POSTSCENIUM, postsceniumuri, s. n. Parte a unui teatru antic, situata in spatele scenei. – Din lat. postscenium.

PROSCENIU s.n. Partea de dinainte a unui teatru antic, unde jucau actorii. ♦ Partea planseului scenei care iese in fata cortinei (inchise); avanscena. [Pron. -niu, var. proscenium s.n. / < fr., lat. proscenium, cf. gr. proskenion].

POSTSCENIUM s.n. (Ant.) Parte a unui teatru antic situata in spatele scenei. [Pron. -ni-um, pl. -muri. / < lat. postscenium].

PROLOG s.n. 1. Parte a unei piese de teatru antice in care se prezenta subiectul. 2. Parte care serveste ca introducere la o piesa de teatru, la un roman etc.; (p. ext.) introducere, prefata. [Cf. fr. prologue, it. prologo, lat. prologus, gr. prologos < pro – inainte, logos – vorbire].

POSTSCENIUM s. n. parte a unui teatru antic in spatele scenei. (< lat. postscenium)

PROLOG² s. n. 1. parte a unei piese de teatru antice in care se expunea subiectul. 2. parte introductiva a unei opere literare, muzicale sau dramatice care prezinta evenimentele ce premerg actiunea; (p. ext.) introducere, prefata. (< fr. prologue, lat. prologus, gr. prologos)

PROSCENIU s. n. partea dinainte a unui teatru antic; (astazi) avanscena. (< lat., fr. proscenium)

HYBRIS s. n. (Lit.) Mandrie nemasurata a unui individ, supraapreciere a fortelor si libertatii sale in confruntarea cu destinul (considerate ca surse ale tragicului in teatrul antic). [Pr.: hubris] – Cuv. gr.

ANTISTROFA, antistrofe, s. f. 1. A doua parte in triada strofa-antistrofa-epoda a unei poezii lirice cantate de cor dupa strofa si inainte de epoda in teatrul antic grec. 2. Repetare a cuvintelor in ordine inversa in vers, in fraza. – Din fr. antistrophe.

PROSCENIU, proscenii, s. n. (In teatrul antic) Parte a teatrului corespunzatoare scenei si avanscenei. [Var.: proscenium s. n.] – Din lat., fr. proscenium.

ORCHESTRA, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentisti care executa impreuna compozitii muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care canta membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei sali de spectacol destinata orchestrantilor, situata intre scena si sala, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestra = loc in primele randuri intr-o sala de concert sau, p. ext., in orice sala de spectacol. 3. Spatiu circular in arhitectura teatrelor antice, situat intre avanscena si gradenuri. [Var.: orhestra s. f., (inv.) orchestru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

EPISOD, episoade, s. n. 1. Actiune secundara intr-o opera narativa, avand un rol relativ independent; parte relativ independenta a unei naratiuni. ♦ Parte a actiunii in teatrul antic, delimitata prin interventiile corului si corespunzand actului din dramaturgia moderna. 2. Fraza muzicala de importanta secundara, intercalata intre principalele parti ale ale unei compozitii pentru a aduce o variatie. 3. Intamplare in viata cuiva [Var.: epizod s. n.] – Din fr. episode.

COR¹, coruri, s. n. 1. Grup de cantareti care executa impreuna o compozitie muzicala. ◊ Loc. adv. In cor = (toti) deodata, in acelasi timp, impreuna. ◊ Expr. A face cor cu altii = a face cauza comuna cu altii, a se solidariza cu altii (in scopuri rele). ♦ Compozitie muzicala destinata sa fie cantata de mai multe persoane; executarea unei astfel de compozitii. 2. (In teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfasurarea actiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimand, prin cantec, recitare, mimica sau dans, opinia publica; p. ext. versurile cantate de acest grup. – Din lat. chorus. Cf. germ. Chor.

EPISCENIU, episcenii, s. n. Constructie asemanatoare unui etaj, situata deasupra scenei in teatrul antic. – Din fr. episcenium.

EPODA, epode, s. f. 1. (In teatrul antic) Partea a treia si ultima a cantecului unui cor, dupa strofa si antistrofa. 2. Poezie lirica compusa din distihuri. – Din fr. epode, lat. epodos.

COR ~uri n. 1) Formatie de cantareti organizati dupa criteriul vocilor, care executa o piesa muzicala vocala. ◊ In ~ la unison; impreuna. 2) Compozitie muzicala destinata pentru un astfel de ansamblu. 3) (in teatrul antic) Grup de actori care simboliza in cadrul unui spectacol un personaj colectiv, intruchipand prin cantece, dansuri, gesturi opinia publica. 4) (in biserica catolica) Parte a bisericii unde stau cantaretii. /<lat. chorus

COTURN ~i m. Incaltaminte cu talpa groasa de lemn, purtata de actorii teatrului antic grecesc si roman. /<fr. cothurne, lat. cothurnus

PROLOG¹ ~gi m. (in teatrul antic) Actor care recita partea introductiva a unei piese de teatru. /<lat. prologus, fr. prologue

PROLOG² ~uri n. 1) (in teatrul antic) Parte a unei piese de teatru, care preceda intrarea corului in scena si in care se expunea subiectul piesei. 2) Parte introductiva a unei opere literare sau muzicale; introducere. 3) Comentariu plasat la inceputul unei carti; cuvant inainte; cuvant introductiv; prefata. /<fr. prologue, lat. prologus

PROSCENIU ~i n. (in teatrul antic) Parte a teatrului care cuprindea scena si avanscena. /<lat., fr. proscenium

COR s.n. 1. Grup de personaje care participa ca un personaj colectiv in desfasurarea actiunii unei opere dramatice in teatrul antic, cantand versuri; (p. ext.) versurile cantate de acest grup. 2. Grupare de cantareti care executa impreuna muzica vocala. ◊ A face cor cu altii = a face cauza comuna cu altii (in scopuri rele). ♦ Compozitie muzicala destinata a fi cantata de mai multe persoane; executia unei asemenea compozitii. 3. Parte a bisericii unde sta si canta ansamblul coral in timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].

COREUT s.m. Corist in teatrul antic grec. [Pron. -re-ut. / < fr. choreute, gr. choreutes]

ISODIU s.n. (Liv.) Cantec de intrare al corului satiric in teatrul antic grec. [Pron. -diu. / cf. it. isodio < gr. eisodios < eisodos – intrare].

ORCHESTRA s.f. 1. Partea cea mai joasa a teatrelor antice grecesti, unde se executau dansurile si in care statea corul. 2. Ansamblu de instrumentisti care executa compozitii muzicale la diferite instrumente. 3. Loc (situat de obicei intre scena si public) unde sta orchestra intr-un teatru etc. [Var. orhestra s.f. / cf. fr. orchestre, it., lat. orchestra].

PERIACT s.n. 1. Balista mobila. 2. Masina care permitea schimbarea decorurilor in teatrul antic grec. [Pron. -ri-act. / < fr. periacte, gr. periaktos].

TRITAGONIST, -A adj., s.m. si f. (Liv.) (Actor) care detinea rolul al treilea in teatrul antic grecesc. [Cf. it. tritagonista, gr. tritagonistes].

ANTISTROFA s.f. 1. A doua stanta dintr-o poezie lirica, cantata de cor in teatrul antic grec. 2. (Ret.) Repetarea cuvintelor in ordine inversa in vers, in fraza etc. [< fr., lat., gr. antistrophe].

EPISCENIU s.n. Constructie ca un etaj superior, situata deasupra scenei, in teatrele antice. [Pron. -niu. / < fr. episcenium, lat. episcenium].

EPODA s.f. 1. (In teatrul antic grecesc) A treia parte a cantecului unui cor, dupa strofa si antistrofa. 2. Poezie lirica cu caracter satiric, compusa din distihuri. [Cf. fr. epode, lat., gr. epodos < epi – deasupra, ode – cantec].

PROLOG s.m. (Lit.) Actor care recita prologul unei piese de teatru (mai ales in teatrul antic). [< lat. prologus, cf. fr. prologue, it. prologo].

COR s. n. I. 1. (in teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic in desfasurarea actiunii unei opere dramatice, dansand si cantand versuri. 2. ansamblu de cantareti care executa impreuna muzica vocala. ◊ (fig.) grup, multime. 3. compozitie muzicala destinata a fi cantata de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrala si laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat. chorus, gr. khoros, it. coro)

COREUT s. m. corist in teatrul antic. (< fr. choreute)

CORIFEU, -EE I. s. m. conducator al corului in teatrul antic grecesc. ◊ cantaret solist intr-un cor. ◊ balerin care conduce un ansamblu de balet. II. s. m. f. om de seama cu rol conducator intr-un domeniu al stiintei sau al artei. (< fr. coryphee, gr. koryphaios, sef)

EPISCENIU s. n. constructie ca un etaj superior deasupra scenei, in teatrele antice. (< fr. episcenium, lat. episcenium)

ISODIU s. n. cantec de intrare al corului, satiric, in teatrul antic grec. (< it. isodio, gr. eisodos)

ORCHESTRA s. f. 1. partea cea mai joasa a teatrelor antice grecesti, unde se executau dansurile si in care statea corul. 2. ansamblu instrumental in care instrumentele sunt aranjate pe partide. 3. loc (intre scena si public) unde sta orchestra intr-un teatru etc. (< fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra)

PERIACT s. n. 1. balista mobila. 2. masina care permitea schimbarea decorurilor in teatrul antic grec. (< fr. periacle, gr. periaktos)

TRITAGONIST, -A s. m. f. (in teatrul antic grecesc) actor care detinea rolul al treilea. (< gr. tritagonistes)

ANTISTROFA, antistrofe, s. f. A doua stanta a unei poezii lirice, cantata de cor in teatrul antic grec. – Fr. antistrophe.

ACTA EST FABULA (lat.) piesa a fost jucata! – Formula care anunta sfarsitul unei reprezentatii in teatrul antic. Ultimele cuvinte ale lui August: „Plaudite, acta este fabula!” („Aplaudati, piesa s-a terminat”) si ale lui Rabelais: „Tirez le rideau, la farce este jouee!” („Trageti cortina, comedia s-a sfarsit!”). V. E finita la commedia.

UNITATE, unitati, s. f. 1. Numarul unu. ♦ Marime care serveste ca masura de baza pentru toate marimile de acelasi fel. Unitate de masura. ◊ (In sintagma) Unitate astronomica = unitate folosita pentru exprimarea distantelor in sistemul solar, egala cu distanta medie de la Soare la Pamant. 2. Insusirea a tot ce constituie un intreg indivizibil. 3. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. * Regula celor trei unitati (de loc, de timp si de actiune) = regula caracteristica teatrului clasic (antic si modern), dupa care opera dramatica trebuie sa fie dezvoltarea unei actiuni unice, care se desfasoara in acelasi loc si intr-un interval de 24 de ore. 4. Cea mai mica formatie, organizatie economica, administrativa, militara, sanitara etc. care alcatuieste un intreg si actioneaza dupa un plan general. – Din fr. unite, lat. unitas, -atis.

PROLOG², prologuri, s. n. 1. Parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului in scena si in care se expunea subiectul si se facea apel la bunavointa spectatorilor. 2. Parte introductiva a unei opere literare, dramatice sau muzicale, care prezinta evenimentele premergatoare actiunii sau elemente care ii inlesnesc intelegerea; p. ext. introducere, prefata. – Din fr. prologue.

LARISSA LARISA), oras in partea de E a Greciei, pe raul Pinios; 113,4 mii loc. (1991). Nod de comunicatii. Aeroport. Centru comercial. Ind. mat. de constr., textila (tesaturi de bumbac si matase) si alim. Prelucr. tutunului. Vestigii antice (templu, teatru). Distrus in mare parte de cutremurul din 1941. Intemeiat in sec. 7 iHr., s-a aflat pana in sec. 4 sub stapanirea familiei Alevadi. Cucerit si stapanit de turci (1393-1881), a revenit Greciei (1881), Scena unor lupte sangeroase intre armatele germana si greaca (apr. 1941).

TETRALOGIE ~i f. 1) Ansamblu de patru opere literare sau muzicale care apartin aceluiasi autor si sunt legate prin subiect, idee principala, eroi comuni. 2) (in Grecia antica) Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) prezentata la concursurile publice. [G.-D. tetralogiei; Sil. te-tra-] /<fr. tetralogie

MELODRAMA s.f. 1. (Lit.) Dialog cantat in tragedia antica greaca, intre corifeu si un personaj. 2. Piesa de teatru cu actiune complicata, neverosimila, cuprinzand scene de groaza ce alterneaza cu scene comice. ♦ Parte a unei lucrari dramatice, combinata cu muzica. [< fr. melodrame, it. melodramma, cf. fr. melos – cantec, drama – actiune].

DIDASCALIE s.f. Instructiune data actorilor de autorul unei opere dramatice antice grecesti. ♦ Nota, indicatie care se punea inaintea unei piese de teatru la latini. [Gen. -iei. / < lat. didascalia, gr. didaskalia].

DIDASCALIE s. f. instructiune data actorilor de autorul unei opere dramatice antice grecesti. ◊ nota, indicatie care se punea inaintea unei piese de teatru la latini. (< fr. didascalie, gr. didaskalia)

ISTORIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natura si din societate. 2) Perioada a evolutiei umane, posterioara preistoriei si protoistoriei cunoscuta din documente scrise. 3) Stiinta care se ocupa cu studiul evolutiei societatii omenesti si a legitatilor ei de dezvoltare. ~a antica. ~a contemporana. ◊ A intra in ~ a ramane in memorie. 4) Stiinta care studiaza succesiunea evolutiei faptelor intr-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesiva a unor evenimente, fapte; povestire; naratiune. 6) fam. Intamplare neprevazuta si impresionanta care intervine in viata cuiva; peripetie. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia

OSTIA (OSTIA anticA), sit arheologic situat la 30 km VSV de Roma, la c. 5 km de gura de varsare a fl. Tibru in M. Tireniana. Potrivit legendei, asezarea a fost intemeiata de regele Ancus Marcius in sec. 7 i. Hr.; atestata documentar abia in sec. 4 i. Hr. Distrusa de Marius in timpul razboaielor civile, O. a fost reconstruita in anul 87 i. Hr. de L. Cornelius Sulla; in sec. 1-2 a fost un infloritor centru comercial si important port de aprovizionare cu cereale pentru Roma. A decazut in sec. 4. Astazi se pastreaza ruinele unor locuinte, a forului, teatrului, Capitoliului si templului lui Augustus (cu decoratii bogate si mozaicuri), precum si vestigii ale caii de legatura intre Roma si O. (via O.).

BOTTA 1. Dan B. (1907-1958, n. Arad), poet si dramaturg roman. Lirica ermetica, in limbaj incifrat, abscons, cultivind neologismul rar si muzicalitatea versului („Eulalii”). Eseuri si articole teoretizind poezie pura in traditia clasicismului antic („Limite”, „Charmonion sau Despre muzica”), poeme dramatice de inspiratie folclorica si mitologica („Comedia fantasmelor”, „Sarmanul Dionis”, „Soarele si luna”). A tradus din Fr. Villon si E.A. Poe. 2. Emil B. (1911-1977, n. Adjud), scriitor si actor roman. Frate cu B. (1). Lirica romantica, elegiaca, incarcata de nelinisti si remniscente livresti („Intunecatul April”, „Pe-o gura de rai”) sau de un e*****m discret, tanatofil („Un dor fara spatiu”). Proza poematica, sub semnul bizarului si al halucinatiei („Trintorul”). A creat roluri de tragedie si de drama in piese de Shakespeare, Cehov si Caragiale (Ion din „Napasta”) pe scena teatrului National din Bucuresti. Roluri in filme („Rascoala”, „Faust”, „Reconstituirea”).