țărănești: tindă. – Din sl. pritvorŭ.

STÂLP, stâlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pământ, care servește pentru a susține ceva; element masiv de construcție, cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secțiunii, confecționat din lemn, din metal, din beton armat etc., care servește la susținerea unei clădiri, a unei instalații, a unui pod, a liniilor electrice aeriene, a antenelor etc. ◊ Expr. Stâlp de cafenea = persoană care își petrece timpul prin cafenele. ♦ Picior, coloană ornamentală la o mobilă (în special la pat). 2. Porțiune neexploatată dintr-un zăcământ, destinată susținerii tavanului unui abataj. 3. Fig. Persoană care constituie un sprijin, un reazem, un ajutor de bază pentru cineva. ◊ Stâlpul casei = capul familiei. – Din sl. stlŭpŭ.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

ATENÉU, atenee, s. n. Numele unei clădiri publice în care au loc manifestații cultural-artistice. – Din fr. athénée, lat. Athenaeum.

PARACLÍS, paraclise, s. n. 1. Capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri etc. 2. (În religia creștină ortodoxă) Slujbă religioasă de laudă și de invocare a Fecioarei Maria, a lui Isus sau a unui sfânt; rugăciunea închinată unuia dintre aceștia; p. ext. carte care cuprinde astfel de rugăciuni. [Pl. și: paraclisuri] – Din sl. paraklistŭ.

PARAZĂPÁDĂ, parazăpezi, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Construcție (dig de pământ, panouri mobile, zid etc.) sau plantație așezate lângă o cale ferată sau lângă o șosea, pentru a împiedica înzăpezirea acestora. ♦ Construcție (din panouri de scânduri, din împletituri de nuiele etc.) sau plantație servind ca mijloc de reținere și de repartizare uniformă a zăpezii pe un teren (semănat). 2. Grilaj metalic montat la marginea streșinii unei clădiri pentru a împiedica căderea zăpezii de pe acoperiș. – Para²- + zăpadă.

PARC, parcuri, s. n. 1. Suprafață întinsă de teren, de utilitate publică, cu plantații, alei și diferite construcții, amenajată pentru agrement. ◊ Parc național = suprafață întinsă de teren, păzită și îngrijită, în care exploatările (silvică, minieră, vânătorească etc.) sunt interzise, pentru a se păstra neschimbat mediul natural. Parc sportiv = complex sportiv dotat cu mai multe terenuri și amenajări, situat într-un parc (1). ♦ Teren împrejmuit, unde vânatul este crescut și îngrijit pentru vânătoare. ♦ Parc (1) situat în jurul unei clădiri și depinzând de aceasta. ♦ Teren parcelat cu locuința și cu numeroase spații verzi. 2. Loc de staționare și de garare mai îndelungată a vehiculelor sau de depozitare a materialelor; p. ext. vehiculele și materialele aflate în acest loc. ♦ Totalitatea vehiculelor unei întreprinderi, ale unei instituții etc. ♦ Totalitatea instalațiilor mecanice aflate pe un teren de unde se extrage minereu sau pe care sunt amenajate sonde. – Din fr. parc.

PARTÉR, partere, s. n. 1. Parte a unei clădiri situată la nivelul solului (sau puțin deasupra lui); totalitatea încăperilor situate în această parte a clădirii. 2. Parte a unei săli de spectacole cuprinsă între scenă și fundul sălii. ♦ Totalitatea spectatorilor care ocupă locurile din această parte a sălii. 3. Parte dintr-o grădină sau dintr-un parc rezervată cultivării florilor sau a gazonului. – Din fr. parterre.

PASÁJ, pasaje, s. n. 1. Spațiu amenajat între două rânduri de clădiri sau coridor al unei clădiri așezat la nivelul străzii, pe care trec pietoni sau, rar, vehicule dintr-o stradă în alta; p. gener. loc de trecere. ♦ Porțiune de stradă cu marcaje speciale, folosită ca loc de traversare pentru pietoni. ♦ Încrucișare la niveluri diferite între două sau mai multe căi de circulație rutieră sau între un drum rutier și o cale ferată. 2. Fragment dintr-un text scris. ♦ Succesiune melodică într-o compoziție muzicală, formată din note scurte și rapide, care face trecerea între diferitele teme ale piesei. 3. Migrațiune periodică a păsărilor. ◊ Loc. adj. De pasaj = care este în trecere printr-o anumită țară în perioada migrațiunilor. ♦ Cârd, stol (aflat în migrație). 4. Trecere a metalelor, a fibrelor textile etc. printre doi sau mai mulți cilindri metalici așezați în laminor la distanță reglabilă și care se rotesc în sens invers. [Var.: (rar) paságiu s. n.] – Din fr. passage, it. passagio, germ. Passage.

ANTESÓCLU, antesocluri, s. n. (Arhit.) Bază ieșită în afara soclului unei clădiri. – Din fr. antésocle.

ARGEÁ, argele, s. f. (Pop.) 1. Război de țesut. ♦ Nume dat celor două scânduri care unesc transversal extremitățile războiului de țesut. ♦ Fiecare dintre grinzile de lemn fixate de o parte și de alta a unei plute pentru a ține strânse lemnele care o compun. 2. Construcție rudimentară de scânduri în care se așază, vara, războiul de țesut. 3. Boltă ori acoperiș al unei clădiri. – Et. nec.

PORTÍC, porticuri, s. n. Galerie exterioară, mărginită de o colonadă, uneori cu arcade, care servește ca loc de adăpost sau de plimbare în jurul unei piețe, al unei clădiri etc. sau ca intrare monumentală într-un edificiu. [Pl. și: portice] – Din fr. portique, lat. porticus.

PERÓN, peroane, s. n. 1. Platformă (acoperită sau descoperită) amenajată într-o stație de cale ferată, de-a lungul liniilor, pentru a ușura urcarea și coborârea călătorilor. 2. Platformă situată în fața intrării principale a unei clădiri. – Din fr. perron.

PERÉTE, pereți, s. m. 1. Element de construcție așezat vertical (sau puțin înclinat), făcut din zidărie, din lemn, din piatră etc., care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele sau de exterior și care susține planșeele, etajele și acoperișul. ◊ Loc. adj. De perete = care este fixat, prins de perete. Lampă de perete. ◊ Loc. adj. și adv. Perete în perete = cu unul din pereți comun sau lipit de cel al încăperii vecine; p. ext. (care este) în imediata vecinătate a (locuinței) cuiva. ◊ Expr. A da (sau a deschide, a lasa, a izbi etc.) ușă (sau poarta) de perete = a deschide larg, la maximum ușă, poarta. A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de pereți (sau de toți pereții) = a fi deznădăjduit; a regreta enorm o greșeală făcută. De când (se) scria musca pe perete = de demult. Între patru pereți = a) la adăpost; b) în secret; izolat. Pereții au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage cuiva atenția să fie precaut, să se ferească atunci cînd spune ceva (secret). A vorbi la pereți = a vorbi zadarnic, fără să fie ascultat. 2. Masiv pietros care se înalță (aproape) vertical. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc. care se aseamănă cu un perete (1), mărginind, izolând, protejând; piesă dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa între ele anumite spații sau sistemul tehnic de spațiile înconjurătoare. ♦ Element anatomic, membrană etc. care înconjură o cavitate a corpului. [Var.: (reg.) păréte s. m.] – Lat. paries, -tis.

PIÁTRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândite la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, rocă naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dinții piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să puna capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arata felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatra de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densa, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dura folosită (în trecut) la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității ce marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formală din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. a**l. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). – Lat. petra.

PÍPĂ, pipe, s. f. 1. Obiect format dintr-o parte mai groasă și scobită, în care se pune tutunul, și dintr-un tub (curbat) prin care se trage fumul; p. restr. partea mai groasă și scobită a acestui obiect; p. ext. (cantitatea de) tutun care intră în această parte a obiectului; lulea. 2. Piesă de porțelan curbată la un capăt, folosită pentru protejarea instalațiilor electrice împotriva apei de ploaie la intrarea lor în pereții unei clădiri. 3. Piesă a distribuitorului motorului cu aprindere electrică, care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor motorului. – Din magh. pipa.

PÍVNIȚĂ, pivnițe, s. f. Încăpere sau grup de încăperi subterane, zidite de obicei dedesubtul unei clădiri și destinate păstrării unor materiale (lemne, cărbuni etc.) sau unor produse alimentare; beci. ◊ Expr. A ieși (sau a se auzi) ca din (sau dintr-o) pivniță = (despre voce) a ieși (sau a se auzi) de departe sau cu timbrul scăzut, profund, grav. A vorbi ca din pivniță = a vorbi cu timbrul scăzut, profund, grav. [Var.: (înv. și reg.) pímniță s. f.] – Din sl. pivĩnica.

PLANȘÉU, planșee, s. n. Element de construcție de lemn, de beton armat etc. care servește ca suport pentru fixarea unei mașini, formează partea carosabilă a unui pod, separă etajele unei clădiri (constituind dușumeaua sau acoperișul) etc. – Din fr. plancher.

POÁLĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai larga, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori dure anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acopere abdomenul și picioarele animalului). II. P. a**l. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai larga de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Marii = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpină înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

POÁRTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte, prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm: p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. a**l. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

VIRÓLĂ, virole, s. f. 1. Inel mic de metal care strânge mânerul de lemn al unui cuțit, al unei unelte etc. pentru a-l împiedica să crape. 2. Cilindru format din foi de tablă nituite sau sudate, care intră în construcția unei clădiri, a unui rezervor etc. – Din fr. virole.

PREȘ, preșuri, s. n. Covor lung și îngust care se așterne pe jos în încăperile sau pe scările unei clădiri. ◊ Expr. (Fam.) A duce (pe cineva) cu preșul = a păcăli, a înșela, a purta (pe cineva) cu vorba. ♦ Covoraș pentru șters talpa încălțămintei la intrarea într-o casă. – Et. nec.

PROFÍL, profiluri, s. n. 1. Contur, aspect al feței cuiva, privit dintr-o parte. ◊ Loc. adv. Din (sau în) profil = dintr-o parte. ♦ Fig. Portret, figură. 2. Înfățișare, aspect, formă. ♦ Caracter predominant al cuiva sau a ceva. ♦ Contur al unui lucru, al unei forme de relief etc. ◊ Profil geologic = reprezentare grafică a structurii geologice a unei porțiuni din scoarța terestră. Profil morfologic = reprezentare grafică în plan vertical, la o anumită scară, a reliefului unei regiuni. 3. Conturul unei secțiuni plane a unui obiect, a unui edificiu, a unui corp geometric. ♦ Conturul aparent al unui obiect, rezultat dintr-o proiecție ortogonală pe un plan. 4. Desen care reprezintă o secțiune verticală făcută într-o construcție sau în sol, pentru a indica distribuția sau structura acestora. ◊ Plan de profil = plan perpendicular pe două plane de proiecție și pe linia de pământ. ♦ Dispozitiv sau ansamblu de piese folosit pentru a indica, într-un plan vertical, limitele până la care trebuie să se întindă o lucrare. 5. Piesă decorativă, în relief, folosită la ornamentarea unei clădiri, la consolidări aparente, la îmbunătățirea acusticii unei săli etc. 6. Obiectivul de bază al producției unei întreprinderi, al activității unei instituții, căruia îi corespunde un anumit mod de organizare. – Din fr. profil.

CORONAMÉNT, coronamente, s. n. 1. Ornament terminal situat la partea superioară a unei clădiri, a unei porți etc. 2. Partea superioară a unui chei, a unui dig, a unui zid de sprijin, executată, de obicei, din piatră fățuită. 3. Coroană (5). – Din fr. couronnement (dupa coroană).

FAȚÁDĂ, fațade, s. f. Fiecare dintre părțile exterioare verticale ale unei clădiri, ale unui monument; spec. partea dinspre stradă sau partea unde se găsește intrarea principală a unei clădiri. ◊ Loc. adj. De fațadă = de formă, pentru a salva aparențele. – Din fr. façade (refăcut după față).

FEREÁSTRĂ, ferestre, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc. pentru a permite să intre aerul și lumina; ansamblu format dintr-un cadru fix și din cercevele în care se fixează geamuri, montat în deschizătura amintită; ansamblu format de această deschizătură, împreună cu cercevelele care o încadrează și cu geamul fixat în cercevele. ◊ Fereastră oarbă v. orb. ◊ Expr. A arunca banii pe fereastră = a cheltui în mod exagerat, a fi risipitor. 2. Loc în care se întâlnește un puț de mină cu o rampă subterană. 3. Fig. (Fam.) Oră liberă intercalată între două ore de curs în programul zilnic al unui profesor sau al unui student. – Lat. fenestra.

CÚRTE, curți, s. f. I. 1. Spațiu (împrejmuit) în jurul unei clădiri, al unei gospodării etc. care ține de această clădire, gospodărie etc.; ogradă. ◊ Loc. adj. De curte = care trăiește pe lângă casa omului. Păsări de curte. 2. (În trecut) Locuința de la țară a moșierului; conac; totalitatea acareturilor împreună cu această locuință. 3. Palatul de reședință al unui suveran; (înv.) reședința întărită a domnitorului și a boierilor, unde se refugia și populația în timpul războaielor. ♦ Totalitatea persoanelor cu funcții înalte la palatul unui suveran; suita unui suveran sau a membrilor familiei sale. II. (Cu determinări; în trecut) Numele unor instanțe (superioare) judecătorești și administrative. Curtea de casație. Curtea de apel. Curtea de juri. ♦ Totalitatea membrilor unor astfel de instanțe. III. Omagiu măgulitor adresat unei femei în semn de afecțiune, spre a-i câștiga favoarea, simpatia, dragostea. – lat. *curtis (= cohors, -tis), cu unele sensuri (II, III) după fr. cour.

CORIDÓR, coridoare, s. n. Loc de trecere îngust (și lung), care leagă încăperile unei clădiri și din care se intră în camerele aceluiași apartament sau ale aceluiași etaj; culoar. ♦ Porțiune îngustă de spațiu de-a lungul compartimentelor unui vagon de cale ferată. ♦ Porțiune îngustă de teren care leagă două puncte. – Din fr. corridor, germ. Korridor.

ETÁJ, etaje, s. n. 1. Fiecare dintre părțile unei clădiri de deasupra parterului, cuprinzând încăperile situate pe același plan orizontal; cat, nivel. 2. Parte dintr-o mașină de forță în care se produce o variație a vitezei sau a presiunii fluidului. 3. Parte a unui amplificator electric în care se produce una dintre amplificări. 4. Complex de straturi bine individualizate petrografic și faunistic, corespunzând celei mai mici diviziuni a timpului geologic. 5. (Bot.; în sintagma) Etaj de vegetație = zonă de vegetație cu anumite condiții proprii, determinate de modificările regimului termic și hidric pe verticală. – Din fr. étage.

LÓGGIA s. f. 1. Galerie exterioară încorporată unei clădiri, acoperită și deschisă către exterior printr-un șir de arcade sprijinite pe coloane sau pe stâlpi. 2. Construcție de tipul loggiei (1), independentă sau aparținând parterului unei clădiri, servind și ca tribună. ♦ Balcon mărginit cu panouri, construit pentru a proteja încăperile de arșiță. [Pr.: logia] – Cuv. it.

ESPLANÁDĂ, esplanade, s. f. 1. Suprafață (plantată cu arbori, iarbă și flori) aflată, de obicei, în fața unei clădiri importante sau a unui ansamblu arhitectural. 2. Stradă largă având în mijlocul ei alei bogat plantate cu arbori, iarbă și flori. – Din fr. esplanade.

DULGHÉR, dulgheri, s. m. Meseriaș care execută lemnăria unei case, a unei clădiri sau diverse alte construcții și elemente de construcție din lemn. – Din tc. dülger.

DOM, domuri, s. n. 1. Catedrală impunătoare, biserică principală în unele orașe italiene, germane etc.; p. ext. clădire monumentală; p. restr. acoperiș care îmbracă la exterior o cupolă a unei clădiri monumentale. 2. Recipient de oțel montat la partea superioară a corpului unei căldări orizontale de aburi. 3. Structură geologică în formă de boltă largă, circulară sau eliptică. [Var.: (înv., 1) dómă s. f.] – Din fr. dôme. Cf. it. duomo, germ. Dom.

TERÁSĂ¹, terase, s. f. 1. Construcție deschisă, anexă a unei clădiri, așezată la nivelul parterului, al unui etaj sau pe acoperiș (servind ca loc de odihnă sau de agrement). ♦ Suprafață plană amenajată pe o ridicătură de teren, în parcuri sau în grădini. ♦ Porțiuni de trotuar în fața unei cafenele sau a unui restaurant, unde sunt așezate mese pentru consumatori. 2. Formă de relief cu aspect de treaptă, provenită din ridicarea scoarței pământului sau ca rezultat al eroziunii apelor în lungul unei ape curgătoare. – Din fr. terrasse.

TRAVÉRSĂ, traverse, s. f. Grindă de fier, de lemn, de beton armat etc., așezată transversal pe axa longitudinală a unei construcții sau a unui sistem tehnic și folosită ca piesă de rezistență la construirea scheletului unei clădiri, al unui pod, al unei mașini etc. ♦ Bară de lemn, de metal sau de beton armat care se așază transversal sub șinele de cale ferată și de care acestea se fixează prin crampoane sau șuruburi. ♦ Parâmă sau grindă transversală față de direcția unei nave, pe care se sprijină puntea. ♦ Fâșie de pânză care se pune deasupra covorului pentru a-l proteja. – Din fr. traverse.

DEMISÓL, demisoluri, s. n. Parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter. – Din fr. demi „jumătate” + sol.

DECÓR, decoruri, s. n. 1. Ansamblu de obiecte care servesc la crearea cadrului în care se desfășoară un spectacol de teatru, balet, film. ♦ Fig. Cadru, ambianță în care se petrece o acțiune; peisaj, tablou. 2. Ceea ce servește pentru a decora ceva; ornament, podoabă; ornamentația interioară sau exterioară a unei clădiri, a unei săli, a unui obiect etc. – Din fr. décor.

DEGAJAMÉNT, degajamente, s. n. 1. Încăpere care servește ca spațiu de comunicație între încăperile unui apartament ori ale unei clădiri publice sau între interiorul unei clădiri și exteriorul ei. 2. Porțiune situată în fundul și pe marginile scenei, care servește pentru depozitarea decorurilor, recuzitei etc. – Din fr. dégagement.

SÓCLU, socluri, s. n. 1. Suport sau postament (din piatră) care susține o coloană, o statuie etc. ♦ Partea de jos (mai proeminentă) a unei clădiri, a unui grilaj de fier etc. 2. Partea de metal a unui bec electric care se fixează în dulie. ♦ Piesă prin intermediul căreia se fixează tuburile electronice de șasiul aparatelor în care sunt montate. 3. (Geogr.; în sintagma) Soclu continental = zonă a uscatului, afundată cu pantă lină sub apele mării, până la adâncimea de 200 de metri. – Din fr. socle.

CULOÁR, culoare, s. n. 1. Încăpere îngustă și lungă în interiorul unei clădiri, care servește ca loc de trecere între încăperile situate pe același plan. 2. Spațiu îngust și liber de-a lungul unui vagon de cale ferată, prin care se circulă și din care se intră în compartimente. 3. Fiecare dintre spațiile înguste și delimitate de-a lungul unei piste de atletism sau al unui bazin de natație, pe care aleargă sau înoată un singur concurent sau o singură echipă. 4. Spațiu delimitat pe o șosea pentru un anumit tip de circulație. 5. (Geogr.; în sintagma) Culoar depresionar = depresiune alungită și îngustă, semiînchisă, care separă masive sau culmi de dealuri și munți. – Din fr. couloir.

FAȚÁDĂ s. exterior, față. (~ unei clădiri.)

FRUMUSÉȚE s. 1. mândrețe, splendoare, strălucire, (înv. și reg.) mândrie. (~ peisajului, a unei clădiri.) 2. minunăție, minune, splendoare, (pop. și fam.) mândrețe, (Transilv.) mândrenie, (prin Ban.) mândrulenie. (O ~ de fată.)

GHIRLÁNDĂ s. (înv.) feston. (O ~ pe fațada unei clădiri.)

ÎMPODOBÍ vb. 1. a decora, a găti, a înfrumuseța, a orna, a ornamenta, a pavoaza. (~ fațada unei clădiri.) 2. a înfrumuseța, a orna, (rar) a agrementa, (reg.) a înfrumoșa. (A ~ un parc.) 3. v. garnisi. 4. v. găti.

ÎMPODOBÍRE s. 1. decorare, decorație, gătire, în-frumusețare, ornamentare, ornare, pavoazare. (~ unei clădiri.) 2. v. garnisire.

ACOPERĂMÂNT ~ínte n. 1) Obiect care servește la acoperit. 2) Parte de deasupra a unei clădiri, care o acoperă; acoperiș. /a acoperi + suf. ~ământ

ACOPERÍȘ ~uri n. Parte de deasupra a unei clădiri care o acoperă; acoperământ. ~ de tablă. /a acoperi + suf. ~iș

BALCÓN ~oáne n. 1) Platformă cu balustradă, fixată la peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul printr-o ușă. 2) Parte a unei săli de spectacole sau conferințe, așezată deasupra parterului. /<fr. balcon

BECI ~uri n. 1) Construcție subterană (aparte sau la subsolul unei clădiri) în care se păstrează alimentele; pivniță. 2) Închisoare în subsolul unei clădiri. /Orig. nec.

CAT ~uri n. Totalitate a încăperilor de pe același planșeu al unei clădiri; nivel; etaj. Bloc cu trei ~uri. ◊ ~ul de jos parter. /<turc. kat

COLIVÍE ~i f. 1) Cușcă mică din vergele de metal sau de lemn în care sunt ținute păsările cântătoare sau decorative. 2) Construcție de metal folosită pentru transportul personalului și materialelor în mină. 3): ~a scării spațiul închis rezervat scării unei clădiri; casa scării. [Art. colivia; G.-D. coliviei; Sil. -vi-e] /<sl. kulivija

CORNÍȘĂ ~e f. 1) Partea de sus a pereților unei clădiri, de obicei decorativă, care susține acoperișul și împiedică prelingerea apei de ploaie pe suprafața pereților. 2) Profil liniar decorativ care încadrează în partea superioară o ușă, o fereastră, un dulap etc. 3) Drum paralel cu marginea unei pante abrupte. [G.-D. cornișei] /<fr. corniche

CURÉNT¹ ~ți m. 1) Mișcare a apei în direcția pantei. ◊ ~ marin deplasăre de apă în mări și oceane, provocată de maree, de înclinarea nivelului mării, de vânturi etc. 2) Mișcare de aer cauzată de diferența de temperatură. ◊ A-l trage pe cineva ~tul a răci fiind expus la un flux de aer în interiorul unei clădiri. 3) fiz. Sarcină electrică aflată în mișcare. ~ continuu. ~ alternativ. /<fr. courant

CÚRTE ~ți f. 1) Loc îngrădit în jurul unei clădiri, al unei case; ogradă. ◊ De ~ care trăiește pe lângă om; de casă; domestic. 2) Casa moșierului; conac. ~ boierească. 3) Palat de reședință al unui suveran. 4) Instanță judecătorească sau administrativă. ~ de apel. ~ de casație. ~ marțială. 5) Atenție deosebită acordată unei femei cu scopul de a-i câștiga simpatia sau dragostea. [G.-D. curții] /<lat. curtis

DEGAJAMÉNT ~e n. Încăpere servind ca spațiu de comunicare între odăile unui apartament sau între părțile unei clădiri publice. /<fr. dégagement

DEPENDÍNȚĂ ~e f. mai ales la pl. 1) Ansamblu de încăperi accesorii (baie, bucătărie etc.) ale unei locuințe. 2) Ansamblu de construcții care constituie accesoriile unei clădiri. /<fr. dépendance

DOM ~uri n. 1) Biserică monumentală cu cupolă mare, boltită. 2) Cupolă înaltă deasupra unei clădiri monumentale. 3) Structură geologică sau anatomică în formă de cupolă. 4) tehn. Calotă montată deasupra cazanelor de aburi pentru a colecta vaporii. /<fr. dôme

EPIGRÁF~e n. 1) Citat scurt pus la începutul unei opere sau al unui capitol pentru a sublinia ideea principală a scrierii; moto. 2) (la grecii antici) Inscripție pe fațada unei clădiri sau a unui monument. [Sil. e-pi-graf] /<fr. épigraphe

ESPLANÁDĂ ~e f. Loc (plantat cu arbori, iarbă și flori) care se află, de obicei, în fața unei clădiri monumentale. [G.-D. esplanadei] /<fr. esplanade

EȘAFODÁJ ~e n. 1) Instalație auxiliară, provizorie, din scânduri sau din vergele de metal, ridicată pe un șantier, în vederea desfășurării lucrărilor de construcție sau de reparație a unei clădiri; schelă. 2) fig. Ansamblu de fapte, date și argumente pe care se întemeiază o teorie, o concepție sau o ipoteză. /<fr. échafaudage

ETÁJ ~e n. 1) Fiecare dintre părțile unei clădiri situate între planșeuri deasupra parterului; cat. 2 ) Fiecare dintre porțiunile unor obiecte, unor lucruri, dispuse una peste alta. 3) Fiecare dintre straturile de pământ care corespund în timp unei vârste geologice. 4) Diviziune principală a zăcământului unei mine stabilit în vederea exploatării. /<fr. étage

FAȚÁDĂ ~e f. 1) Parte anterioara a unei clădiri unde se află intrarea principală. 2) Parte exterioară verticală a unei clădiri. ~ laterală. /<fr. façade

FEREÁSTRĂ feréstre f. 1) Deschizătură în pereții unei clădiri sau ai unui vehicul, făcută pentru a lăsa să pătrundă în interior lumina și aerul. 2) Rama împreună cu geamul fixată în această deschizătură. 3) fig. fam. Oră liberă în orar. [G.-D. ferestrei] /<lat. fenestra

FRÍZĂ ~e f. 1) arhit. Parte a antablamentului, situată între arhitravă și cornișă. 2) Fâșie orizontală, împodobită cu picturi sau cu sculpturi, care înconjoară partea superioară a unei clădiri. 3) Chenar decorativ. 4) Cadru de lemn în care se fixează panourile unei uși. [G.-D. frizei] /<fr. frise

FRONTÓN ~oáne n. Element arhitectonic situat deasupra intrării unei clădiri sau între cele două pante ale acoperișului. /<fr. fronton

GEAM ~uri n. 1) Placă de sticlă fixată în cercevelele unei ferestre sau ale unei uși, pentru a lăsa lumina să pătrundă în încăpere. 2) Bucată de sticlă care se fixează în rama unor obiecte (ochelari, ceasornic etc.). 3) Deschizătură făcută în pereții unei clădiri sau ai unui vehicul pentru a permite să intre în interior lumina și aerul; fereastră. /<turc. țam

IGRÁSIE f. Umezeală persistentă a pereților unei clădiri, datorată reținerii apei în porii materialelor din care sunt construiți. [G.-D. igrasiei; Sil. i-gra-] /<ngr. igrasía

INTERIÓR¹ ~oáre n. 1) Parte de dinăuntru a unui obiect sau a unui spațiu închis. 2) Mobilier al unei încăperi. 3) fig. Natură morală a unei persoane; univers spiritual. 4) Post telefonic instalat în camerele unei clădiri, unei instituții etc. care face legătura cu liniile exterioare printr-o centrală. [Sil. -ri-or] /<lat. interior, ~oris, fr. interieur

A ÎMPODOBÍ ~ésc tranz. 1) (lucruri sau persoane) A face să devină (mai) frumos, adăugând podoabe; a înfrumuseța. ~ fațada unei clădiri. 2) (persoane) A înzestra cu calități fizice, psihice sau morale. /în + podoabă

ÎNCĂLZÍRE ~i f. v. A ÎNCĂLZI și A SE ÎNCĂLZI. ~ea atmosferei. ◊ ~ centrală încălzirea tuturor încăperilor unei clădiri dintr-o singură sursă producătoare de căldură. /v. a încălzi

ÎNCĂPÉRE ~i f. Spațiu în interiorul unei clădiri. ~ de locuit. /v. a încăpea

LANTÉRNĂ ~e f. 1) Lampă de gaz portativă prevăzută cu un glob de sticlă pentru a proteja fitilul aprins folosită în afara încăperilor; felinar. 2) Lampă electrică portativă, care funcționează cu baterie. ◊ ~ venețiană lampion. ~ magică dispozitiv optic cu ajutorul căruia se proiectează pe ecran imaginea figurilor desenate pe o placă de sticlă sau imprimate pe o placă fotografică. 3) Parte mai ridicată a acoperișului unei clădiri, prevăzută cu multe ferestre pentru ventilare și iluminare; lanternou. /<fr. lanterne

LANTERNÓU ~ri n. 1) Parte mai ridicată a acoperișului unei clădiri, prevăzută cu multe ferestre pentru ventilare și iluminare. 2) Turn mic cu colonete așezat în vârful unui edificiu. /<fr. lanterneau

LUMINĂTÓR ~oáre n. Geam sau panou transparent în acoperișul sau în plafonul unei clădiri, pentru asigurarea iluminării naturale a unei încăperi. /lumină + suf. ~tor

MARCHÍZĂ² ~e f. 1) Mic acoperiș sub formă de streașină, fixat deasupra intrării principale a unei clădiri. 2) Mică încăpere cu pereți de sticlă ce precedă intrarea într-o casă. /<fr. marquise

MIRADÓR ~oáre n. 1) Încăpere deschisă pe terasa unei clădiri. 2) Post de pază sau de observație (situat pe o înălțime). /<fr. mirador

MOLÓZ ~uri n. Material de construcție (cărămidă, mortar, tencuială), provenit din demolarea unei clădiri. /<turc. moloz

OROLÓGIU ~i m. Ceas de dimensiuni mari, fixat în locuri publice (pe fațada unei clădiri sau pe un turn) ori pe un perete interior și prevăzut, de regulă, cu un mecanism sonor, care anunță principalele unități de timp. [Sil. -giu] /<lat. horologium, it. orologio

PAIÁNTĂ ~e f. 1) Schelet (din două rânduri) de lemn umplut cu material de construcție, care alcătuiește peretele unei clădiri. 2) Perete construit dintr-un astfel de schelet. /<turc. payanda

PARÁGINĂ ~i f. 1) Plantă erbacee cu frunze înguste și lungi, cu rădăcina puternică și ramificată, care crește, îndeosebi, pe locurile nelucrate. 2) Teren necultivat plin cu buruieni. 3) Stare a unui teren sau a unei clădiri de care nu îngrijește nimeni. /Orig. nec.

PARTÉR ~e n. 1) Parte a unei clădiri cu mai multe etaje, situată la nivelul solului. 2) Parte a unei săli de spectacole, situată la nivelul solului și cuprinsă între scenă și fundul sălii. 3) Totalitate de spectatori aflați în această parte a sălii. 4) Suprafață de pământ într-un parc sau într-o grădină publică plantată cu flori sau cu iarbă. /<fr. parterre

PERÉTE ~ți m. 1) Parte verticală a unei clădiri sau a unei încăperi. ◊ ~ în ~ având un perete comun. De ~ care se poate pune, atârna pe perete. Între patru ~ți a) la adăpost; b) în taină; în secret. A se da cu capul de ~ți (sau de toți ~ții) a fi în stare de disperare extremă. A spune cai verzi pe ~ți v. CAL. A strânge la ~ (pe cineva) a forța pe cineva să spună sau să facă ceva. A vorbi la ~ți a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridică vertical. 3) Element care mărginește sau împarte ceva în două sau în mai multe spații. 4) Membrană care înconjoară o cavitate internă a unui organism. /<lat. paries, ~tis

PERÓN ~oáne n. 1) Platformă într-o gară, situată de-a lungul căii ferate și servind la înlesnirea urcării și coborârii pasagerilor din vagoane. 2) Platformă, de obicei acoperită, situată în fața intrării principale a unei clădiri. /<fr. perron

PÍVNIȚĂ ~e f. Construcție subterană (aparte sau la subsolul unei clădiri) în care se păstrează unele materiale sau produse alimentare; beci. [G.-D. pivniței] /<sl. pivinica

PLANȘÉU ~e n. 1) Element de construcție în formă de platformă, care separă etajele unei clădiri sau alcătuiește partea carosabilă a unui pod. 2) Suport pentru fixarea unei mașini. /<fr. plancher

PORTÁR ~i m. 1) Om de serviciu la poarta unei întreprinderi, unei instituții sau a unei clădiri particulare. 2) Persoană care supraveghează intrarea într-un local public; ușier. 3) Jucător care apără poarta la unele jocuri sportive (fotbal, hochei, handbal etc.). /poartă + suf. ~ar

PREȘ ~uri n. 1) Covor lung și îngust care se așterne în camere, pe culoare sau pe scările unei clădiri. 2) Covor mic, așezat la intrarea unei case, de care se șterge încălțămintea. /Orig. nec.

SCHÉLĂ ~e f. 1) mai ales la pl. Instalație provizorie, din lemn sau din metal, ridicată pe un șantier în vederea desfășurării lucrărilor de construcție sau de reparație a unei clădiri; eșafodaj. 2) Punte de legătură dintre o navă și țărm. /< sb. skela, bulg. skelja

STUCATÚRĂ ~i f. arhit. Element ornamental în relief pentru decorarea interiorului unei clădiri. /<it. stuccatura, germ. Stukatur

SUBSÓL ~uri n. 1) Parte a scoarței terestre situate dedesubtul solului. 2) Parte a unei clădiri situată mai jos de suprafața solului; etaj subteran. 3) Spațiu din partea de jos a unei pagini de ziar, unde se publică articole mari. 4) Parte din josul unei pagini de carte unde se fac trimiteri bibliografice sau note explicative. /sub- + sol

UNGHIULÁR ~ă (~i, ~e) Care are formă de unghi; care formează un unghi. Instrument ~. ◊ Piatră ~ă a) piatră care asigură trăinicia unei clădiri și se află la unghiul temeliei acesteia; b) element esențial; fundament; bază. /Din unghi

ÚȘĂ ~i f. 1) Deschizătură în peretele unei clădiri, la un vehicul, la mobilă etc. care face posibilă pătrunderea în interiorul lor. 2) Panou mobil prin manevrarea căruia se închide această deschizătură. ◊ ~ glisantă ușă care se deschide prin alunecare de-a lungul unui perete. ~ turnantă ușă cu mai multe despărțituri, care permite accesul prin rotirea în jurul unui ax vertical central. A trăi ~ în ~ (a trăi) în vecinătate; alături. Ședință cu ~ile închise ședință fără participarea reprezentanților presei. A arăta (cuiva) ~a a da (pe cineva) afară. A strânge cu ~a (pe cineva) a forța (pe cineva) să facă ceea ce i se cere, folosind momente demascatoare. A trânti ~a a-și manifesta supărarea izbind ușa cu putere. A trânti (sau a închide) cuiva ~a în nas a primi pe cineva cu ostilitate. A nu încăpea pe ~ a fi prea corpolent. A umbla din ~ în ~ a cerși. A bate pe la toate ~ile (sau porțile) a încerca fără succes rezolvarea unei cereri, apelând la diferite instanțe. A bate la ~ a) a ciocăni în ușă, cerând permisiunea de a intra; b) a fi gata să aibă loc; a se apropia. A-(și) deschide larg (sau amândouă) ~ile a) a lăsa intrarea liberă; b) a primi cu bucurie pe cineva. Închide ~a pe dinafară! Ieși! Pleacă! [G.-D. ușii] /<lat. ustia

ALVEÓLĂ s.f. 1. Cavitate în osul maxilar în care sunt înfipți dinții. ◊ Alveolă pulmonară = Cavitate mică ce se găsește în plămâni la capătul bronhiilor. 2. Căsuță construită de albine în fagure pentru depozitarea mierii și creșterea larvelor. 3. (Bot.) Scobitură. ♦ Locaș în care stau semințele în distribuitorul unei semănători. 4. Intrând format prin retragerea de la aliniere a unei clădiri pe o stradă. ♦ Loc retras de la alinierea unei străzi, a unei alei sau dintr-un spațiu plantat, amenajat special și cu bănci. 5. Scobitură creată la suprafața unei roci omogene, datorită eroziunii chimice sau mecanice. ◊ Alveolă eoliană = mică adâncitură a solului săpată de vânt în regiunile deșerte. ♦ Fiecare dintre scobiturile practicate în balconetul unui f******r, unde se păstrează ouăle. // (În forma alveol-, alveolo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „referitor la alveolă”, „de alveolă”. [Pron. -ve-o-. / < fr. alvéole, cf. lat. alveolus – cavitate mică].

BELVEDÉRE s.f. Pavilion, terasă situată în partea de deasupra a unei clădiri, de unde se poate vedea o priveliște frumoasă. ♦ Lanternă (2) de dimensiuni mai mari, care permite o vedere bună asupra împrejurimilor. [< it. belvedere].

DEGAJAMÉNT s.n. Încăpere care servește ca spațiu de comunicare între încăperile unui apartament sau ale unei clădiri publice. ♦ (Teatru) Porțiune situată în fundul și pe marginile scenei, servind la depozitarea decorurilor și a mobilierului. [Cf. fr. dégagement].

DEZAFECTÁ vb. I. tr. (Rar) A schimba destinația (unei clădiri). [< fr. désaffecter].

LÓGGIA s.f. 1. Încăpere sau galerie la etajul unei clădiri, deschisă spre exterior prin intermediul unei coloane. ♦ Balcon mărginit de panouri pline sau traforate, care împiedică pătrunderea directă a soarelui. 2. Serie celebră de 52 de fresce pictate de Rafael într-o galerie a Vaticanului. [Pron. -gi-a-, var. logie s.f., gen. -iei. / < it. loggia].

MINARÉT s.n. Turn înalt de geamie. ♦ Element decorativ al unei clădiri în formă de minaret. [< fr. minaret, germ. Minarett, cf. tc. minaret, ar. minara].

PATINÁRE² s.f. Acțiunea de a patina² [în DN]. ♦ Metodă de finisare care urmărește a da mobilelor sau părților din lemn ale unei clădiri restaurate un aspect vechi. [< patina² [în DN]].

PÍPĂ s.f. 1. Conductă cu secțiunea de ieșire sau de intrare mai mare decât secțiunea curentă. ♦ Tub de porțelan curbat folosit pentru protejarea conductoarelor electrice împotriva apei de ploaie la intrarea acestora în pereții unei clădiri. 2. Piesă rotitoare care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor unui motor cu electroaprindere. [< engl., fr. pipe].

PLANȘÉU s.n. 1. Element de construcție făcut de obicei din beton armat, care separă două etaje ale unei clădiri, care alcătuiește partea pe care se circulă a unui pod etc. ♦ Planul inferior al unei cavități subterane. 2. (Anat.) Perete musculos care delimitează la bază o cavitate. [Pron. -șeu, pl. -ee, -uri. / cf. fr. plancher].

PLATFÓRMĂ s.f. I. 1. Suprafață plată, planșeu mobil sau fix (la un vehicul, la un vagon etc.). ♦ Parte a unui tramvai, a unui autobuz etc. pe unde urcă sau coboară călătorii. ♦ Vagon, (auto)camion care are o suprafață plată, deschisă pentru transport. 2. Parte a unei clădiri, formată dintr-o suprafață orizontală plană. ♦ Rampă pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor. 3. Porțiune mai rigidă și mai solidă a scoarței terestre. ♦ Platformă continentală = marginea submersă a continentelor, care se înclină ușor de la țărm spre povârnișul continental. ♦ Loc șes (pe un deal, pe un munte). II. (Fig.) Program, expunere de principii ale unui partid politic, ale unei grupări oarecare, bază teoretică. [< fr. plate-forme, cf. germ. Plattform].

PORTÍC s.n. 1. Galerie deschisă, susținută de o coloană, care se întinde înaintea unei intrări, a unei porți monumentale, de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau al unei piețe. 2. Instalație de gimnastică cuprinzând o serie de aparate (pârghii, prăjini etc.) pentru diferite exerciții. [Pl. -curi, -ce, var. portice s.n. / cf. fr. portique, it. portico, lat. porticus].

TAMBÚR s.n. 1. Piesă în formă de cilindru gol, folosită în diferite scopuri în tehnică. ◊ Tambur gradat = piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat prevăzută cu gradații la unul dintre capete. 2. (Arhit.) Bloc de piatră care formează elementul constitutiv al fusului coloanei din arhitectura clasică. 3. Vestibul construit la intrarea unei clădiri, delimitat de două rânduri de uși. ♦ Porțiunea prismatică sau cilindrică, interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care mărginesc un spațiu boltit. ♦ Spațiu în care se învârtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi. 4. (Tehn.) Tobă. [Pl. -re, -ruri. / < fr. tambour, it. tamburo].

TRAVÉRSĂ s.f. 1. Grindă transversală folosită ca piesă de rezistență în construirea scheletului unui pod, a unei clădiri etc. ♦ Piesă, de obicei de lemn, care se așază transversal sub șinele de cale ferată. ♦ Bară de metal, drug, pârghie. 2. (Mar.) Parâmă transversală față de direcția unei nave. 3. (Mil.) Mică ridicătură de pământ amplasată pe șanțurile de tragere. [Pl. -se. / < fr. traverse].

VIRÓLĂ s.f. 1. Inel mic de metal care strânge mânerul de lemn al unui cuțit, al unei unelte etc. pentru a-l împiedica să crape. 2. (Tehn.) Cilindru format din foi de tablă nituite sau sudate, care intră în construcția unei clădiri, a unui rezervor etc. [< fr. virole, cf. lat. viriola – mică brățară].

ANTESÓCLU s.n. Bază ieșită în afară a soclului unei clădiri. [< fr. antesocle].

BALCÓN s.n. 1. Platformă (cu balustradă) ieșită în afară, așezată pe una dintre fețele unei clădiri și comunicând cu interiorul. 2. Galerie circulară a unei săli de spectacole, situată de obicei deasupra parterului. [< fr. balcon, it. balcone].

CENTÚRĂ s.f. 1. Curea lată de piele, de pânză etc., folosită mai ales de militari; centiron. ◊ Centură de salvare = dispozitiv format din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unei persoane la suprafața apei fără să înoate; colac de salvare. 2. Cingătoare. ◊ Centură pelviană = oasele bazinului. ♦ (Sport) a) Linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile la lupte. 3. (Mil.) Centură de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a le feri de focul armelor grele ale unui eventual dușman; cale ferată de centură = cale ferată care înconjură un oraș. 4. Fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 5. Grindă orizontală din beton armat, rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile exterioare ale unei clădiri, având rolul de a le lega între ele. 6. Cadru de formă circulară. 7. Centuri de radiație = zone de grosime variabilă, care înconjură Pământul, caracterizate printr-un nivel ridicat de radiație corpusculară ionizată. [< fr. ceinture].

CLIMOSTÁT s.n. Instrument așezat în exteriorul unei clădiri care măsoară efectul termic al factorilor climatici. [< fr. climostat, cf. gr. klima – climat, statos – stabil].

CORIDÓR s.n. Loc de trecere, lung și îngust, care leagă încăperile unei clădiri, ale unui apartament. ♦ Porțiune îngustă care leagă două puncte de teren. [< fr. corridor, it. corridore].

DEMISÓL s.n. Parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter. [Cf. fr. demi-sol].

ETÁJ s.n. 1. Fiecare dintre părțile unei clădiri care se găsesc între planșeurile de deasupra parterului; cat. 2. Nume dat unor lucruri, unor obiecte dispuse unul peste altul. ♦ (Spec.) a) Fiecare dintre etapele rezultate din împărțirea variației de viteză sau de presiune a fluidului într-o mașină termică; b) partea unei mașini termice în care se produce această variație; c) partea unui amplificator electric unde are loc una dintre amplificările pe care acesta le realizează; d) (poligr.) subdiviziunea orizontală a capului unei tabele. 3. Succesiune de terenuri care corespunde în timp unei vârste geologice. 4. Etaj de vegetație = element structural al unui arboret constând din totalitatea arborilor ale căror coroane se situează la o anumită înălțime, formând un strat distinct. [< fr. étage].

áripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

FAȚÁDĂ s.f. Fiecare dintre fețele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc.; (spec.) fața unui edificiu. ◊ De fațadă = de ochii lumii, de formă. [Cf. fr. façade].

FRONT s.n. 1. Loc, teritoriu, pe care se poartă luptele într-un război. ♦ Grupare operativă constituită din forțe militare numeroase sub o comandă unică. 2. Formație de militari, de sportivi etc. așezați în linie. 3. (Fig.) Grupare unitară de forțe strânse în vederea unei lupte comune. 4. (Arhit.) Plan vertical în care este situată fațada unei clădiri. ♦ Perete în care se execută tăierea rocilor sau a minereurilor. 5. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște și cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front de furtună = masă de aer rece care, împinsă de furtună, provoacă deplasarea aerului mai cald din fața ei. [< fr. front, cf. rus. front].

GRADÉN s.n. 1. Treaptă înaltă situată la baza unei clădiri. 2. Fiecare treaptă cu scaune sau cu bănci dintr-un amfiteatru, dintr-un stadion etc. [< fr. gradin].

balcón (balcoáne), s. n. – Platformă pe peretele exterior al unei clădiri. – Mr. balcone. Fr. balcon, it. balcone (› mr., cf. Ruffini 105).

INTERIÓR, -OÁRĂ adj. Care este situat înăuntru, de dinăuntru; intern. ◊ (Fig.) For interior = conștiință. // s.n. 1. Partea dinăuntru a unui lucru, a unei locuințe, a unei camere etc.; ceea ce este cuprins înăuntrul unei camere, al unei locuințe etc.; spațiul dinăuntrul unui obiect, al unei încăperi etc. ♦ Reprezentare figurativă a interiorului încăperilor, mai ales în pictură. 2. Post telefonic care funcționează printr-o centrală care leagă exteriorul cu diferitele camere, birouri etc. ale unei clădiri, ale unei instituții etc. 3. (Fig.) Latura lăuntrică, natura morală a omului. [Pron. -ri-or. / < lat. interior, cf. it. interiore, fr. intérieur].

plaț, plațuri, s.n. (reg.) 1. loc pe care se poate construi o casă, loc de casă; loc împrejmuit în jurul unei clădiri; curte, ogradă. 2. răspântie, răscruce de drumuri. 3. piață. 4. (înv.) rampă în galeria unui puț minier. 5. depozit de materiale miniere.

LUCÁRNĂ s.f. Fereastră mică pe acoperișul unei clădiri, care permite pătrunderea luminii în pod. [< fr. lucarne].

PARTÉR s.n. 1. Parte a unei clădiri situată la nivelul solului; ansamblul încăperilor din această parte a clădirii. ♦ Primul etaj (de la intrare) al unei mine. 2. Parte a unei săli de spectacol cuprinsă între scenă și fundul sălii. ♦ Totalitatea spectatorilor care ocupă locurile din această parte a sălii. 3. Parte a unei grădini sau a unui parc în care se cultivă flori. [Pl. -uri, -re. / cf. germ. Parterre, fr. parterre].

PERISTÍL s.n. Șir de coloane care mărginește un edificiu, o grădină etc. sau împodobește fațada unei clădiri, formând un fel de galerie. [Pl. -luri, -le. / < fr. péristyle, cf. gr. peristylon < peri – împrejur, stylos – coloană].

PERÓN s.n. 1. Platformă special amenajată în gări (între linii) pentru urcarea și coborârea pasagerilor din vagoanele trenurilor. 2. Platformă cu câteva trepte situată înaintea intrării principale a unei clădiri mari. [< fr. perron].

chiotoáre (chiotóri), s. f. – 1. Colț al unei clădiri, format din împreunarea a doi pereți. – 2. Stîlp, piatră de hotar. – 3. Articulație. – 4. Colț al acoperișului. – 5. Laț, nod. – 6. Butonieră. – 7. Cîrlig de copcă. – 8. Legătură, legătoare. – 9. Încheietoare, ansamblu de două piese care deschid și închid o carte legată. – Var. cheutoare, (Banat) cheptoare. Lat. *clautoria, în loc de clāvātoria. – Der. descheptura, vb. (Banat, a desface, a descheia) (Pușcariu, Dacor., IV, 706; DAR). Var. (Pușcariu 716); pare a reprezenta o pronunțare *clab(a)toria.

SÓCLU s.n. 1. Postament, picior de susținere, suport pentru o coloană, o statuie etc. ♦ Suport continental = zonă a uscatului afundată cu pantă lină sub apele mării până la adâncimea de circa 200 m. 2. Partea metalică a unui bec electric, care se fixează în dulie. 3. Partea de jos a unei clădiri, a unui grilaj etc. [< fr. socle, cf. it. zoccolo].

SUBSÓL s.n. 1. Partea imediat inferioară solului, de sub suprafața Pământului; totalitatea rocilor aflate sub nivelul solului. 2. Parte a unei clădiri aflată sub nivelul solului. 3. Loc în partea de jos a paginilor unei cărți, unde se tipăresc note explicative. ♦ Partea de jos a unei pagini de publicație periodică, unde se publică pe întreaga lungime a foii recenzii, articole literare sau științifice etc. [< sub- + sol, după fr. sous-sol].

coloánă (coloáne), s. f. – Stîlp cilindric de marmură, piatră, lemn, pentru susținerea unei clădiri sau pentru înfrumusețarea ei. – Mr. culoană. Lat. columna (sec. XVIII) și mai tîrziu din fr. colonne; în mr., din it. colonna sau din ngr. ϰολῶνα. Este dublet al lui columnă (sec. XIX). – Der. colonadă, s. f., din fr. colonnade; colontitlu, s. n. din fr. colonne-titre; încolona, vb. (a pune în rînd, a forma o coloană, termen militar).

corn (-oárne), s. n. – 1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct c******l. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).

fereástră (feréstre), s. f. – Deschizătură lăsată în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc., pentru a permite intrarea aerului. – Mr. fireastră. Lat. fĕnestra (Pușcariu 596; Candrea-Dens., 576; Pascu, I, 85; REW 3242; DAR), cf. alb. fënestü, it. finestra, prov. fenestra, fr. fenêtre). – Der. ferestruică, s. f. (fereastră mică); ferestrar, s. n. (rindea, gealău).

ANTESÓCLU s. n. bază ieșită în afară a soclului unei clădiri. (< fr. antésocle)

BALCÓN s. n. 1. platformă ieșită în afară, pe una dintre fețele unei clădiri și comunicând cu interiorul. 2. galerie a unei săli de spectacole, deasupra parterului. (< fr. balcon, it. balcone)

CALORIFÉR, -Ă I. adj. care transportă și răspândește căldura. II. s. n. instalație de încălzire centrală a unei clădiri; (p. ext.) radiator al unei astfel de instalații. (< fr. calorifère)

CORIDÓR s. n. 1. loc de trecere lung și îngust care leagă încăperile unei clădiri, ale unui apartament. 2. porțiune îngustă de teren care leagă două puncte. (< fr. corridor, germ. Korridor)

DEGAJAMÉNT s. n. 1. încăpere care servește ca spațiu de comunicare între încăperile unui apartament, ale unei clădiri publice. 2. incintă adiacentă scenei unui teatru sau platou de filmare destinată depozitării și remontării decorurilor. (< fr. dégagement)

DEMISÓL s. n. parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter. (< fr. demi-sol)

ETÁJ s. n. 1. fiecare dintre părțile unei clădiri care se găsesc între planșeurile de deasupra parterului; cat. 2. nume dat unor lucruri, unor obiecte dispuse unul peste altul. ◊ (spec.) a) fiecare dintre etapele rezultate din împărțirea variației de viteză sau de presiune a fluidului într-o mașină termică; b) partea unei mașini termice în care se produce această variație; c) partea unui amplificator electric unde are loc una dintre amplificările pe care acesta le realizează; d) (poligr.) subdiviziunea orizontală a capului unei tabele. 3. succesiune de terenuri corespunzând în timp unei vârste geologice. 4. ~ de vegetație = strat de vegetație într-o biocenoză, determinat de modificarea regimului termic și hidric în funcție de altitudine. (< fr. étage)

FAȚÁDĂ s. f. fiecare dintre fețele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc. ♦ de ~ = de ochii lumii, de formă. (< fr. façade)

FRONT¹ s. n. 1. teritoriu pe care se poartă luptele într-un război. ◊ grupare operativ-strategică constituită din forțe militare numeroase, sub o comandă unică, destinată ducerii unor operații de amploare. 2. formație de militari, sportivi etc. în linie. 3. (fig.) grup organizat de oameni în vederea unei lupte comune. 4. (arhit.) fațata principală a unei clădiri, latura dinspre stradă a unei parcele. ◊ perete în care se execută tăierea rocilor sau a minereurilor. ♦ ~ de lucru = existența condițiilor pentru ca echipele specializate de lucrători să-și poată desfășura activitatea de execuție. 5. (met.) zonă de separație a două mase de aer cu proprietăți diferite. 6. (fiz.) ~ de undă = totalitatea punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. 7. (herald.) centrul părții superioare a unui scut. (< fr. front)

LÓGGIA [LO-GI-] s. f. 1. galerie la etajul unei clădiri, deschisă spre exterior prin intermediul unei coloane. ◊ balcon mărginit de panouri pline sau traforate, care împiedică pătrunderea directă a soarelui. 2. serie celebră de 52 de fresce pictate de Rafael într-o galerie a Vaticanului. (< it. loggia)

LUCÁRNĂ s. f. fereastră mică în acoperișul unei clădiri, care permite pătrunderea luminii în pod. (< fr. lucarne)

MINARÉT s. n. 1. turn circular înalt lângă o moschee. 2. element decorativ al unei clădiri în formă de minaret (1). (< fr. minaret, germ. Minarett)

OROLÓGIU s. n. ceas de dimensiuni mari pe fațada unei clădiri, pe un perete etc. (< lat. horologium it. orologio)

PARAFÓC s. n. dispozitiv destinat a împiedica propagarea incendiilor. ◊ paravan din material refractar care apără de flăcări partea mai sensibilă a unei clădiri cu abur. (după fr. pare-feu, it. parafuoco)

PARTÉR s. n. 1. parte a unei clădiri, la nivelul solului; ansamblul încăperilor din această parte a clădirii. ◊ primul etaj (de la intrare) al unei mine. 2. parte a unei săli de spectacol între scenă și fundul sălii. ◊ totalitatea spectatorilor care ocupă locurile din această parte a sălii. 3. parte a unei grădini sau a unui parc în care se cultivă flori. (< fr. parterre, (1) germ. Parterre)

PERISTÍL s. n. galerie de coloane care mărginește un edificiu, o grădină etc., sau împodobește fațada unei clădiri. (< fr. péristyle)

PERÓN s. n. 1. platformă în gări pe porțiunea de oprire a trenurilor pentru urcarea și coborârea pasagerilor din vagoane. 2. platformă cu câteva trepte, înaintea intrării principale a unei clădiri mari. (< fr. perron)

PÍPĂ s. f. 1. conductă cu secțiunea de ieșire sau de intrare mai mare decât cea curentă. ◊ tub de porțelan curbat pentru protejarea conductoarelor electrice împotriva apei de ploaie la intrarea acestora în pereții unei clădiri. 2. piesă rotitoare care închide succesiv circuitele electrice ale bujiilor unui motor cu electroaprindere. (< engl., fr. pipe)

PLÁCĂ s. f. 1. foaie de metal, lemn, sticlă, ebonită etc. ♦ ~ aglomerată = placă din așchii de lemn presate cu diferiți lianți; ~ fotografică = placă de sticlă acoperită pe una din fețe cu o emulsie fotosensibilă; ~ de acumulator = fiecare dintre electrozii unui acumulator, pe care se află o pastă de materie activă. 2. disc muzical. ♦ a schimba (sau a întoarce) ă = a schimba subiectul unei discuții sau comportarea față de cineva. 3. ~ turnantă = disc de oțel sau de fontă, prevăzut cu șine, care, rotindu-se pe un pivot, servește la întoarcerea vehiculelor ușoare de cale ferată; (fig.) răspântie, încrucișare de drumuri. 4. ~ de fundație = fundament de beton al unei clădiri; placă de bază. 5. tablă pe care este scris, săpat ceva. 6. proteză dentară. 7. ~ continentală = bucată relativ independentă a scoarței terestre, de forma unei calote sferice, care se mișcă în raport cu altele. (< fr. plaque)

PLANȘÉU s. n. 1. element de construcție (din beton armat) care separă două etaje ale unei clădiri, care formează partea pe care se circulă a unui pod etc. 2. planul inferior al unei cavități subterane. 3. (anat.) perete musculos care delimitează la bază o cavitate. (< fr. plancher)

PLATFÓRMĂ s. f. I. 1. suprafață orizontală plană, planșeul mobil sau fix (la un vehicul, la un vagon etc.). ♦ vagon, (auto)camion care are o suprafață plată, deschisă. ♦ parte a unui tramvai, autobus etc. pe unde urcă sau coboară călătorii. 2. loc rezervat la bordul unor nave pentru apuntarea avioanelor și elicopterelor. ♦ suprafață de teren pe care se ridică noi construcții. ♦ ~ de lansare = loc amenajat pentru lansarea rachetelor mari; ~ spațială = satelit artificial de mari dimensiuni, bază de lansare de pe orbită a navelor interplanetare; ~ industrială = zonă în care sunt concentrate mai multe unități industriale. 3. parte a unei clădiri, formată dintr-o suprafață orizontală plană. ♦ rampă pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor. 4. (sport) instalație orizontală rigidă de pe care se execută sărituri în apă. 5. porțiune mai rigidă și mai solidă a scoarței terestre. ♦ ~ continentală = zonă a fundului mării care se înclină ușor de la țărm spre povârnișul continental. ♦ construcție plutitoare sau fixă destinată forajului marin. ♦ loc șes (pe un deal, pe un munte). II. (fig.) program, expunere de principii ale unui partid politic, ale unei grupări oarecare, bază teoretică. (< fr. pate-forme)

PLÍNTĂ s. f. 1. mic soclu, în afară, la partea inferioară a unei clădiri, a unui zid etc. 2. fâșie de mozaic, de piatră la partea inferioară a pereților unei camere, care ferește pereții de lovituri și umezeală. 3. bloc paralelipipedic pe care se reazemă o coloană sau un piedestal. (< fr. plinthe)

PORTÍC s. n. 1. galerie deschisă, susținută de o colonadă, de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau piețe. 2. instalație de gimnastică cu o serie de aparate (pârghii, prăjini etc.) pentru diferite exerciții. (< fr. portique, lat. porticus)

PROFÍL s. n. 1. contur, aspect al feței cuiva privită dintr-o parte. ◊ (fig.) aspect, portret. figură. 2. contur al unui lucru, al unei forme de relief etc. ◊ desen reprezentând o secțiune verticală a unui element de construcție, a scoarței terestre etc. 3. domeniu de specializare a unei întreprinderi, instituții etc. ◊ specialitate, specific. 4. piesă decorativă în relief servind la ornamentarea unei clădiri, la îmbunătățirea acusticii unei săli etc. 5. produs laminat din oțel ori din alte metale sau mase plastice, de diferite forme. (< fr. profil, germ. Profil)

SÓCLU s. n. 1. partea de jos a unei clădiri, a unui grilaj etc. 2. suport, postament care susține o coloană, o statuie etc. ◊ soclu continental = zonă a uscatului afundată cu pantă lină sub apele mării până la adâncimea de circa 200 m. 3. partea metalică a unui bec electric, care se fixează în dulie. (< fr. socle)

SUBSÓL s. n. 1. partea imediat inferioară solului, de sub suprafața Pământului; totalitatea rocilor aflate sub nivelul solului. 2. parte a unei clădiri sub nivelul solului. 3. loc în partea de jos a unei cărți unde se tipăresc note explicative. ◊ partea de jos a unei pagini de publicație periodică unde se publică pe întreaga lungime a foii recenzii, articole literare sau științifice etc. (după fr. sous-sol)

TAMBÚR s. n. 1. dispozitiv cilindric, gol, folosit în diferite scopuri în tehnică; tobă. ◊ piesă cilindrică pentru spargerea și sortarea granulometrică a pietrei. ♦ ~ grad = piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat, prevăzută cu gradații la unul din capete. 2. (arhit.) bloc de piatră, elementul constitutiv al fusului unei coloane; (p. ext.) element cilindric al unei construcții. 3. vestibul la intrarea unei clădiri, delimitat de două rânduri de uși. ◊ porțiune prismatică ori cilindrică, între o cupolă și arcurile sau zidurile care mărginesc un spațiu boltit. 4. spațiu în care se învârtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi. (< fr. tambour, germ. Tambour)

TRAVÉRSĂ s. f. 1. grindă transversală ca piesă de rezistență în construirea scheletului unui pod, a unei clădiri etc. ◊ piesă transversală sub șinele de cale ferată. ◊ bază de metal, drug, pârghie. 2. (mar.) parâmă fixată transversal față de direcția navei. 3. (mil.) mică ridicătură de pământ amplasată pe șanturile de tragere. 4. fâșie de pânză care se pune deasupra covorului pentru a-l proteja. (< fr. traverse)

UNGHIULÁR, -Ă adj. referitor la unghi, cu unul sau mai multe unghiuri; colțuros; angular. ♦ piatră ~ă = piatră de colț care asigură soliditatea unei clădiri; (fig.) element esențial, fundamental. (după fr. angulaire)

ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. I. Tranz. 1. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care să le ascundă vederii sau să le protejeze. Ea-și acoperă cu mâna fața (EMINESCU) ♦ A pune acoperiș unei clădiri. ♦ A fi așezat, a sta peste cineva sau ceva, învelindu-l, protejându-l sau ascunzându-l. Florile... Acopăr cu un strat de nea pământul (BENIUC). ♦ Refl. A căpăta sau a-și forma un strat învelitor. Marea... s-acopere de spume (ALECSANDRI). 2. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. Acoperi oala ca să fiarbă în abur (SADOVEANU). II. Fig. 1. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. 2. Tranz. A ascunde, a tăinui. 3. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înnăbuși. Vorbea tare, încercând să acopere sunetul pianului (DUMITRIU) 4. Refl. și tranz. A corespunde perfect; a coincide; a (se) satisface. ◊ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face față cheltuielilor. 5. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi prezent în mod permanent în orice parte a terenului de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

BELVEDÉRE (‹ fr.) s. f. Pavilion sau terasă acoperită, situată pe un loc ridicat deasupra unei clădiri, care permite o privire largă asupra împrejurimilor. ♦ Punct de b. = punct, de obicei situat la înălțime, folosit pentru observarea priveliștii.

ARHITECTÚRĂ s. f. Știința și arta de a proiecta și construi clădiri. ♦ Stilul, caracterul, planul arhitectural al unei clădiri (sau al unei epoci). – Fr. architecture (lat. lit. architectura).

ATENÉU, atenee, s. n. Numele unei clădiri publice în care au loc manifestații cultural-artistice. ◊ (Ieșit din uz) Ateneu popular = cămin cultural. – Fr. Athénée (lat. lit. Athenaeum).

BALCÓN, balcoane, s. n. 1. Platformă cu balustradă la peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul. 2. Parte a unei săli de spectacol așezată deasupra parterului și cuprinzând locuri pentru spectatori, auditori etc. – Fr. balcon.

BÁZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea inferioară (mai largă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. ♦ Una dintre laturile unui triunghi sau ale unui poligon, ori una dintre fețele unui poliedru, care are o poziție specială față de celelalte laturi sau fețe. ♦ Linie dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur. A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Orânduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzând și instalațiile necesare spre a servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În expr.) Bază de articulație = mod de articulație a sunetelor, caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare. 6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili; are gust leșietic, albăstrește hârtia de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. – Fr. base, (I 3) rus [ekonomiceskaia] baza.

CALCAN² (‹ tc.) s. n. Zid exterior al unei clădiri, în care nu se amenajează nici o deschidere, destinat să fie acoperit de un zid asemănător al clădirii vecine.

BECI, beciuri, s. n. 1. Încăpere subterană (construită în subsolul unei clădiri), unde se păstrează alimente, lemne de foc etc. V. pivniță, celar. 2. Închisoare (în subsolul unei clădiri). – Cuman bec.

BELVEDÉRE s. n. Foișor construit în partea de sus a unei clădiri sau pe un loc ridicat, de unde se poate avea o priveliște frumoasă. – Fr. belvédère.

CALCÁN¹, calcane, s. n. 1. Zidul din spate (fără deschizături) al unei case (destinat să fie acoperit de zidul asemănător al unei clădiri vecine). 2. (Înv.) Scut, pavăză. – Tc. kalkan.

CAPITÁL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților importante ale unei clădiri, ale unei mașini etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă de obicei diferită; (despre litere) majuscul. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Fr. capital.

ZUGRĂVÍ, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri cu un strat de var amestecat cu humă (și diverși coloranți), uneori și cu desene care imită tapetul. 2. Tranz. (Rar) A picta. ♦ A desena; p. ext. a scrie. 3. Refl. și tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) proiecta, a (se) reflecta. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se imprima, a se întipări pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte, a descrie, a prezenta. – Din zugrav.

ZID, ziduri, s. n. Element de construcție executat din cărămizi, din blocuri de piatră, așezate ordonat unele peste altele (și legate printr-un liant) sau din beton, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc. ◊ Loc. adv. Între ziduri = în interiorul unei clădiri. ◊ Expr. A face zid împrejurul cuiva = a înconjura pe cineva din toate părțile, pentru a-l apăra; fig. a se solidariza cu cineva, a se uni în jurul cuiva. – Slav (v. sl. zidŭ).

ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune ceva peste un obiect sau peste o ființă cu scopul de a le ascunde sau de a le proteja. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. Tranz. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A depăși în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a se achita de datoriile făcute. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

CHENÁR, chenare, s. n. 1. Margine de o culoare sau de un desen deosebit, pe care o au unele lucruri; bordură. 2. Rând, șir de sculpturi, care încadrează ferestrele sau ușile unei clădiri. 3. (Rar) Ramă, cadru, pervaz. – Tc. kenar.

CLIMOSTÁT ({s} lat. clima „climat” + gr. statos „stabil”) s. n. Instrument-sondă așezat în exteriorul unei clădiri și care măsoară efectul termic al factorilor climatici (temperatură, vînt, umiditate, radiație solară), prezentîndu-l sub forma unei mărimi electrice echivalente, numită temperatură echivalentă, în vederea reglării automate a temperaturii din interiorul clădirii.

LÓJĂ, loji, s. f. I. 1. Compartiment cuprinzând un număr redus de locuri pentru spectatori, așezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. ◊ Loja orchestrei = spațiul dintre scenă și primul rând de scaune (într-o sală de spectacol), amenajat sub nivelul scenei și al sălii, în care stă orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele clădiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de pază. 3. (În sintagma) Lojă masonică = asociație de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se găsesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se găsesc semințele. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale staminei, care conțin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de altă formație anatomică. [Pl.și: loje] – Din fr. loge.

ALINIÉRE ~i f. 1) v. A ALINIA și A SE ALINIA. 2) Linie dreaptă formată de oameni aliniați sau de clădirile unei străzi drepte. 3) art. Comandă (dată militarilor, sportivilor etc.) de a se alinia. /v. a alinia

FOAIÉR ~e n. Încăpere specială în unele clădiri destinată recreației. [Sil. foa-ier] /<fr. foyer

LOBBY [pr.: lóbi] n. 1) Sală de așteptare. 2) Sală specială în clădirea unei bănci. 3) Grup de influență, de presiune. /Cuv. engl.

LÓBBY s.n. (Anglicism) Sală de așteptare; (spec.) sală principală a clădirii unei bănci, unde se fac operațiile bancare. ♦ Hol, vestibul, culoar. [Pl. -uri. / < engl. lobby].

LÓBBY [LÓBI] s. n. 1. sală de așteptare; (spec.) sală principală a clădirii unei bănci, unde se fac operațiile bancare; tranzacțiile făcute în această sală. ◊ hol, vestibul, culoar. 2. (fig.) grup de persoane care influențează, din afară, prin diferite discuții, hotărârile unui parlament. (< engl. lobby)

UNIVERSITÁTE s. f. instituție de învățământ superior organizată pe facultăți și secții, care pregătește specialiști de înaltă calificare. ♦ ~ populară = instituție pentru educația adulților, având ca principală formă de activitate cicluri de prelegeri în diverse domenii. ◊ clădirea unei asemenea instituții. (< fr. université, lat. universitas)

ATENÁNSĂ s. f. anexă a unei case, clădiri etc.; dependință. (< fr. attenance, it. attenanza)

ÎNCĂLZÍRE, încălziri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) încălzi și rezultatul ei. ◊ Încălzire centrală = sistem de ridicare a temperaturii aerului dintr-o clădire prin folosirea unei surse unice producătoare de căldură, care difuzează, sub presiune, apă caldă sau aer încălzit în radiatoare special amenajate. ♦ Ansamblu al procedeelor de încălzire. 2. Complex de exerciții fizice efectuate înaintea unui antrenament, a unei competiții etc. pentru adaptarea organismului la potențial maxim. – V. încălzi.

ARBORÁ, arborez vb. I. Tranz. 1. A înălța un steag, un pavilion pe o clădire, pe catargul unei nave etc. 2. A monta catargele unei nave. 3. Fig. A se comporta sau a se îmbrăca cu ostentație. – Din fr. arborer.

ARHITECTÚRĂ, s. f. Știința și arta de a proiecta și construi clădiri. ♦ Stilul, caracterul, planul unei (sau unor) clădiri. ♦ Felul în care este construit sau alcătuit ceva. – Din fr. architecture, lat. architectura.

METÓC, metocuri, s. n. Mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mănăstiri; spec. clădire care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire. [Var.: metóh, (reg.) mitóc s. n.] – Din sl. metohŭ.

PAVILIÓN² ~oáne n. 1) Drapel care se arborează pe navele maritime pentru a indica apartenența la un stat sau care se folosește la anumite semnalizări pe mare. 2) Steag al unei organizații sau asociații care se arborează pe clădiri cu ocazia unei festivități. [Sil. -li-on] /<fr. pavillon, germ. Pavillon

UNGHIULÁR, -Ă adj. În formă de unghi; colțuros, în colțuri. ♦ Piatră unghiulară = piatră de la colțul unei temelii de clădire; (fig.) fundament, bază. [Pron. -ghiu-. / < unghi, după fr. angulaire].

PANTEÓN s. n. 1. templu consacrat tuturor zeilor, la greci și la romani. ◊ totalitatea divinităților unei mitologii sau unei religii politeiste. 2. clădire monumentală consacrată amintirii oamenilor iluștri, unde se depun rămășițele lor pământești. ◊ (fig.) galeria oamenilor iluștri ai unui popor. (< fr. panthéon, lat. Pantheon, gr. Pantheion)

PANTAHÚZĂ, pantahuze, s. f. (Astăzi fam. și depr.) Listă de subscripție cu care se strâng bani pentru clădirea sau pentru repararea unei biserici, pentru o operă de binefacere etc. – Din ngr. pantahúsa.

REDÁN, redane, s. n. 1. Lucrare simplă de fortificație, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi ieșit în afară, folosită în trecut pentru apărarea unei treceri. 2. Motiv decorativ sculptat în formă de dinți alăturați, folosit în arhitectura evului mediu. 3. Fiecare dintre treptele amenajate în partea superioară a unui zid construit pe un teren înclinat. 4. Aliniere a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel încât un colț al lor să fie ieșit mai mult în stradă. 5. Suprafață proeminentă, în formă de treaptă, pe fundul cocei unei ambarcații sau al unui hidroavion (ori al flotoarelor acestuia), care asigură alunecarea acestora pe apă cu o rezistență redusă la înaintare. – Din fr. redan.

GANG ~uri n. 1) Loc de trecere la nivelul terenului între clădiri sau pe sub bolta unei case cu mai multe etaje. 2) Încăpere lungă și îngustă într-o clădire de-a lungul unei serii de camere care servește ca loc de trecere și de legătură între camere; coridor; culoar. /<germ. Gang

ÓPERĂ² ~e f. 1) Compoziție muzical-dramatică de proporții mari, scrisă pe un libret cu subiect literar și interpretată de soliști, cor și orchestră. 2) Reprezentație teatrală a unei astfel de compoziții. 3) clădire în care se dau asemenea reprezentații. [G.-D. operei] /<it. opera, fr. opéra

OPERÉTĂ ~e f. 1) Compoziție muzi-cal-dramatică de proporții mari, scrisă pe un libret cu caracter sentimental, în care cu-pletele cântate alternează cu dialogul și cu dansul. 2) Reprezentație teatrală a unei astfel de compoziții. 3) clădire în care au loc asemenea reprezentații. /<germ. Operette, it. operetta, fr. opérette

REDÁN ~e n. 1) înv. Fortificație simplă în formă de unghi (folosită de obicei pentru apă-rarea unei treceri). 2) Aliniere oblică a cladiri-lor de-a lungul unei străzi, astfel ca un colț al lor să iasă mai mult spre stradă. 3) Fiecare dintre treptele făcute în partea de sus a unui zid, construit pe un teren înclinat. 4) Proemi-nență longitudinală pe fundul unei ambarcații sau al unui hidroavion care asigură alune-carea acestora pe apă. /<fr. redan

REȘEDÍNȚĂ ~e f. 1) Sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; rezidență. 2) clădire sau localitate unde se află acest sediu; rezidență. /<fr. résidence

REZIDÉNȚĂ ~e f. 1) Sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; reședință. 2) clădire sau localitate în care se află acest sediu; reședință. /<fr. résidence, germ. Residenz, lat. residentia

AMBASÁDĂ s.f. Reprezentanță diplomatică a unei țări, condusă de un ambasador. ♦ Misiunea sau funcția de ambasador. ♦ Funcționarii unei asemenea misiuni și clădirea în care lucrează. [< fr. ambassade].

PAVILIÓN s.n. 1. Construcție ușoară, de obicei circulară, situată într-o grădină, într-un parc etc.; chioșc. ♦ Corp de clădire care face parte dintr-un ansamblu de construcții (la spitale, la căzărmi etc.). 2. Drapel arborat de unele autorități pe fațada clădirii etc. ♦ Steag de pânză având forme și culori diferite, care indică apartenența unei nave la o anumită țară. 3. Partea în formă de cornet a unui receptor telefonic. ♦ Partea în formă de pâlnie a instrumentelor de suflat. ♦ Partea exterioară cartilaginoasă a urechii. ♦ Partea terminală, în formă de pâlnie, a trompelor uterine. 4. (Herald.) Ornament al unei steme, în formă de cort, situat deasupra mantoului. [Pron. -li-on, pl. -oane, -onuri. / < fr. pavillon, germ. Pavillion].

REȘEDINȚĂ s. f. sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; localitate, clădire unde se află acest sediu; rezidență. ◊ locul în care locuiește temporar cineva. (după fr. résidence)

CALORIFÉR, calorifere, s. n. Instalație pentru încălzirea încăperilor din una sau mai multe clădiri, printr-o singură sursă producătoare de căldură (cu aburi, apă caldă sau aer cald); (prin restricție) radiatoarele din încăperi ale unei astfel de instalații. – Fr. calorifère.

CANTÓN, cantoane, s. n. 1. clădire din imediata vecinătate a unei căi de comunicație, înzestrată cu aparatele necesare pentru supravegherea și întreținerea acesteia și care servește și ca locuință pentru cantonier. 2. Cea mai mică unitate în administrația pădurilor; locuința pădurarului. 3. Unitate teritorial-administrativă în unele țări. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederația Elvețiană. – Din fr. canton.

NÁOS, naosuri, s. n. Parte principală a unei biserici, situată în mijlocul clădirii, între altar și pronaos; navă. ♦ Încăpere centrală a unui templu antic, destinată adăpostirii zeului căruia îi era închinat templul. – Din ngr. naós.

PALÁT², palate, s. n. clădire somptuoasă în care își are sediul o autoritate ori o instituție sau care servește ca reședință unui suveran, ca locuință unei personalități etc.; p. gener. clădire mare luxoasă. [Pl. și: (pop.) palaturi] – Din ngr. paláti, lat. palatium.

PANORÁMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panarámă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

MITROPOLÍE, mitropolii, s. f. 1. Instituție administrativă a Bisericii ortodoxe, superioară episcopiei și inferioară patriarhiei, având în frunte un mitropolit. 2. Biserica și clădirile anexe care constituie sediul unei mitropolii (1). 3. Funcție de mitropolit. – Din sl. mitropolija.

MOBILIÉR, mobiliere, s. n. Totalitatea mobilelor dintr-o încăpere, dintr-o locuință, dintr-o clădire; mobilă. ♦ Ansamblul mobilelor caracteristice unei epoci sau unui stil. [Pr.: -li-er] – Din fr. mobilier.

REȘEDÍNȚĂ, reședințe, s. f. Sediul unei autorități sau al unei persoane (oficiale); localitate sau clădire în care se află acest sediu. ◊ Loc. adj. De reședință = care servește drept sediu unei autorități sau unei persoane. – Din fr. résidence (după ședință).

ARHITECTÚRĂ f. 1) Știința și arta de a proiecta și a construi clădiri. 2) Stilul, caracterul distinctiv al unei construcții. 3) fig. Aspectul compozițional, structura armonioasă a unei lucrări, a unei opere. /<fr. architecture, lat. architectura

CAZANGERÍE ~i f. 1) Atelier de reparat și de construit cazane sau alte utilaje din tablă groasă de oțel. 2) Meseria cazangiului. 3) Instalație de încălzire a unei sau a mai multor clădiri. [Art. cazangeria; G.-D. cazangeriei; Sil. -ri-e] /cazangiu + suf. ~ărie

REPARÁȚIE ~i f. 1) v. A REPARA. 2) Complex de lucrări pentru readucerea în stare normală a unui obiect (clădire, sistem tehnic etc.). ~a unei case. 3) jur. Compensare a unei pagube; despăgubire. ~i de război. [G.-D. reparației; Sil. -ți-e] /<fr. réparation, lat. reparatio, ~onis, germ. Reparation

CAPÉLĂ¹ s.f. 1. Bisericuță, paraclis. ♦ Altar lateral al unei biserici. ♦ Încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. 2. Grinda superioară a unui cadru de lemn care susține tavanul unei lucrări miniere. [< it. cappella, germ. Kapelle].

PANORÁMĂ s.f. 1. Priveliște naturală (văzută din depărtare, de la înălțime). ♦ (Fig.) Prezentare de ansamblu a unui complex de evenimente; frescă. 2. Tablou mare aplicat pe peretele unei încăperi rotunde, care primește lumina de sus, dând spectatorului aflat în mijlocul încăperii iluzia unei imagini reale; (p. ext.) clădire în care există un asemenea tablou. 3. Spectacol de bâlci cu scamatorii, acrobații etc. [Var. panaramă s.f. / < fr. panorama, cf. gr. pas – tot, horama – vedere].

CAPÉLĂ s. f. 1. biserică mică, paraclis. ♦ altar lateral al unei biserici. ♦ încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. 2. formație vocală sau instrumentală a unei capele (1) sau curți princiare. ♦ grup de coriști. ♦ orchestră de proporții reduse; fanfară (militară). 3. grinda superioară a unui cadru de lemn care susține tavanul unei lucrări miniere. (< it. cappella, /2/germ. Kapelle)

PANORÁMĂ s. f. 1. priveliște de natură cu orizont larg, văzută din depărtare și de la înălțime. 2. (fig.) expunere generală a unui subiect vast; frescă. 3. tablou mare aplicat pe peretele unei încăperi rotunde, care primește lumina de sus, dând spectatorului aflat în mijlocul încăperii iluzia unei imagini reale; (p. ext.) clădirea însăși. 4. spectacol de bâlci cu scamatorii; acrobații etc. 5. panoptic (2). (< fr. panorama, germ. Panorama)

AMBASÁDĂ ~e f. 1) Reprezentanță di-plomatică a unei țări, condusă de un ambasador. 2) clădirea în care își are sediul această reprezentanță. 3) Funcția de ambasador. [G.-D. ambasadei] /<fr. ambassade

ȘandramÁ ~le f. 1) Construcție rudi-mentară din scânduri, făcută în spatele unei case țărănești. 2) Acoperiș de șindrilă. 3) Clă-dire mare, veche și dărăpănată. 4) fig. depr. Persoană ramolită și neputincioasă. /<turc. sondurma

A ZGÂRIÁ zgârii tranz. 1) (ființe sau părți ale corpului) A răni ușor (cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit). ◊ Mâța blândă zgârie rău v. MÂȚĂ. 2) (obiecte) A tăia la suprafață lăsând o urmă; a scrijeli; a cresta. ◊ ~ pământul a ara rău. ~ hârtia a) a scrie neciteț și necaligrafic; b) a scrie literatură lipsită de valoare artistică. Zgârie-brânză calificativ dat unei persoane foarte zgârcite. Zgârie-nori clădire foarte înaltă, cu multe etaje. 3) (urechea, auzul) A supăra cu o senzație auditivă neplăcută. [Sil. -ri-a] /<lat. scaberare

CABÍNĂ s. f. încăpere mică amenajată într-o clădire, pe un vehicul, la bordul unei (aero)nave etc. ♦ ~ telefonică = cabină amenajată și echipată cu un post telefonic; ~ spațială = compartiment etanșeizat al unei nave spațiale în care stau astronauții în timpul zborului. (< fr. cabine)

AMBASÁDĂ, ambasade, s. f. Reprezentanță diplomatică pe lângă guvernul unei țări străine, condusă de un ambasador. ♦ clădire în care își are sediul această reprezentanță. – Din fr. ambassade.

DIRECTORÁT ~e n. 1) Funcția de director. 2) Perioadă de timp cât își exercită cineva funcția de director. 3) clădirea în care își are sediul conducerea unei instituții sau a unei întreprinderi; direcție. /<fr. directorat

ANFILÁDĂ s.f. Șir, serie de lucruri (clădiri, portice, colonade etc.) așezate în linie unele după altele. ◊ Tragere de anfiladă = tragere în ținte înșirate perpendicular sau oblic față de frontul de tragere. [< fr. enfilade].

AMBASÁDĂ, ambasade, s. f. Reprezentanță diplomatică pe lângă guvernul unei țări străine, condusă de un ambasador. ♦ clădire în care e instalată această reprezentanță. ♦ Misiunea sau funcția unui ambasador. – Fr. ambassade.

CAPÉLĂ², capele, s. f. Biserică mică, izolată, fără parohie (într-un cimitir etc.); paraclis. ♦ Parte a unei biserici care adăpostește altarul. ♦ Încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. – Din it. cappella.

SUBASMÉNT, subasmente, s. n. (Arh.) Partea inferioară a unei construcții pe care se sprijină (aparent) toată clădirea; soclu. – Din fr. soubassement.

EXPOZÍȚIE ~i f. 1) Prezentare publică a realizărilor dintr-un domeniu de activitate (artă, agricultură, industrie etc.). 2) Ansamblu de obiecte expuse. 3) Loc sau clădire unde sunt expuse obiecte; salon. 4) Parte a unei opere literare. [G.-D. expoziției; Sil. -ți-e] /<fr. exposition, lat. expositio, ~onis

INTRÁRE ~ări f. 1) Loc special pe unde se intră (într-o clădire, localitate etc.). 2) Parte de la început a unei activități. 3) Dată a înregistrării hârtiilor oficiale venite de undeva la o instituție, întreprindere etc. 4) cont. Valoare care se înregistrează la venitul unei întreprinderi sau instituții. 5) Moment de intervenție a unui instrument, a unui grup de instrumente sau a unei voci pe parcursul executării unei bucăți muzicale. [G.-D. intrării] /v. a intra

CENTRÁLĂ s.f. 1. Organizație, instituție de coordonare a unei activități dintr-un anumit domeniu. 2. Ansamblu de clădiri cu instalațiile lor tehnice, unde se produc anumite forme de energie. 3. Stațiune prin care se pun în legătură posturile unei rețele de telecomunicații. [Cf. fr. centrale].

subcârmuíre, subcârmuíri, s.f. (înv.) organ de conducere și administrare al unui plai și al unei plase, care era condus de un subcârmuitor; clădirea și personalul acestui organ.

BANDIÉRĂ, bandiere, s. f. (Înv.) Steag al unei țări înălțat pe vapoarele sale și pe clădirile unde se aflau reprezentanții ei în străinătate. ♦ Steguleț întrebuințat pe vapoare pentru semnalizări. ♦ Steag al unei armate sau al unui comandant de oștire; stindard, drapel. [Pr.: -di-e-] – It. bandiera.

CANTÓN ~oáne n. 1) clădire înzestrată cu utilaj necesar pentru supravegherea și întreținerea unei căi de comunicație și în care locuiește cantonierul. 2) Subdiviziune silvică condusă de un pădurar. 3) Locuință a pădurarului aflată pe teritoriul acestei subdiviziuni. 4) (în unele țări) Unitate administrativ-teritorială. /<fr. canton

CÁSĂ¹ ~e f. 1) Construcție servind ca locuință pentru oameni. ◊ De ~ produs în condiții casnice. A avea ~ și masă a fi îndestulat. 2) Totalitate a bunurilor ce constituie averea unei persoane; gospodărie. 3) Încăpere cu destinație specială într-o clădire. ~a ascensorului. ◊ ~a mare odaie în casele țărănești destinată oaspeților. 4) Totalitate a persoanelor înrudite care locuiesc împreună; familie. ◊ A face ~ cu cineva a trăi în înțelegere; a trăi cu cineva în căsnicie. 5) Nume dat unor instituții, așezăminte, firme comerciale etc. ~ de cultură. ~ de odihnă. ~a scriitorilor. 6) Unitate economică (de producție, de comerț sau de servicii sociale), care are o conducere unică; întreprindere. [G.-D. casei] /<lat. casa

TREZORERÍE ~i f. (în unele țări) 1) Organ financiar guvernamental care administrează tezaurul țării. 2) clădire în care se află acest organ. 3) Construcție unde se păstrează tezaurul public. [G.-D. trezoreriei] /<fr. trésorerie

TÚRLĂ ~e f. 1) Element arhitectonic în formă de cilindru sau de prismă, cu vârf ascuțit, care încununează acoperișul unor clădiri (în special, al bisericilor). 2) tehn. Construcție amenajată deasupra unei guri de sondă care servește ca element de sprijin în procesul operațiilor de forare și de extragere. /<ngr. túrla

STAȚIÚNE s. f. I. 1. localitate care prezintă elemente de atracție turistică sau condiții climatice prielnice sănătății, ape minerale etc. 2. ansamblu de clădiri, instalații, laboratoare la efectuarea unor observații, la îndeplinirea unei operații tehnice sau a activității unei unități de muncă de pe un anumit teritoriu. ◊ centru special pentru cercetări experimentale. 3. așezare omenească din epocile primitive. II. poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). III. totalitatea factorilor fizico-geografici care constituie mediul de dezvoltare a unui organism vegetal sau a unei biocenoze. (< fr. station, lat. statio)

BÓLTĂ, bolți, s. f. 1. Element de construcție cu suprafețe curbe și cu suprafața inferioară bombată în sus, care acoperă în întregime un spațiu, o încăpere, o clădire etc. sau constituie elementul principal de rezistență al unei construcții. ♦ Fig. Cer². ♦ (Arh.; rar) Arcadă. ♦ Construcție ușoară în formă de arc, care servește de sprijin plantelor agățătoare. ♦ Fig. Acoperiș în formă de arc, format din ramurile dese ale copacilor. ♦ Încăpere sau galerie subterană cu tavanul arcuit. ♦ Gang (cu tavan arcuit). 2. (Reg.) Prăvălie, dugheană. 3. (Reg.) Căruță cu coviltir. [Var.: (reg.) boáltă s. f.] – (1) Sb. bolta (<it.), (2) magh. bolt (<it.).

EXPOZÍȚIE, expoziții, s. f. 1. Prezentare organizată, publică a unor obiecte selecționate, pentru a pune în lumină specificul unei activități, realizările unui artist etc. sau în scop instructiv. 2. Loc sau clădire special amenajate unde sunt expuse aceste obiecte. 3. Parte a unei opere literare, în special dramatice, situată la începutul acesteia, în care se schițează datele fundamentale ale acțiunii, personajele etc. [Var.: expozițiúne s. f.] – Din fr. exposition, lat. expositio, -onis.

CORP¹ ~uri n. 1) Organism considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ ~ neînsuflețit cadavru. Luptă ~ la ~ luptă în care adversarii se află față în față. A face ~ comun cu cineva (sau cu ceva) a se asocia, a se solidariza cu cineva. 2) Parte a organismului omenesc fără cap și membre; trunchi; trup. 3) Partea principală a unui obiect, a unei construcții sau mașini. ~ul navei. ◊ ~ de case ansamblu de clădiri, reunite prin ceva comun. 4) : ~ ceresc element al universului; astru. 5): ~ geometric corp, mărginit de fețe definite geometric. 6) : ~ delict dovadă materială a încălcării legii. 7) Unitate cu care se măsoară, în tipografie, mărimea literelor. ~ de literă. 8) Grup de persoane care formează o unitate profesională. ~ didactic. ~ diplomatic. 9) Mare unitate militară formată din mai multe divizii. ~ de infanterie. 10) Totalitate a volumelor unei colecții de materiale referitoare la un anumit domeniu; corpus. ~ de legi. /<fr. corps, lat. corpus

PREVENTÓRIU ~i n. 1) Instituție curativ-profilactică de tip sanatorial, unde sunt admise persoanele predispuse la unele boli (în special la tuberculoză), fără întrerupere din producție. 2) clădire în care se află această instituție. /<fr. préventorium

CONSTRÚCȚIE s.f. 1. Faptul de a construi: construire. ♦ Alcătuire, compunere. 2. (Concr.) Lucru construit, clădire, lucrare, edificiu. 3. Aranjamentul, aranjarea cuvintelor potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. [Gen. -iei, var. construcțiune s.f. / cf. fr. construction, lat. constructio].

ARHITECTÚRĂ s. f. 1. știința și arta de a proiecta și construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli. 2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcții, al unei epoci. 3. (fig.) structură, alcătuire internă a ceva; constituție (I, 2). (< fr. architecture, lat. architectura)

IMÓBIL ~e n. 1) Construcție pentru locuit (cu mai multe etaje); clădire; casă. ◊ Carte de ~ registru în care sunt înscriși toți locatarii unei case. 2) Avere care nu poate fi mișcată dintr-un loc în altul. /<fr. immeuble, lat. immobilis

A PAVOAZÁ ~éz tranz. (străzi, săli, clădiri etc.) A împodobi cu drapele, placarde, portrete etc. (cu ocazia unei sărbători sau solemnități). /<fr. pavoiser

UZÚRĂ¹ s.f. 1. ~ ◊ Pierdere de material la suprafața unei piese din cauza frecării. ♦ Uzură morală = pierdere a valorii mașinilor, instalațiilor, clădirilor etc. ca urmare a creșterii productivității muncii sociale sau a apariției altor mașini, mai perfecționate.

PASARÉLĂ ~e f. 1) Punte mobilă care face legătura dintre chei și bordul unei nave ancorate. 2) Pod îngust pentru pietoni, situat la înălțime peste o cale de comunicație. 3) Trecere care unește două clădiri sau două părți ale aceleeași clădiri la nivelul etajelor. 4) Platformă mai înălțată de pe puntea superioară a unei nave, unde își face serviciul ofițerul de cart sau timonierul. 5) Construcție specială care susține proiectoarele într-o sală de spectacole sau într-un studio cinematografic. /<fr. passerelle

PORTÍC ~uri n. arhit. Galerie exterioară, susținută de două rânduri de coloane, formând intrarea într-o clădire, într-un parc sau servind ca loc de plimbare în jurul unei piețe sau al unei grădini. /<fr. portique, lat. porticus

TAMBÚR¹ ~e n. 1) Piesă în formă de cilindru gol, cu diverse întrebuințări în tehnică; tobă. 2) Bază cilindrică sau prismatică a unei cupole. 3) Spațiu format din două uși duble la intrarea într-o clădire, servind drept mediu izolant pentru interior. 4) Platformă la intrarea într-un vagon de cale ferată. /<fr. tambour, germ. Tambour

STAȚIÚNE s.f. I. 1. (Liv.) Stație. ◊ Stațiune balneară (sau climaterică) = localitate în care se găsesc ape minerale sau condiții climaterice prielnice sănătății. 2. Ansamblu de clădiri și de instalații care servește la efectuarea unor observații, la îndeplinirea unei operații tehnice sau a activității unei unități de muncă de pe un anumit teritoriu. ♦ Centru special pentru cercetări experimentale. 3. Așezare omenească din epocile primitive. II. Poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). III. (Biol.) Totalitatea factorilor care constituie mediul în care se dezvoltă o specie sau o grupare vegetală. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. station, it. stazione, lat. statio].

SPĂTĂRÍE, spătării, s. f. (Înv.) 1. Demnitatea, rangul de (mare) spătar. ♦ Instituția condusă de (marele) spătar; clădirea în care funcționa această instituție. 2. Sală din palatul domnesc unde aveau loc unele ceremonii și unde era așezat tronul. ◊ Spătăria (cea) mică = camera de lucru a domnitorului. – Din spătar² + suf. -ie.

SPĂTĂRÍE, spătării, s. f. 1. Demnitatea, rangul de (mare) spătar². ♦ Instituție condusă de (marele) spătar²; clădire în care funcționa această instituție. 2. Sală din palatul domnesc unde aveau loc unele ceremonii și unde era așezat tronul. ◊ Spătăria (cea) mică = camera de lucru a domnului. – Spătar² + suf. -ie.

PAVILIÓN¹ ~oáne n. 1) Construcție ușoară, de regulă circulară, situată într-o grădină, într-un parc, la marginea unei păduri sau pe malul unui lac, care servește, mai ales, ca adăpost. 2) clădire făcând parte dintr-un ansamblu de construcții. [Sil. -li-on] /<fr. pavillon, germ. Pavillon

TERÁSĂ s. f. 1. construcție deschisă, anexă la o clădire (la parter sau la etaj), pentru odihnă etc. ◊ platformă (acoperiș plan) deasupra unei case. 2. sistem de suprafețe plane, în trepte, situate în lungul cursului unui râu, la malul mării etc. ◊ suprafață plană amenajată pe o ridicătură de teren (în parcuri sau grădini), ca loc de plimbare. ◊ porțiune de trotuar în fața unei cafenele sau a unui restaurant unde sunt așezate mese pentru consumatori. (< fr. terrasse, germ. Terrasse)

CAZÁRMĂ, cazărmi, s. f. 1. Ansamblu de clădiri, construcții și instalații afectat militarilor. 2. (În sintagma) Cazarma echipajului = compartiment situat sub puntea unei nave de luptă, destinat odihnei echipajului. – Din rus. kazarma.

PERCÉPȚIE, percepții, s. f. 1. Proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar; imagine rezultată în urma acestei reflectări; p. ext. facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; înțelegere, cunoaștere. 2. (În trecut) Instituție care încasa impozitele sau taxele oficiale; clădire, birou în care își avea sediul această instituție, ♦ Încasarea unui impozit sau a unei taxe oficiale. – Din lat. perceptio, fr. perception.

SCÓICĂ, scoici, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de moluște care au corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase, de obicei cenușii, care formează scheletul extern al animalului. ◊ Scoică de râu = gen de scoici comestibile care trăiesc pe sub malurile adânci ale râurilor (Unio); moluscă din acest gen. Scoică de baltă (sau de lac) = gen de scoici comestibile care trăiesc de obicei în mâlul apelor stătătoare sau cu un curs liniștit (Anodonta); moluscă din acest gen. Scoică de mărgăritar (sau de perle de mare) = scoică din Oceanul Indian și Pacific, care produce perle (Meleagrina margaritifera). 2. Scheletul calcaros al scoicii (1); cochilie. ♦ Cochilie de melc. 3. Acoperiș (de sticlă) în forma unei cochilii de scoică (1) sau în formă de evantai, construit la intrarea într-o clădire. 4. Excrescență osoasă care se formează pe chișița sau pe coroana copitei calului și care face ca animalul să șchiopăteze. 5. (La armele de vânătoare) Adâncitura închizătorului, în care este înșurubat percutorul. – Din sl. skolika.

DEPENDÍNȚĂ s.f. clădire, încăpere care depinde de o construcție principală; încăpere accesorie (bucătărie, baie etc.) a unei locuințe. [< fr. dépendance].

DEPENDÍNȚĂ s. f. (pl.) clădire, încăpere care depinde de o construcție principală; încăpere accesorie (bucătărie, baie etc.) a unei locuințe. (după fr. dépendance)

BLOC, blocuri, s. n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă și grea, masă solidă dintr-o singură bucată. 2. Grămadă de lucruri considerate ca alcătuind o masă unică. ◊ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini și păstrate între două cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă. 3. clădire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianță, înțelegere (între state, partide grupări etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se află cilindrii și pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc c*****c = tulburare a ritmului inimii, datorită blocării influxului nervos care străbate mușchiul c*****c. Bloc operator = parte componentă a serviciilor chirurgicale, cuprinzând sălile de operație și dependințele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]

PECÍNGINE, pecingini, s. f. 1. Nume popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupții cu bășicuțe, care, uscându-se, lasă niște pete scorțoase ce produc mâncărimi; p. gener. eczemă. ◊ Expr. A se întinde (sau, rar, a se răspândi, a cuprinde etc.) ca pecinginea (ori, rar, ca o pecingine) = a se propaga foarte mult, nestăvilit, pretutindeni; a se lăți. ♦ Fig. Rău care se extinde repede și nestăvilit. 2. Fig. Porțiune de teren (într-o semănătură) de pe care vegetația a dispărut din cauza unor plante parazite sau a unei boli. 3. Fig. Pată de mucegai, de murdărie, de igrasie pe un zid, pe o clădire etc. – Lat. petigo, -ginis.

SUBSÓL, subsoluri, s. n. 1. Partea de pământ aflată sub suprafața solului; totalitatea formațiilor geologice mai vechi decât pătura actuală de sol. 2. Totalitatea încăperilor dintr-o clădire situate, total sau parțial, sub nivelul solului. 3. Loc în partea de jos a paginilor unei cărți, a unui periodic, rezervat notelor explicative; p. ext. notă explicativă dată în acest spațiu. ♦ Partea de jos a unei pagini de ziar, de periodic, de obicei despărțită de restul paginii printr-o linie orizontală, unde se publică, adesea pe toată lungimea foii, recenzii, articole cu subiect literar, științific etc. – Sub¹- + sol (după fr. sous-sol).

PANORÁMĂ ~e f. 1) Priveliște vastă, care poate fi contemplată din depărtare și de la înălțime; vedere circulară. 2) fig. Viziune de ansamblu. ~a istoriei literare. 3) Tablou de mari dimensiuni cu obiecte în relief în prim-plan, executat pe peretele unei încăperi circulare, iluminat într-un anumit fel și destinat a fi privit din centru. 4) clădire circulară în care este expus un asemenea tablou. 5) Spectacol de bâlci cu participarea scamatorilor, acrobaților și a animalelor exotice. 6) Expoziție a figurilor de ceară; panoptic. /<fr. panorama, germ. Panorama

CALORIFÉR, -Ă adj. Care poartă, răspândește căldură. // s.n. Instalație pentru încălzirea încăperilor dintr-o clădire, dintr-un apartament etc. printr-o singură sursă producătoare de căldură; (p. ext.) radiator al unei instalații de încălzire centrală. [< fr. calorifère, cf. lat. calor – căldură, ferre – a purta].

ȘANTIÉR s.n. 1. Loc pe care se construiește o clădire etc. și unde sunt amplasate instalațiile necesare executării acestei construcții. 2. (Fig.) Perioadă de efectuare a unei creații literare, artistice etc. [Pron. -ti-er. / < fr. chantier].

FLANCÁ vb. tr. 1. a apăra, a susține din flanc. ◊ (fig.) a însoți pe cineva (pentru a-l păzi). ◊ a trage asupra flancului unei (sub)unități dintr-o direcție perpendiculară pe direcția sa de acțiune. 2. (despre un grup de clădiri) a mărgini lateral. (< fr. flanquer)

BINÁ ~le f. 1) clădire în curs de construcție sau de reparație. 2) la pl. Obiecte de tâmplărie (uși, ferestre etc.) destinate unei construcții. Atelier de ~le. [Art. binaua; G.-D. binalei] /<turc. bina

IEȘÍRE ~i f. 1) Loc special pe unde se iese (dintr-o clădire, localitate etc.). 2) Data înregistrării hârtiilor oficiale expediate de undeva (dintr-o instituție, întreprindere etc.). 3) Rezolvare a unei dificultăți; soluție pentru a scăpa dintr-o încurcătură. 4) fam. Activitate distractivă. ~ în natură. 5) Atac verbal (față de cineva); manifestare verbală violentă. 6) Bornă terminală a unei rețele electrice sau a unui sistem de transmisie. [G.-D. ieșirii] /v. a ieși

PALÁT² ~e n. 1) clădire mare și somptuoasă care servește, de obicei, drept reședință a unui suveran sau ca locuință a unei personalități. 2) (urmat de un determinativ la genitiv) Edificiu monumental de menire socială. ~ul de Cultură și Artă. ~ul Congreselor. /<ngr. paláti, lat. palatium

ARHITECTÚRĂ s.f. 1. Știința și arta de a proiecta și de a construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, determinate de caracterul și de destinația construcțiilor. 2. Stilul, caracterul distinctiv al unei construcții sau al unei epoci. 3. (Fig.) Structură armonioasă (mai ales a unei opere literare). ♦ Alcătuire internă; construcție; constituție. [Gen. -rii. / < lat. architectura, fr. architecture].

HORN, hornuri, s. n. 1. Parte a coșului de fum la o casă, constituită din canalul îngropat în zidărie (și din porțiunea ieșită în afară prin acoperiș); p. ext. întregul coș de fum al unei case. 2. Partea de deasupra vetrei țărănești prin care trece fumul în pod sau direct afară; coș (la clădiri). 3. (Alpinism) Spațiu îngust dintre doi pereți de stâncă paraleli și înalți. 4. (Geol.) Relief cu aspect de piramidă triunghiulară caracteristic regiunilor alpine, care se formează în urma intersectării pereților circurilor glaciare. – Din ucr. horn.

CORNÍȘĂ, cornișe, s. f. 1. Partea superioară, ieșită în afară și ornamentată, a zidului unei construcții, având rolul de a sprijini acoperișul și de a împiedica scurgerea apei de ploaie pe fața clădirilor. 2. Mulură proeminentă care înconjoară un antablament, o mobilă etc., având rol decorativ. 3. Drum paralel cu curbele de nivel pe marginea superioară a unei pante abrupte, a unei faleze etc. [Var.: corníce s. f.] – Din fr. corniche.

REDÁCȚIE ~i f. 1) Instituție care ela-borează publicații (ziare, reviste, cărți etc.). 2) clădire unde se află această instituție. 3) Colectiv de redactori care îngrijesc o publi-cație (sau mai multe). 4) Variantă a unei lucrări (literare, muzicale etc.). 5) Modul în care este redactată o lucrare. [G.-D. redacției] /<fr. redaction, germ. Redaktion

TERÁSĂ s.f. 1. Construcție deschisă, anexă la o clădire (la parter sau la etaj), folosită pentru odihnă etc. ♦ Platformă (care ține loc de acoperiș plan) deasupra unei case. 2. (Geol.) Sistem de suprafețe plane, în formă de trepte, situate în lungul cursului unui râu, al malurilor mării etc. ♦ Suprafață plană amenajată pe o ridicătură de teren (de obicei în parcuri și în grădini), care folosește ca loc de plimbare. [< fr. terrasse].

REMÍZĂ s. f. I. 1. partidă de șah în care cei doi jucători consimt reciproc la un rezultat de egalitate. 2. formă de retribuire a muncii sub formă de cotă procentuală în funcție de munca prestată și rezultatele obținute. 3. operație financiară de achitare a unei datorii în străinătate prin transmiterea către un creditor a unui document de plată. ◊ comision; reducere, rabat. II. 1. clădire destinată pentru adăpostirea (auto)vehiculelor rutiere, mașinilor agricole, locomotivelor etc. 2. pădurice care servește ca loc de adăpost pentru vânat. (< fr. remise)

DÓRIC, -Ă, dorici, -ce, adj. Dorian (2). ◊ Stil (sau ordin) doric = una dintre cele trei forme arhitectonice vechi grecești, caracterizată prin coloane fără bază și prin capiteluri fără ornamente. (Despre clădiri sau elemente arhitectonice) Construit în stil doric. – Din fr. dorique, it. doricus.

PASÁJ¹ ~e n. 1) Stradă mică care unește două artere de circulație, aflată între două rânduri de clădiri și folosită de pietoni ca loc de trecere dintr-o stradă în alta. 2) Loc special de traversare a unei străzi prevăzut cu indicații sau marcaje speciale. 3) Încrucișare la diferite niveluri a două (sau mai multe) căi de comunicație. /<fr. passage

FLANCÁ, flanchez, vb. I. Tranz. 1. A apăra, a sprijini, a proteja flancul unei unități militare; a ataca dintr-o parte. ♦ Fig. A însoți pe cineva (pentru a-l păzi). 2. (Despre un grup de clădiri) A mărgini de o parte și de alta. – Din fr. flanquer.

MILÍȚIE, miliții, s. f. 1. (În fostele țări socialiste din Europa) Instituție de stat având drept scop menținerea ordinii publice și respectarea regulilor de conviețuire socială; reprezentanții acestei instituții; p. ext. clădirea în care își avea sediul această instituție; poliție. 2. (În vechea organizare militară) Armată nepermanentă sau de rezervă, care cuprindea și unele corpuri speciale de armată; p. ext. (pop.) serviciu militar, armată. – Din lat. militia, rus. milicÿa.

CABÍNĂ ~e f. Încăpere mică (într-o clădire, într-un vehicul, la bordul unui vas, pe plajă etc.) amenajată în concordanță cu destinația. ~a șoferului. ~ telefonică. ◊ ~ spațială parte a unei nave cosmice în care se află cosmonauții în timpul zborului. [G.-D. cabinei] /< fr. cabine

PAVILIÓN s. n. 1. mică construcție izolată, într-o grădină, într-un parc etc.; chioșc. ◊ corp de clădire care face parte dintr-un ansamblu de construcții (la spitale, cazărmi, în stațiunile balneoclimaterice). ◊ suprafață rezervată, în cadrul unui târg sau unei expoziții internaționale, prezentării exponatelor. 2. drapel care poartă semnele distinctive ale unui stat. ◊ steag de pânză, de forme și culori diferite, care indică apartenența unei nave la o anumită țară. 3. partea în formă de cornet a unui receptor telefonic. 4. partea în formă de pâlnie a instrumentelor de suflat. ◊ cornet acustic. 5. partea exterioară, cartilaginoasă, a urechii. 6. partea terminală, în formă de pâlnie, a trompelor uterine. 7. (herald.) ornament al unei steme, în formă de cort, deasupra mantoului și acoperind armoariile unui suveran. (< fr. pavillion, germ. Pavillion)

PASARÉLĂ s. f. 1. punte mobilă pentru urcarea sau coborârea de pe o navă. ◊ platformă pe puntea de sus a unei nave, unde stă ofițerul de cart sau timonierul. 2. pod îngust, pentru pietoni, peste o linie ferată, o șosea etc. 3. legătură între două clădiri la nivelul etajelor. (< fr. passerelle)

TEÁTRU ~e n. 1) Instituție de cultură care se ocupă cu punerea în scenă a operelor dramatice sau muzicale. ~ de revistă. ~ de păpuși. ~ de operă. 2) clădire în care se află această instituție. ◊ ~ de vară loc special amenajat într-o grădină publică, unde au loc reprezentații artistice vara. 3) Prezentare pe scenă a unei opere dramatice; spectacol dramatic. ◊ De ~ care este destinat scenei; teatral. 4) Arta de a reprezenta pe scenă opere dramatice; profesie de actor. 5) Ansamblu de opere dramatice (aparținând unui scriitor, unei școli literare sau unei epoci); dramaturgie. 6) pop. Discuție aprinsă care atrage atenția celor din jur. ◊ A face (sau a juca) ~ a se preface. 7) Loc de desfășurare (a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). ◊ ~ de operații (sau de război) zonă în care are loc o acțiune militară; câmp de luptă. [Sil. tea-tru] /<lat. theatrum, ngr. théatron, fr. theâtre, germ. Theater

PASARÉLĂ s.f. 1. Punte mobilă folosită pentru urcarea sau coborârea de pe o navă. ♦ Platformă pe puntea de sus a unei nave, unde stă ofițerul de cart sau timonierul. 2. Pod îngust pentru pietoni care trece peste o linie ferată, peste o șosea etc.; legătură între două clădiri la nivelul etajelor. [Var. paserelă s.f. / < fr. passerelle].

ȘANTIÉR s. n. 1. loc pe care se construiește o clădire, un obiectiv industrial etc. și unde sunt amplasate instalațiile necesare executării acestei construcții. 2. întreprindere unde se construiesc și se repară nave. 3. (fig.) perioadă de efectuare a unei munci de creație literară, artistică și științifică. (< fr. chantier)

REPARÁȚIE, reparații, s. f. 1. Ansamblu de operații efectuate asupra unui lucru stricat, uzat, defectat, pentru a-l menține sau a-l readuce în starea normală de funcționare. ◊ Reparații capitale = înlocuirea sau refacerea completă a unor elemente principale ale utilajelor, agregatelor, clădirilor etc., Fig. supunerea organismului unor analize și tratamente generale în vederea restabilirii sănătății. 2. (Jur.) Acoperire a unui prejudiciu de către persoana răspunzătoare de pricinuirea lui, despăgubire a unei pagube. ♦ Fig. Satisfacție pentru o ofensă. [Var.: reparațiúne s. f.] – Din fr. réparation, lat. reparatio, -onis, germ. Reparation.

CANTÓN, cantoane, s. n. 1. clădire înzestrată cu aparatele necesare pentru supravegherea și întreținerea căilor de comunicație (servind și ca locuință pentru cantonier). 2. Cea mai mică unitate în administrația pădurilor; locuința pădurarului. 3. unitate teritorial-administrativă în unele țări. – Fr. canton.

PARLAMÉNT, parlamente, s. n. Organ legislativ din unele țări, compus din una sau din două camere și constituit din reprezentanți ai diferitelor partide politice aleși, total sau parțial, prin votul cetățenilor; p. ext. sesiune, ședință de lucru în care se întrunește acest organ. ♦ clădire în care au loc ședințele acestui organ. – Din fr. parlement.

ARSENÁL, arsenale, s. n. 1. Întreprindere sau clădire în care se repară (eventual se și fabrică și se depozitează) armament. 2. (Adesea fig.) Totalitatea mijloacelor de luptă. ♦ Fig. Totalitatea mijloacelor de care se servește cineva într-o acțiune, în exercitarea unei profesiuni etc. Arsenalul cercetătorului. – Din fr. arsenal.

ȘANTIÉR, șantiere. s. n. Loc pe care se construiește (sau se repară) o clădire, un obiectiv industrial, un pod, un baraj, o șosea etc., împreună cu materialele și instalațiile necesare desfășurării acestei activități. ◊ Șantier naval = întreprindere industrială specializată în construirea și repararea navelor, situată pe malul unei ape navigabile. ♦ P. a**l. Proces în plină desfășurare de creare a unei opere literare, artistice sau științifice. [Pr.: -ti-er] – Din fr. chantier.

BLOC, blocuri, s. n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă și grea; masă solidă dintr-o singură bucată. Bloc de piatră. 2. Grămadă de lucruri considerate ca alcătuind o masă unică. ◊ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă. ♦ Bloc de desen = teanc de foi de hârtie tăiate egal și prinse între ele, întrebuințate la desenat. 3. clădire de dimensiuni mari, cu numeroase etaje. 4. Alianță, înțelegere (între state, partide, grupări etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. ♦ (Înv.) Blocadă. 5. Piesă metalică turnată care cuprinde unul sau doi cilindri și cutia sertarului unei mașini cu aburi (sau cilindrii motorului cu ardere internă, camerele de răcire și conductele de distribuție). 6. (În expr.) Instalație de bloc = instalație de cale ferată care servește la siguranța circulației prin automatizarea comenzilor și manevrelor. – Fr. bloc, (3) germ. Block[haus].

A DOMNÍ ~ésc intranz. 1) A fi domn al unei țări. 2) fig. A trăi ca un domn; a duce o viață din belșug; a huzuri; a se lăfăi. 3) fig. (despre liniște, pace, ordine) A avea loc în exclusivitate. 4) fig. (despre forme de relief, clădiri) A se înălța impunându-se prin proporții și măreție. ◊ Muntele ~ește deasupra întinderii. /v. a domni

LOCÁL, -Ă I. adj. 1. dintr-un loc anumit, specific unui loc. ♦ culoare ~ă = șir de imagini care, într-o descriere, pictură, piesă de teatru etc. redau ceea ce este caracteristic pentru obiceiurile unei țări, societăți sau epoci; tratament ~ = anestezie limitată la partea care urmează să fie operată, examinată etc. 2. (mat.) referitor la un singur punct sau la un mic domeniu din plan sau din spațiu. II. s. n. clădire de utilitate publică; (spec.) restaurant, bodegă. (< fr. local, lat. localis)

BUCĂTĂRÍE, bucătării, s. f. 1. Cameră (sau clădire) în care se gătește mâncarea. ♦ Bucătărie de campanie = vehicul prevăzut cu aparatura necesară preparării hranei calde pentru trupele aflate în campanie. 2. Fel caracteristic de a găti bucatele. Bucătărie românească. 3. Fig. Totalitatea lucrărilor mărunte necesare pentru efectuarea unei lucrări mai mari. – Din bucătar + suf. -ie.

NIVÉL¹ ~uri n. 1) Înălțime a unui loc în raport cu un plan orizontal dat. ◊ ~ul mării nivelui zero al mării în raport cu care se determină altitudinile formelor de relief. Curbă (sau linie) de ~ linie de pe hartă care unește punctele cu aceeași altitudine. Pasaj de ~ punct de întretăiere, la aceeași altitudine, a două căi de comunicație. 2) Fiecare dintre părțile care cuprind încăperile de pe același plan orizontal dintr-o clădire; etaj; cat. 3) fig. Treaptă de dezvoltare a ceva; măsură în care se manifestă evoluția unui lucru. ~ de dezvoltare. ~ științific. ~ artistic. ~ intelectual. ◊ ~ de trai (sau ~ul vieții) măsură în care sunt satisfăcute necesitățile materiale și spiri-tuale ale populației unei țări, într-o anumită perioadă de timp; grad al bunăstării. La același ~ pe aceeași treaptă; pe același plan. A fi la ~ a corespunde (perfect) cerințelor. 4) geol. Subdiviziune a etajelor și a subetajelor. 5) fiz. tehn. Valoare a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ~ de energie. /v. a nivela

polátă, poláte și polăți, s.f. (înv. și reg.) 1. palat domnesc sau împărătesc; curte domnească, princiară sau împărătească; sală, cameră mare într-un palat. 2. încăpere mică pe lângă o casă țărănească; cămară, chelar; magazie, șopron. 3. cameră mică de locuit în casele țărănești. 4. prisacă, stupină. 5. perete de legătură între casă și o altă clădire alăturată. 6. streașină de casă; bucată de scândură așezată la streașina casei. 7. porțiune dintr-un gard de scânduri. 8. schelă care servește ca suport muncitorilor care lucrează la înălțime. 9. (în forma: polatie) avut, zestre, calabalâc. 10. (cu sens colectiv) membrii unei familii; (în forma: poladie) populație a unui ținut sau a unei țări.

BUCĂTĂRÍE, bucătării, s. f. 1. Cameră (sau clădire) în care se gătește mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gătirea mâncării. ◊ Bucătărie de campanie = vehicul prevăzut cu aparatura necesară preparării hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau acțiunilor care servesc la susținerea unei demonstrații, la efectuarea unei lucrări după ce s-a stabilit ideea de bază. 2. Faptul de a pregăti mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucătar + suf. -ie.

STUDIÓ, studiouri, s. n. I.1. Atelier special amenajat în care lucrează pictorii, sculptorii, fotografii etc. 2. Ansamblu de clădiri, de instalații și de amenajări speciale care servește în procesul de turnare a filmelor. 3. Încăpere special amenajată din punctul de vedere al acusticii (și iluminatului) și echipată cu utilajul necesar captării unor programe sonore sau de sunete și imagini, destinată transmisiunii sau înregistrării în vederea unei transmisiuni ulterioare la radio și televiziune. 4. Teatru de capacitate mică, de obicei dependent de un teatru mai mare, destinat prezentării de spectacole în scopul valorificării unor artiști (tineri) sau al prezentării unor spectacole experimentale. II. Divan prevăzut cu o ladă pentru păstrarea așternutului (și cu polițe sau rafturi pentru cărți). [Pr.: -di-o]

CÚLĂ, cule, s. f. 1. clădire în formă de turn, cu baza dreptunghiulară (care servea, în trecut, și ca loc de apărare). 2. (Înv.) Turn circular; cupolă, boltă. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria; p. ext. vistierie, tezaur. 3. (Înv.) Beci boltit; subterană. 4. (Înv.) Conac boieresc, casă (fortificată) a proprietarului unei moșii. – Din tc. kula. Cf. bg., scr. kula.

CANTÓN s.n. 1. clădire construită lângă o șosea sau lângă o cale ferată, înzestrată cu aparate de semnalizare, de protecție și de supraveghere a drumurilor respective, servind și ca locuință cantonierului. ♦ Sector al unui drum. 2. unitate în administrația pădurilor, în care activează pădurarul; locuință de pădurar. 3. unitate teritorial-administrativă care se întâlnește în unele țări (Elveția, Franța etc.). 4. (Arhit.) una dintre cele patru ogive care compun o boltă în cruce. [< fr. canton].

CANTÓN s. n. 1. clădire construită lângă o șosea sau cale ferată, pentru semnalizare, protecție și supraveghere a drumurilor respective; locuința cantonierului. 2. unitate de supraveghere, întreținere și urmărire a lucrărilor din cadrul unui sistem de desecare, irigații, baraje etc. ♦ sector al unui drum. 3. unitate în administrația pădurilor, în care activează pădurarul; locuința acestuia. 4. unitate teritorial-administrativă în unele țări (Elveția, Franța). 5. (arhit.) una dintre cele patru ogive care compun o boltă în cruce. 6. (herald.) piesă de formă pătrată, a noua parte dintr-un scut, într-un colț al acestuia. (< fr. canton)

PASÁJ s.n. 1. (Rar) Trecere. ♦ Spațiu (acoperit care traversează o clădire sau un grup de clădiri) rezervat numai pietonilor pentru a trece dintr-o stradă în alta. ♦ Încrucișarea unui drum cu o cale ferată, a două drumuri sau a două căi ferate. ♦ Trecerea fără oprire a unui tren printr-o stație de cale ferată. ♦ (Geogr.) Trecătoare, pas. 2. Fragment (mai lung) citat, indicat undeva dintr-o scriere. ♦ Frază melodică a unei compoziții. 3. Migrațiunea periodică a păsărilor. [Pl. -je, var. pasagiu s.n. / < fr. passage, it. passaggio].

GALERÍE ~i f. 1) Drum subteran în formă de coridor lung, care permite accesul minerilor la zăcământ. 2) Loc de plimbare sau de trecere dintr-o clădire în alta, având o formă boltită, mai mult lungă decât largă, și fiind acoperit cu sticlă sau cu un material transparent. 3) Muzeu sau secție a unui muzeu unde sunt expuse opere de pictură și de sculptură; colecție de opere de artă. 4) Bară (de lemn sau de metal) de care se atârnă perdelele. 5) Canal subteran săpat de unele animale. 6) Balcon situat la cel mai înalt nivel într-o sală de teatru. 7) Spectatorii așezați pe locurile unui astfel de balcon. 8) fam. Public (așezat, de obicei, în urma unei săli de spectacole) care se manifestă zgomotos în timpul reprezentației. ◊ A face ~ a se purta agitat la o manifestare (în semn de aprobare, încurajare etc.). 9) Succesiune de elemente omogene; șir; serie. ~a personajelor. [G.-D. galeriei] /<fr. galerie, it. galleria

CASTÉL, castele, s. n. 1. clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri și cu creneluri, înconjurată de ziduri și de șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; (astăzi) casă mare care imită arhitectura medievală. ◊ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii deșarte. 2. (În sintagma) Castel de apă = construcție specială (în formă de turn) care servește ca rezervor de apă. 3. Fiecare dintre construcțiile situate deasupra punții superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. kasztel, it. castello.

STÂNG ~gă (~gi) și substantival 1) (despre unele organe sau despre părți ale corpului) Care este situat în partea unde se află inima. Ochiul ~. Mâna ~gă. ◊ Nu știe ~ga ce face dreapta se spune pentru a indica o totală lipsă de coordonare. A călca cu ~gul a) a începe în mod greșit ceva; b) a fi prost dispus. 2) Care se află în direcția mâinii din această parte. Aripa ~gă a clădirii. ◊ Din ~ga din direcția mâinii stângi. A ține ~ga a merge pe partea stângă a unui drum. (La) ~ga împrejur formulă prin care se comandă cuiva o întoarcere de 180° spre stânga. A face ~ga împrejur a se întoarce și a pleca (înapoi de unde a venit). 3) (despre grupări politice, partide, curente etc.) Care, din punct de vedere politic, este radical sau mai radical decât alții. Aripa ~gă a parlamentului. /<lat. stancus

LOCÁL, -Ă, (1) localuri, s. n. (2) locali, -e, adj. 1. S. n. clădire sau grup de încăperi de utilitate publică (ocupate de o întreprindere, de o instituție etc.). ♦ Sală special amenajată unde se servește publicului mâncare sau băutură; restaurant, birt, bodegă. 2. Adj. Particular și caracteristic pentru un anumit loc; privitor la un loc determinat; dintr-un anumit loc. ◊ Autorități locale = autorități care exercită funcții administrative pe un teritoriu restrâns, delimitat, potrivit împărțirii teritoriale a statului. Resurse locale = resurse ale unei întreprinderi provenind din posibilități proprii sau de pe teritoriul restrâns pe care se află ea. Tratament local = tratament care se aplică direct pe locul bolnav. Anestezie locală = anestezie făcută numai la partea corpului care trebuie supusă unei intervenții chirurgicale. 3. Adj. (Mat.) Referitor la un singur punct sau la un mic domeniu din plan sau din spațiu. – Din fr. local.

DEPÓZIT, depozite, s. n. 1. Loc, clădire în care se păstrează materiale de construcție, mărfuri etc., magazie. ♦ Formație militară care aprovizionează unitățile armatei cu materiale, muniții etc. 2. Ceea ce se depune spre păstrare; (în special) bani sau hârtii de valoare depuse în păstrare la o instituție bancară. ◊ Loc. adv. În depozit = în păstrare. ♦ Depozit legal = fond de cărți constituit prin predarea obligatorie de către tipografii și edituri a unui număr de exemplare din fiecare volum tipărit marilor biblioteci publice din țară. 3. Strat format prin sedimentarea substanțelor solide dizolvate sau aflate în suspensie într-un lichid; sediment. – Din lat. depositum (cu unele sensuri după fr. dépôt).

CÁMERĂ s.f. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Muzică de cameră = compoziție muzicală făcută pentru un număr redus de instrumente. 2. Nume dat unor aparate sau dispozitive care se aseamănă cu o încăpere, cu o odaie. ◊ Cameră obscură = a) încăpere neluminată sau cu lumină de o anumită culoare, în care se lucrează cu materiale fotosensibile; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran imaginea răsturnată a unui obiect; cameră fotografică = a) aparat fotografic; b) cameră obscură; cameră de combustie = încăpere a motorului cu ardere internă, în care se aprinde amestecul de gaze. ♦ Tub închis de cauciuc care se umple cu aer sub presiune și care se așază pe roată sub anvelopă; balon de cauciuc al unei mingi de sport, în care se introduce aer sub presiune. 3. Adunare parlamentară constituită; instituție parlamentară. [< it. camera].