SINTAXA, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

SINTAXA s.f. 1. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste reguli privitoare la construirea propozitiilor si a frazelor. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei. 2. Parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

SINTAXA s. f. 1. parte a gramaticii care studiaza regulile privitoare la imbinarea cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ♦ ~ poetica = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propozitiei si a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. 3. ~ decorativa = ansamblul regulilor compozitiei decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcatuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)

topica ~ci f. 1) Ordine de aranjare a cuvintelor in propozitie sau a propozitiilor in fraza. 2) Compartiment al sintaxei sau al stilisticii care se ocupa cu studierea ordinii cuvintelor in propozitie sau a propozitiilor in fraza. [G.-D. topicii] /<germ. Topik

ANASTROFA s. f. 1. procedeu stilistic constand in inversarea topicii normale a cuvintelor intr-o propozitie. 2. perioada cu modificari rapide in forma organismelor. (< fr. anastrophe)

topica s.f. 1. Ordinea cuvintelor intr-o propozitie sau a propozitiilor intr-o fraza. ♦ Parte a sintaxei care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. 2. (In retorica antica) Studiul procedeelor si al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. [Cf. fr. topique, lat. topica, gr. topika].

TOPIC, -A, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor in propozitie sau a propozitiilor in fraza. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. 2. (La pl.; in retorica antica) Argumente de natura generala, aplicabile in toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care apartine topicii (I), privitor la topica. 2. (Despre nume) Care denumeste locuri, localitati. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.

TOPIC, -A I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topica. 3. (despre nume) care denumeste locuri, localitati. II. adj., s. n. (medicament) care modifica local pielea sau mucoasele pe care se aplica. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (in retorica antica) studiul procedeelor si al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiaza aceasta ordine. (< fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)