jos adv. – 1. Aproape de pamint, in loc mai putin ridicat (decit altul). – In jos, in partea inferioara. – 2. La nivelul pamintului, pe sol. – 3. In ton grav. – 4. (Adj.) Scund, care este putin ridicat de la pamint. – 5. (S. n.) Parte inferioara, baza. – Var. (Mold.) gios. – Mr. (d)gios, megl. (an)jos, istr. jos. Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deosum, diosum (Diez, I, 216; Puscariu 912; Candrea-Dens., 907; REW 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giossu), v. fr. jus, sp. ayuso. Dupa Cipariu, Gramm., 103 si Scriban, din lat. pop. jussum, jossum. Daca se admite primul etimon, care pare cel mai probabil, rezultatul di › j este acelasi ca adiungere › ajunge sau adiutare › ajuta, cf. si jumatate; si in acest caz, mr. gios, pe care Meyer, Alb. St., IV, 64, il considera inexplicabil, este normal, cf. mr. agiunge, agiuta. Der. josean, s. m. (locuitor al unui sat situat mai jos decit altul; in general, locuitor din Moldova de Sud); josime, s. f. (plebe, strat inferior al societatii; josnicie, mirsavie); josnic, adj. (scund; scurt, cirn; mirsav, abject, lipsit de demnitate); josnicie, s. f. (mirsavie, ticalosie); injosi, vb. (a umili, a dezonora); injositor, adj. (care injoseste); injosora, vb. (a umili, a injosi); injosa, vb. (a injosi); inaljos, s. n. (prapastie, abis; nedreptate, umilire), de la formatia adverbiala in al josului „in jos; iute, precipitat” (Tiktin, DAR); prejos, adv. (in expresia mai prejos, in inferioritate, mai putin).

HELICON, helicoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alama, asemanator cu tuba, folosit in fanfarele militare, alcatuit dintr-un tub incovoiat in forma de spirala, prin care trec capul si mana dreapta a instrumentistului si cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. helicon.

HELICON s.n. Instrument muzical de suflat cu tonuri grave, folosit mai ales in muzica militara. [Cf. fr. helicon, germ. Helikon].

PROFUND, -A adj. 1. Adanc. ♦ Greu de patruns, de cunoscut, de inteles. ♦ (Despre glas, ton) grav. 2. Intens, foarte mare. 3. Absolut, complet. ♦ (Despre oameni) Serios, care judeca cu temei, cu seriozitate. [< lat. profundus, cf. fr. profond, it. profondo].

HELICON s. n. instrument muzical de suflat, din alama, cu tonuri grave, dintr-un tub incovoiat in forma de spirala, folosit in fanfara. (< fr. helicon)

PROFUND, -A adj. 1. adanc. ◊ greu de patruns, de cunoscut, de inteles. ◊ (despre glas, ton) grav. 2. intens. 3. absolut, complet. ◊ (despre oameni) serios, care judeca cu temei, cu seriozitate. (< lat. profundus, fr. profond)

ASCENDENT², -A, ascendenti, -te, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care urca; suitor. ◊ Gama ascendenta = gama care urca de la tonuri grave la tonuri inalte. Linie ascendenta = linie genealogica care suie de la fiu la parinti, de la nepoti la bunici etc. ♦ Fig. Care se dezvolta progresiv (de la inferior la superior, de la simplu la complex etc.); cu caracter progresiv. 2. S. m. si f. Ruda in linie directa care face parte dintr-o generatie anterioara; (la pl. m.) stramosi. – Lat. lit. ascendens, -ntis (fr. ascendant).

apasat, -a adj. Fig. Ingreuiat: apasat de nevoi. grav: ton, mers apasat.

PROFUND, -A, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Inzestrat cu o mare putere de patrundere, de intelegere; care analizeaza temeinic lucrurile; patrunzator, perspicace; (despre intelegerea, despre gandurile, judecatile, creatiile etc. omului) care dovedeste profunzime, seriozitate, inteligenta. 2. (Despre insusiri morale, despre stari fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverente etc.) Care se face inclinand foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprima respect, consideratie. 3. (Despre ochi, privire) Care exprima, care sugereaza insusiri morale deosebite, profunzime, sentimente adanci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adanc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esential, radical. 6. (Despre ape, cavitati, sapaturi, obiecte concave etc.) Al carui fund este situat la o distanta (foarte) mare fata de marginea de sus, de suprafata; adanc. – Din lat. profundus, fr. profond.

SOLEMN adj., adv. 1. adj. v. festiv. 2. adv. v. sarbatoreste. 3. adj. sacramental. (Formula ~.) 4. adj. sacru, sfant. (Un juramant ~.) 5. adj. sacru, (livr.) sacerdotal. (Importanta ~ a momentului.) 6. adj. (JUR.) formal. (Act ~.) 7. adj. important, insemnat, (inv.) solemnel. (Un moment ~.) 8. adj. v. ceremonios. 9. adj. academic, distins, (livr.) elevat. (ton ~.) 10. adj. grav, serios, (livr.) martial, (inv.) solemnel. (O tinuta ~.) 11. adj. grandios, maiestos, maret, (inv.) solemnel. (O noapte ~.) 12. adv. v. maestoso.

BARIton s.m. 1. Registru al vocii barbatesti care se intinde intre tenor si bas. 2. Cantaret cu voce de bariton (1). // s.n. Instrument de alama, avand in orchestra un rol analog baritonului intr-un cor. [< it. baritono, fr. baryton, cf. gr. barys – grav, tonos – ton].

SENTENTIOS, -OASA adj. 1. (despre stil, ton etc.) care contine sentinte, maxime. ◊ asemanator cu o sentinta (2). 2. (si adv.) cu un ton emfatic, grav. (< fr. sentencieux, lat. sentencious)

SENTENTIOS, -OASA, sententiosi, -oase, adj. (Despre stil, ton, fraze etc.) Care contine multe sentinte (2), maxime; p. ext. care are caracter, ton de sentinta. ♦ (Despre oameni) Care se exprima prin sentinte, prin maxime; p. ext. care foloseste un ton emfatic; afectat, grav, pretentios. [Pr.: ti-os] – Din fr. sentencieux, lat. sententiosus.

TUBA s.f. 1. Instrument muzical de suflat, din alama, avand tonul cel mai grav, folosit mai ales in fanfare. 2. (Anat.) Formatiune canaliculara. [< it., fr. tuba].

VOCE s. 1. v. glas. 2. glas, timbru, ton, (pop.) viers. (Avea o ~ grava, placuta.)

ADANC², -A, adanci, adj., I. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata. ◊ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pana la adanci batranete = (a trai) pana la o varsta inaintata. ◊ Fig. (Adverbial) A privi adanc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se intinde departe (in interior sau in linie orizontala). Radacina adanca. Padure adanca ♦ Greu de strabatut; compact, des; intins, vast. Adancul frunzis al codrului (ODOBESCU). ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior; profund. Suspin adanc. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin inclinarea profunda a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Jos, grav. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund. Adanca eruditie a acestui dascal (NEGRUZZI). 2. Desavarsit, deplin, total, nemarginit. O liniste adanca domnea in padure (SADOVEANU). – Lat. aduncus.

ADANC² ~ca (~ci) 1) Care are fundul departe de suprafata. Apa ~ca. Farfurie ~ca. 2) Care se afla sau se extinde departe. Radacina ~ca. 3) Care se caracterizeaza prin intensitate mai mare. Liniste ~ca. Somn ~. Suspin ~. 4) (despre voce, timbru, ton) Care se caracterizeaza prin profunzime; grav; jos. /<lat. aduncus

A COBORI cobor 1. intranz. 1) v. A SE COBORI. 2) (despre astri) A se lasa spre sau dupa orizont; a se apropia de asfintit; a asfinti; a apune; a scapata. 3) fig. (despre intuneric, liniste etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a cadea; a veni; a se apropia. 4) (despre voci, tonuri etc.) A trece la note mai grave; a scadea in intensitate. 5) (despre parametri fizici sau despre aparate pentru masurarea lor) A avea sau a indica valori mai scazute; a scadea; a descreste. Presiunea atmosferica coboara. Termometrul ~. 6) A fi de o anumita origine; a-si avea obarsia; a proveni. 2. tranz. 1) A muta intr-un loc jos; a pune mai jos. ~ sacul din caruta. 2) (forme de relief inalt, scari etc.) A parcurge de sus in jos. ~ dealul. 3) (voce, ton, glas etc.) A face sa fie mai putin intens. ◊ ~ ochii (sau privirea) a se uita in jos (de rusine, de sfiala etc.). ~ tonul (sau glasul) a vorbi cu blandete. 4) (valori ale unor marimi) A face sa scada. /cf. pogori

PROFUND ~da (~zi, ~de) 1) (despre ape, cavitati etc.) Care are fundul departe de suprafata. 2) (despre persoane) Care este dotat cu un spirit patrunzator; capabil sa patrunda usor in esenta lucrurilor; perspicace. Savant ~. 3) (despre sentimente, ganduri, judecati etc.) Care cere o mare putere de patrundere; care vine din interior; adanc. 4) Care este mare, extrem in felul sau. Liniste ~da. 5) (despre ochi, privire) Care denota o intensa traire interioara. 6) (despre voce, ton etc.) Care are un timbru gros; jos; grav. /<lat. profundus, fr. profond

ACCENT, accente, s. n. 1. Scoaterea in relief a unei silabe, a unui cuvant etc., prin marirea intensitatii vocii sau prin intonatie. ♦ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arata ca silaba respectiva este accentuata. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atentie deosebita, a-i arata un interes deosebit. ♦ Semn grafic intrebuintat in scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. 2. Fel particular de a pronunta cuvintele intr-o limba sau intr-un dialect. 3. Intonatie afectiva; ton. – Fr. accent (lat. lit. accentus).

grav, -A, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecintele neplacute pe care le poate avea, care poate avea urmari rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, rani) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestarile lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se afla la registrul cel mai de jos; jos, profund, adanc, gros. 4. (In sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stanga la dreapta) purtat in unele limbi de o vocala deschisa. – Din fr. grave, lat. gravis.

grav² ~a (~i, ~e) 1) Care prezinta un mare pericol; susceptibil sa aiba consecinte serioase; greu. Crima ~a. 2) Care necesita o atentie deosebita; cu multa pondere. Problema ~a. 3) (despre oameni si despre manifestarile lor) Care vadeste multa seriozitate si demnitate; foarte serios. Gest ~. 4) (despre voci, sunete, tonuri) Care are un timbru gros; profund; jos. 5): Accent ~ semn diacritic orientat oblic de la stanga la dreapta, care se pune in unele limbi pentru a nota timbrul vocalelor deschise sau pentru a distinge anumite omonime. /<fr. grave, lat. gravis

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.