CRITICISM s. n. 1. denumire data de Kant filozofiei sale, considerand „critica cunoasterii” drept conditie prealabila a oricarei cercetari filozofice. 2. tendinta majora in cultura moderna de autonomizare, de afirmare a rationalitatii si individualitatii. 3. tendinta de a critica cu orice pret, fara discernamant, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat. (< fr. criticisme)

POZITIVISM s.n. 1. Curent filozofic idealist-subiectiv care neaga rolul filozofiei ca o conceptie teoretica generala despre lume si ca metodologie generala, sustinand ca ea se bazeaza numai pe faptele verificabile experimental. ◊ Pozitivism logic = neopozitivism. 2. (Lit.) Denumire data acelor tendinte critice care adopta metodele scientiste in cercetarea literara. ♦ Modalitatile de creatie literara care tind sa reproduca realitatea in faptele ei concrete, adesea in stare bruta, netipizata. 3. Fel de a fi caracterizat prin tendinta de a lua in considerare si de a urmari numai avantajele; practicism, utilitarism. [< fr. positivisme].

OCCAMISM (‹ n. pr. Ockham) s. n. Termen folosit de istoricii gandirii medievale pentru atitudinea critica si sceptica, dominanta a sec. 14, fata de teologia rationala si metafizica traditionala si explicata prin dezvoltarea anumitor tendinte critice, empiriste si sceptice latente la W. Ockham. O. constituia, in sec. 14 si 15, via moderna in contrast cu via antiqua, asociata scolasticii in sec. 13. Reprezentanti: R. Holkot, A. Woodham, Gregorio da Rimini, J. d’Mirecourt, N. d’Autrecourt, J. Buridan, Albert din Saxonia, Nicole Oresme.

ANTIINTELECTUALISM s. n. atitudine critica fata de tendinta de folosire excesiva a abstractiilor, a operatiilor logico-intelectuale in interpretarea fenomenelor. ◊ conceptie care neaga posibilitatea cunoasterii stiintifice a adevarului cu ajutorul ratiunii; irationalism. (< rus. antiintellektualizm)

CRITICISM s. n. 1. Denumire data de Kant si de adeptii sai propriei lor doctrine filozofice, care considera ca orice filozofie si orice cunoastere trebuie precedata de o „critica” a capacitatii de cunoastere insasi. 2. tendinta exagerata de a critica. – Din fr. criticisme.

ROZANOV, Casili Vasilievici (1856-1919), scriitor, publicist si filozof religios rus. A criticat in scrierile sale tendintele ascetice ale moralei crestine, exaltand valorile vitale ale vietii cotidiene („Apocalipsa timpului nostru”, „Metafizica crestina”).

POLEMIC, -A, polemici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Discutie in contradictoriu, controversa pe o tema literara, stiintifica, politica etc. 2. Adj. Care tine de polemica (1), cu tendinta de polemica, privitor la polemica; critic, combativ, contradictoriu. – Din fr. polemique.

AUTONOMISM s.n. tendinta pentru autonomie; autonomie. ♦ Atitudine teoretica in estetica, teoria artei si critica de arta care exagereaza autonomia esteticului. [< fr. autonomisme].

BERLIOZ, Hector (1803-1869), compozitor si critic muzical francez. Creatie romantica, caracterizata prin colorit muzical viu, stralucitor si tendinta catre monumental (sapte uverturi, „Simfonia fantastica”, „Lelia sau reintoarcerea la viata”, „Simfonia funebra si triumfala”, „Romeo si Julieta”, „Harold in Italia”, legenda dramatica pentru cor si orchestra „Damnatiunea lui Faust”, „Recviem”, operele „Benvenuto Cellini”, „Troienii”, „Beatrice si Benedict”). Creatorul muzicii cu program; autor al unui vestit tratat de orchestratie.

REGMAN, Cornel (1919-1999, n. Danes, jud. Mures), critic si istoric literar roman. A facut parte din Cercul literar de la Sibiu. Cronici si medalioane literare („Carti, autori, tendinte”, „Cica niste cronicari...”, „Nuvela si povestirea romaneasca in deceniul 8”, „Noi explorari critice”).

TRADITIONALISM s. n. atasament fata de traditie. ◊ orientare social-politica si culturala indreptata spre considerarea nediferentiata, necritica a valorilor traditiei. ◊ tendinta, mai ales in planul culturii, de suprasolicitare a elementelor traditiei, intelese ca valori de sine, fara selectionare critica si fara interpretarea lor prin prisma noilor valori produse de evolutia social-culturala. (< fr. traditionalisme)

REALISM s. n. 1. curent in filozofia scolastica care sustinea ca notiunile generale ar avea o existenta reala, obiectiva, precedand existenta lucrurilor individuale. ◊ conceptie care recunoaste ca lumea este o realitate independenta de subiectul cunoscator. ♦ ~ critic = denumire a mai multor curente din filozofia contemporana care recunosc realitatea lumii externe, dar interpun intre subiect si obiect „datul” sau „esentele”, ajungand la concluzii agnostice sau idealist-obiective; ~ naiv = materialismul spontan al vietii cotidiene, convingerea izvorata din practica vietii, potrivit careia lucrurile exista independent de constiinta omeneasca si se reflecta in ea. 2. curent in arta si literatura care promoveaza intelegerea adanca si redarea realitatii obiective in trasaturile ei tipice; orientare, tendinta generala a artei din toate timpurile de a reflecta veridic realitatea. ◊ noul ~ = curent artistic marturisind predilectie pentru folosirea nemijlocita a obiectelor aflate in preajma artistului (afise decupate, fragmente de fotografii sau texte, tuburi de culoare etc.), care se aplica prin lipire pe tabloul-obiect. 3. atitudine care tine seama de realitate, simt al realitatii. (< fr. realisme)