ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

DIAPAZON ~oane n. 1) Instrument acustic, constind dintr-o bara de otel indoita in forma de potcoava, care, la lovire, emite un sunet muzical de o anumita frecventa si este folosit pentru acordarea instrumentelor cu coarde. 2) Interval de sonoritate caracteristic pentru o voce sau pentru un instrument muzical. 3) fig. Posibilitate de variere a unor marimi de acelasi fel in anumite limite. [Sil. di-a-] /<fr. diapason

NOTA² ~e f. 1) Semn conventional folosit pentru reprezentarea grafica a unui sunet muzical. A canta pe ~e. ◊ A pune o melodie pe ~e a reprezenta grafic o melodie; a inscrie o melodie. 2) sunet muzical corespunzand acestui semn. ~a sol. ◊ ~ falsa (sau discordanta) a) nota care nu corespunde muzicii; b) element care nu este in concordanta cu restul ansamblului. Ca pe ~e cum trebuie; bine. 3) la pl. Volum sau foaie aparte continand piese muzicale. /<fr. note, lat., it. nota

TREMUR ~e n. 1) Miscare involuntara usoara si iute a corpului sau a unei parti a acestuia, provocata de frig, de frica sau de o boala. 2) Clatinare usoara si repetata a unui obiect. 3) V******e a unui sunet muzical (vocal sau instrumental). /v. a tremura

VALOARE s.f. I. 1. Expresie a muncii umane materializata intr-o marfa. ♦ Categorie economica proprie economiei bazata pe productia de marfuri. 2. Suma de bani care reprezinta echivalentul pretului unei marfi, unui cec, al unei actiuni etc. ♦ Rentabilitate, productivitate. 3. Marime matematica asociata unei marimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. Durata unui sunet muzical. 5. Sensul sau folosirea gramaticala a unui cuvant. 6. (Pict.) Intensitatea unei culori. II. 1. Ansamblul calitatilor care fac un lucru bun, cautat, apreciat; insemnatate, importanta, pret. 2. Suma insusirilor pozitive ale unui om; (concr.) om care intruneste calitati deosebite. [Gen. -orii. / < fr. valeur, it. valore < lat. valor].

NOTA s.f. 1. Scurta insemnare scrisa; insemnare, indicatie, comentariu, remarca (in scris) asupra unei chestiuni, asupra unui fapt etc. ♦ Adnotare la un text, care cuprinde lamuriri sau informatii asupra unei probleme ridicate de acel text. 2. Aspect, nuanta caracteristica, trasatura particulara. ◊ A fi in nota = a se potrivi unei situatii. 3. Element component caracteristic al unei notiuni. 4. Calificativ (exprimat in cifre) prin care se apreciaza cunostintele, lucrarile unui elev, ale unui student etc. 5. Comunicare diplomatica scrisa, adresata de un guvern altui guvern cu privire la anumite probleme etc. 6. Inscris care cuprinde indicarea sumelor (si calculul lor) pe care trebuie sa le achite cineva; socoteala. 7. (Muz.) Semn grafic prin care se indica inaltimea si durata unui sunet; sunet muzical. ◊ A forta nota = a exagera. [< fr. note, it., lat. nota].

ACORDIC, -A, acordici, -ce, adj., s. f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra in componenta acordului. 2. S. f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.

AUZ s. n. 1. Simt cu ajutorul caruia se percep sunetele. ◊ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora si reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a suparat. – Din auzi (derivat regresiv).

CANTA, cant, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se randuiesc intr-o melodie, intr-un acord etc. ◊ Expr. Joaca cum ii canta = face intocmai cum ii porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri in cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (in versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva in versuri. 3. Tranz. (Fam.) A indruga, a insira vorbe goale. – Lat. cantare.

INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (In sintagmele) Instrument gramatical = cuvant cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate intrebuinta singur in vorbire, ci numai impreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimand raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.

INTERVAL, intervale, s. n. 1. Distanta in timp intre doua fenomene, intre doua perioade, intre doua evenimente consecutive; rastimp. 2. Distanta in spatiu intre doua puncte, intre doua lucruri. ♦ (Mat.) Ansamblu de puncte, de numere cuprinse intre doua valori date. 3. Diferenta de inaltime intre doua sunete muzicale. – Din fr. intervalle, lat. intervallum.

VOCE, voci, s. f. 1. Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi rastit. 2. Insusire, aptitudine pe care o au unele persoane de a canta frumos din gura. ♦ Registru de sunete muzicale, mai inalte sau mai profunde, in care cineva poate canta. ◊ Voce calda = voce in care predomina componentele de frecventa joasa, accentuate natural sau artificial. Voce metalica = voce dura, aspra, in care predomina componentele de frecventa inalta. Voce profesionala = voce care corespunde unor exigente inalte, specifica cantaretilor, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire data vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetica = voce produsa prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodica incredintata fiecarui instrument dintr-o compozitie. – Din lat. vox, vocis.

RE² s. m. invar. (Muz.) 1. Una dintre cele sapte sunete muzicale ale gamei; nota corespunzatoare acestui sunet. 2. A treia coarda a unei viori. – Din fr. re, it. re.

LIMBAJ, limbaje, s. n. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia isi exprima gandurile, sentimentele si dorintele; limba, grai. 2. Limba unei comunitati umane istoriceste constituita. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor si a gandurilor in cadrul limbii comune sau nationale. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretentios; limba obisnuita; b) mijloc, baza de intelegere. ♦ Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere si simboluri folosit in programare. [Pl. si: limbajuri] – Limba + suf. -aj (dupa fr. langage).

MODULAT¹, -A, modulati, -te, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care a suferit o modulatie (1). 2. (Fiz.) Cu modulatii (2). – V. modula.

NOTATIE, notatii, s. f. 1. Insemnare, consemnare; text scris care contine scurte insemnari, observatii. 2. Reprezentare prin semne conventionale, simboluri etc.; p. ext. semn grafic, simbol etc. prin care se reprezinta ceva. ♦ Spec. Sistem de reprezentare grafica a sunetelor muzicale si a diferitelor raporturi dintre ele. 3. Calificare, apreciere a cunostintelor cuiva cu ajutorul notelor sau al calificativelor. [Var.: notatiune s. f.] – Din fr. notation, lat. notatio, -onis.

ENARMONIE, enarmonii, s. f. Egalitate a inaltimilor unor sunete muzicale care poarta denumiri, notatii diferite. – Din fr. enharmonie.

DISTONA, pers. 3 distoneaza, vb. I. Intranz. A fi in dezacord, a nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul. ♦ Spec. (Despre sunete muzicale) A suna fals. – Din it. distonare.

TIMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s. n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o institutie special autorizata, care se lipeste pe acte oficiale sau pe scrisori si care reprezinta un impozit sau o taxa; taxa reprezentand valoarea unui timbru (1) si care este platita direct unei administratii publice. ◊ Timbru sec = imagine imprimata in relief pe hartie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care intareste valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tiparit ocazional si folosit in locul timbrelor obisnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru incasarea unor taxe fiscale. ♦ Stampila aplicata de oficiile postale, care indica locul si data plecarii sau a sosirii unei scrisori. 2. Insusire a sunetului muzical datorita careia se deosebesc intre ele sunetele de aceeasi inaltime si intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifica a unui sunet care permite ca el sa fie distins de alt sunet, independent de inaltimea, intensitatea si durata lui. 3. (Inv.) Clopot, clopotel. – Din fr. timbre.

DIATONICA, diatonice, adj., s. f. 1. Adj. (in sintagma) Gama diatonica = succesiune naturala de mai multe sunete muzicale aflate la distanta de tonuri si semitonuri. 2. S. f. Structura melodica formata din tonuri si semitonuri. [Pr.: di-a-] – Din fr. diatonique, lat. diatonicus.

SIMFONIE, simfonii, s. f. 1. (In trecut) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale; compozitie muzicala instrumentala (cu solisti, cor); (sens curent) compozitie muzicala ampla pentru orchestra, care cuprinde de obicei trei sau patru parti. ♦ Simfonie concertanta = compozitie muzicala rezultata din imbinarea simfoniei si a concertului instrumental. 2. Fig. Ansamblu (armonios) de elemente care concura la producerea unui anumit efect; spec. imbinare armonioasa de culori. – Din lat. symphonia, fr. symphonie.

ACORD ~uri n. 1) Intelegere intre doua sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi si indatoriri. ~ international. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimtamant; intelegere. ◊ De comun ~ in intelegere deplina. A fi (sau a cadea) de ~ a se invoi cu...; a accepta. De ~! ma invoiesc! bine! Munca in ~ munca normata, remunerata in raport cu rezultatele obtinute. 3) Concordanta de numar, gen, caz si persoana intre cuvintele care se afla in anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfecta a mai multor sunete muzicale (cel putin trei), produse in acelasi timp; armonie. 5) Garnitura de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

AUZ ~uri n. Simt cu ajutorul caruia se percep sunetele. ~ muzical. ◊ A-i lua cuiva ~ul a asurzi pe cineva. In ~ul tuturor spus tare (ca sa auda toti); in public. /v. a auzi

A CANTA cant 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale organizate intr-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele pasari sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult si fara rost; a indruga; a trancani; a flecari; a palavragi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (in versuri); a ridica in slavi (printr-o poezie); a elogia; a slavi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare

A CONSUNA pers. 3 consuna intranz. (despre sunete muzicale) A produce o consonanta. /<fr. consonner

A DIEZA ~ez tranz. 1) (sunete muzicale) A urca cu un diez. 2) (note muzicale) A marca cu un diez. [Sil. di-e-] /Din diez

INSTRUMENT ~e n. 1) Obiect actionat manual, folosit la indeplinirea unor operatii de munca; scula; unealta. ~ de taiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percutie. 3): ~ de ratificare document prin care partile contractante confirma, facand sa intre in vigoare, un acord incheiat mai inainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativa care exprima raporturi intre cuvinte sau propozitii. 5) Persoana sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

INTERVAL ~e n. 1) Distanta care exista intre doua obiecte; spatiu dintre doua lucruri. 2) Perioada de timp cuprinsa intre doua momente; rastimp. 3) Raport dintre inaltimile a doua sunete muzicale. 4) mat. Multime de puncte cuprinsa intre doua puncte date. /<fr. intervalle, lat. intervallum

A SUNA sun 1. intranz. 1) A produce un sunet zuruitor. Clopotelul suna. ◊ Suna a gol a scoate sunete inabusite, caracteristice unui vas desert. A-i ~ (cuiva) doagele a fi batran si ramolit. A-i ~ cuiva scandura, a-i ~ cuiva ceasul (mortii sau de vesnicie) a-i veni cuiva vremea sa moara. 2) A se face auzit. Valea suna. ◊ A-i ~ cuiva la (sau in) urechi a starui in auzul cuiva; a-si aminti obsesiv (un fapt). A nu-i ~ (cuiva) bine la ureche a nu-i placea cuiva ceea ce aude. 3) (despre urechi) A produce falsa senzatie a unui sunet ascutit si prelung. Imi suna urechea dreapta. 4) rar (despre persoane) A scoate (dintr-un instrument muzical) sunete armonice; a canta. ~ din bucium. 5) A fi formulat in cuvinte; a glasui. 6) reg. A intra in legatura telefonica; a telefona. 2. tranz. A anunta ceva cu ajutorul unor sunete speciale. ~ alarma. ~ desteptarea. /<lat. sonare

A suiera, suier 1. intranz. 1) (despre vant, furtuna, vijelie etc.) A produce un sunet ascutit si continuu; a tiui. 2) (despre obiecte in zbor) A produce un sunet prelung si ascutit (strabatand aerul cu mare viteza); a piui. 3) (despre persoane) A produce un sunet ascutit si puternic, sufland cu putere aerul printre buze sau intr-un anumit instrument. 4) (despre aparate sau despre instalatii speciale) A produce un sunet lung si strident. 5) (despre unele animale sau pasari) A scoate un sunet caracteristic speciei. 2. tranz. 1) (actori sau oratori) A primi sau a petrece cu suieraturi. 2) (sunete muzicale, melodii etc.) A interpreta sufland aerul printre buze. [Sil. su-ie-ra] /<lat. subilare

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

FRAZA s.f. 1. (Gram.) Unitate sintactica constituita din doua sau mai multe propozitii aflate intre ele in raport de coordonare sau de subordonare; (p. restr.) propozitie. ♦ Mod de exprimare. 2. Fraza muzicala = succesiune de sunete muzicale care formeaza o unitate. [< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis].

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

ACORD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat intr-o intelegere; invoire, intelegere. 2. Tratat, conventie intre state, care reglementeaza domenii determinate ale colaborarii internationale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixata pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga nemijlocit marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. Raport intre doua sau mai multe cuvinte ale caror forme trebuie sa concorde potrivit genului, numarului, cazului, conjugarii etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse in acelasi timp. ♦ Disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale si inlantuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

INSTRUMENT s.n. 1. Ustensila, aparat propriu pentru a face o anumita operatie. ♦ Aparat cu care se produc sunete muzicale. 2. (Fig.) Persoana, lucru de care se foloseste cineva pentru a indeplini o actiune, a atinge un scop. ◊ Instrument de ratificare = document special prin care statele comunica ratificarea unui tratat international. 3. Instrument gramatical = cuvant care arata doar raporturi intre cuvinte. [Pl. -te. / < fr. instrument, cf. lat. instrumentum].

INTERVAL s.n. 1. Distanta in timp intre doua fenomene, intre doua evenimente consecutive; rastimp. 2. Spatiu care separa doua lucruri. 3. Diferenta de inaltime dintre doua sunete muzicale. 4. (Mat.) Multimea punctelor sau numerelor cuprinse intre doua puncte sau numere date. [< fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum].

NOTATIE s.f. 1. Insemnare, nota. 2. Sistem de semne conventionale folosit pentru a exprima datele dintr-un domeniu oarecare; notare. ◊ Notatie muzicala = sistem de reprezentare grafica a sunetelor muzicale si a diferitelor raporturi dintre ele. [Gen. -iei, var. notatiune s.f. / cf. fr. notation, lat. notatio].

MELODIE s.f. 1. Succesiune expresiva de sunete muzicale care alcatuiesc un cantec; compozitie muzicala, cantec. 2. (Fig.) Secventa de sunete armonioase, cu sonoritate placuta; armonie, muzicalitate. [Gen. -iei. / fr. melodie, it., lat. melodia – cantec].

ACORD s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cadea de ~ = a se invoi; de comun ~ = a) in perfecta intelegere; b) in unanimitate. 2. intelegere privitoare la relatiile de colaborare si de cooperare intre state, partide politice, organizatii. 3. forma de retributie a muncii prestate. ♦ ~ global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. concordanta in numar, gen, caz, persoana intre care exista raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel putin trei sunete, formand o armonie; disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

BRUITISM s. n. curent care preconiza utilizarea zgomotelor ca element determinant, eliminand sau limitand sunetul muzical. (< fr. bruitisme)

CONCRET, -A I. adj. 1. care se poate percepe prin simturi; palpabil. ◊ (despre substantive) care denumeste obiecte perceptibile prin simturi. ♦ muzica ~a = muzica pe baza prelucrarii unui complex de sunete (muzicale sau zgomote) cu ajutorul aparaturii electronice. 2. precis, (bine) determinat. II. s. n. categorie filozofica desemnand unitatea multiplelor determinari, insusiri, laturi ale obiectelor si fenomenelor. (< fr. concret, lat. concretus)

DISTONA vb. intr. a fi neconcordant, a fi in dezacord, a nu se potrivi. ◊ (despre sunete muzicale) a suna fals. (< it. distonare)

ENARMONIE s. f. raport intre doua sunete muzicale care au aceeasi inaltime, dar cu notatii diferite. (< fr. enharmonie)

INSTRUMENT s. n. 1. unealta, aparat propriu pentru a face o anumita operatie. ◊ sistem tehnic pentru cercetarea, observarea, masurarea sau controlul unor marimi. 2. aparat cu care se produc sunete muzicale. 3. (fig.) persoana, lucru de care se foloseste cineva pentru a indeplini o actiune, a atinge un scop. ♦ ~ de ratificare = document special prin care statele comunica ratificarea unui tratat international. 4. ~ gramatical = cuvant cu functie exclusiv gramaticala, care nu se poate folosi singur in vorbire, exprimand doar raporturi (prepozitiile, conjunctiile, verbele auxiliare etc.). (< fr. instrument, lat. instrumentum)

MELODIE s. f. 1. succesiune expresiva de sunete muzicale care alcatuiesc un cantec; (p. ext.) compozitie muzicala, cantec. 2. (fig.) muzicalitate. (< fr. melodie, it., lat. melodia)

NOTATIE s. f. 1. insemnare, inregistrare, nota. 2. sistem de semne conventionale pentru a exprima datele dintr-un domeniu; notare. ♦ ~ muzicala = sistem de reprezentare grafica a sunetelor muzicale si a diferitelor raporturi dintre ele. (< fr. natation, lat. notatio)

NOTA s. f. 1. scurta insemnare scrisa; indicatie, comentariu, remarca (in scris). ◊ articol publicistic de proportii reduse. ◊ adnotare la un text, care cuprinde lamuriri sau informatii asupra unei probleme ridicate de acel text. 2. aspect, nuanta caracteristica, trasatura particulara. ♦ a fi in ~ = a se potrivi unei situatii; a forta a = a exagera. 3. element component caracteristic unei notiuni. 4. calificativ (in cifre) prin care se apreciaza cunostintele, lucrarile unui elev, unui student etc. 5. comunicare diplomatica scrisa, adresata de un guvern altui guvern, cu privire la anumite probleme etc. 6. inscris care cuprinde indicarea sumelor pe care trebuie sa le achite cineva. 7. semn conventional pentru reprezentarea grafica a sunetelor muzicale; sunetul corespunzator. (< fr. note, it., lat. nota)

TON¹ s. n. 1. sunet (muzical). ◊ intervalul dintre doua trepte alaturate ale gamei diatonice, echivalent cu doua semitonuri. ♦ a da ul = a) a stabili tonalitatea unei cantari vocale, cu diapazonul; b) a initia ceva. 2. mladiere, inflexiune a vocii, intonatie. 3. fel de a-si exprima gandurile; fel de a fi, de a se purta. ◊ atmosfera specifica din cuprinsul unei opere (literare). 4. nuanta a culorii (intr-un tablou). ◊ culoare dominanta, tonalitatea generala a unui tablou. (< fr. ton, lat. tonus)

ison s. m. – Acompaniament muzical, sunet prelung. Ngr. ἴσον (ton) „egal” (Tiktin; Galdi 203). – Der. isonar, s. m. (acompaniator, persoana care tinea isonul).

Si (‹ it.) s. m. invar. (MUZ.) Una dintre cele sapte denumiri simbolice ale sunetelor muzicale, corespunzatoare notatiei literale H.

Alcathous, fiul lui Pelops si al Hippodamiei, despre care se spunea ca ar fi ucis leul din Cithaeron. S-a casatorit cu Evaechme, fiica lui Megareus si, dupa moartea acestuia, a domnit in cetatea Megara. Ulterior, cetatea fiind distrusa de cretani, el i-a inaltat din nou zidurile, cu ajutorul lui Apollo. Se spunea ca zeul si-ar fi lasat cu aceasta ocazie lira sprijinita de o piatra, care de atunci a capatat o proprietate miraculoasa: ori de cite ori era lovita scotea sunete muzicale.

VUI, pers. 3 vuieste, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau inabusit; a vajai, a mugi, a fremata, a hui, a tiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a tiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a rasuna. Buciumul vuieste. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibreaza) A trosni, a parai, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face galagie, zarva, a vocifera; a fremata. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (si a le transmite prin ecou); a rasuna. – Onomatopee.

CONCRET, -A, concreti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care poate fi perceput cu simturile; real; care exprima obiecte perceptibile prin simturi. ◊ Muzica concreta = muzica realizata pe baza sunetelor concrete (muzicale sau zgomote) prelucrate cu aparatura electronica. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofica, opusa abstractului, care desemneaza latura palpabila, vizibila a fenomenelor sau ansamblul desfasurarii lor in timp si in spatiu. ♦ Precis, bine determinat. – Din fr. concret.

CANTEC ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cant. 2) sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ◊ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) Poezie lirica care se executa insotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum

DECRESCENDO² n. invar. 1) Mod de interpretare a muzicii, constand in scaderea progresiva a intensitatii sunetelor. 2) Bucata muzicala cantata in acest mod. /Cuv. it.

FIGURATIE ~i f. 1) Totalitate a figurantilor care participa la un spectacol. 2) Parte a unui spectacol, jucata de figuranti. ◊ A face ~ a) a juca rolul de figurant; b) a fi figurant. 3) Complicare a facturii unei compozitii muzicale prin sunete ce insotesc linia melodica, reliefand-o. [Art. figuratia; G.-D. figuratiei; Sil. -ti-e] /<fr. figuration, lat. figuratio, ~onis

ACUSTICA s.f. 1. Parte a fizicii care studiaza sunetele. ♦ Disciplina muzicala care studiaza sunetele folosite in muzica si legile perceperii lor. 2. Calitatea de a asigura o buna propagare si percepere a sunetelor. [Gen. -cii. / < fr. acoustique].

ACUSTIC, -A I. adj. referitor la acustica. II. s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza natura si proprietatile sunetelor. 2. disciplina muzicala care studiaza sunetele si legile perceperii lor. 3. calitate a auditiei sunetelor intr-o incapere. (< fr. acoustique)

GAMA, game, s. f. 1. Succesiune de sunete (si note), care cuprinde toate sunetele unei scari muzicale, dispuse in ordinea ascendenta sau descendenta a sunetelor si luand tonul si numele notei cu care incepe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri si de culori dispuse intr-o succesiune armonioasa. 3. Fig. Serie, grup, succesiune de obiecte, de fenomene, de situatii care alcatuiesc un tot (armonios). Gama larga de sortimente. – Din fr. gamme.

TARLAI, tarlai, vb. IV. Intranz. (Despre instrumente muzicale) A scoate sunete monotone si putin armonioase; (despre instrumentisti) a canta in acest fel. [Var.: tarlai vb. IV] – Formatie onomatopeica.

PERCUTIE, percutii, s. f. 1. Metoda de a diagnostica o afectiune dupa sunetul rezultat din lovirea usoara si repetata a unei regiuni a corpului. ♦ Masaj care consta din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 2. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocanel a unei membrane, a unei lame, a unei placi metalice de la un instrument muzical. ◊ Instrument de percutie = instrument muzical care produce sunete prin percutie (2). 3. Izbire cu percutorul a capsei, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea incarcaturii. [Var.: percutiune s. f.] – Dupa fr. percussion.

DO s. m. invar. Unul dintre cele sapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta intai din gama majora-tip. ♦ Denumire a uneia dintre gamele muzicale (care incepe cu sunetul „do”). – Din it. do.

TONALITATE, tonalitati, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Inaltime caracteristica a unei vocale in scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita in unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton² (II 1). 2. Ton² (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalite.

DIAPAZON, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bara de otel in forma de U, care vibreaza la lovire, emitand de obicei nota muzicala „la” si servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la acelasi diapazon cu cineva = a se afla in aceeasi dispozitie, in aceeasi stare sufleteasca cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omeneasca sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos pana la cel mai inalt; intindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.

SERIALISM s. n. Etapa in evolutia atonalismului si dodecafoniei, care are drept element ordonator al lucrarii muzicale seria de 12 sunete; muzica seriala. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. serialisme.

DO m. invar. 1) Prima nota muzicala din gama. 2) sunetul corespunzator acestei note. /<it. do

MUZICA ~ci f. 1) Arta care exprima sentimente, idei, stari psihice in imagini artistice sonore. ◊ ~ vocala muzica interpretata cu vocea (de catre un cantaret, un ansamblu sau de catre un cor). ~ instrumentala muzica executata la instrumente, fara participarea vocilor omenesti. 2) Creatie muzicala; melos. 3) Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 4) fig. Imbinare melodioasa a sunetelor vorbirii in cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militara fanfara (militara). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik

PATEFON ~oane n. inv. Aparat acustic pentru reproducerea sunetelor (mai ales muzicale) inregistrate pe discuri. /<fr. pathephone

PERCUTIE ~i f. 1) Metoda de detectare si diagnosticare a unei afectiuni pe baza sunetului rezultat prin lovirea usoara si repetata a unei parti a corpului. 2) Procedeu de producere a sunetelor, prin lovirea unei membrane, a unei lame sau a unei placi metalice cu un ciocanel. ◊ Instrument de ~ instrument muzical la care sunetul se produce prin lovirea unei piese intinse (timpane, diferite tipuri de tobe) sau prin lovirea instrumentului insusi (talere, clopote, xilofon etc.). [G.-D. percutiei; Sil. -ti-e] /Din fr. percussion

DO s.m. invar. (Muz.) 1. Prima treapta din gama majora tip; sunetul si nota muzicala corespunzatoare. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. 2. Coarda a unui instrument muzical, care emite sunetul do. [< it. do].

ONDIOLINA s.f. Instrument muzical electronic cu sunete inedite, obtinute prin modificarea v*********r electrice dupa dorinta interpretului. [Pron. -di-o-. / et. incerta].

ACORDA vb. I. tr. 1. A da (cu bunavointa, cu atentie); a concede; a atribui. 2. A stabili intre cuvintele unei propozitii un raport impus de regulile sintaxei (in ceea ce priveste genul, numarul etc.). 3. A da coardelor sau sunetului unui instrument muzical un anumit ton. [P.i. (1,2) acord, (3) -dez, 3,6 (1,2) -da, (3) -deaza. / cf. fr. accorder, it. accordare].

ACORDA vb. tr. 1. a da; a concede; a atribui. 2. a stabili un acord (4) intre cuvintele unei propozitii. 3. a da coardelor, sunetului unui instrument muzical un anumit ton. 4. a sintoniza. (< fr. accorder, lat. accordare)

AEROFON, -A adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea in v******e a unei coloane de aer dintr-un tub sau a unor ancii. (< germ. aerophon)

ALITERATIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiasi sunet (consoana) sau grup de sunete in cuvinte care se succeda; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe in stari de puternica e*******e psihica. ◊ tendinta patologica, obsedanta spre rima, realizata prin repetarea de silabe. (< fr. alliteration)

DO s. m. inv. (muz.) 1. prima treapta a gamei diatonice; sunetul si nota corespunzatoare. 2. denumire a uneia dintre gamele muzicale. 3. coarda a unui instrument muzical, care emite sunetul do. (< it. do)

IDIOFON adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea in v******e a propriului corp, fara interventia unei parti auxiliare (gongul, trianglul etc.); autofon. (< fr. idiophone)

MEMBRANOFON, -A adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea in v******e a unei membrane intinse. (< germ. Membranophon)

OCTACORD s. n. 1. lira cu opt coarde. 2. sistem muzical de opt sunete. (< fr. octocorde)

PERCUTIE s. f. 1. metoda de explorare clinica care permite diagnosticarea dupa sunetul rezultat prin lovirea inceata si repetata a regiunii examinate. 2. lovire, ciocnire, izbire. ♦ instrument de ~ = instrument muzical care emite sunete prin lovirea unei membrane, lame etc. ◊ grupa din orchestra din astfel de instrumente. 3. lovire de catre percutor a capsei unui cartus, a unui focos. (dupa fr. percussion, lat. percussio)

terta (-te), s. f. – 1. Interval muzical dintre doua sunete ale gamei la distanta de trei trepte. – 2. Pozitie de parare la jocul de scrima. – 3. Serie de trei carti succesive in jocurile de carti. – 4. (Fam.) Codoasa. It. terza. – Der. tertia, s. f. (caractere tipografice), din germ. Tertia; tartet, s. n., din it. terzetto; tertina, s. f., din it. terzina; tertiar, s. n., din fr. tertiaire. – Cf. tertiu.

ACORDA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu ingaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel incat sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce sunetele unui instrument muzical la inaltimea corecta. – Din fr. accorder.

TAM-TAM, tam-tamuri, s. n. 1. Instrument muzical de percutie alcatuit dintr-un disc concav de metal forjat, care, lovit cu un ciocanel de lemn captusit cu postav, vibreaza, producand sunete puternice; gong. 2. Instrument muzical african asemanator cu toba; muzica executata cu un astfel de instrument. ♦ Fig. Zgomot mare, zarva. – Din fr. tam-tam.

CITI, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntand cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A inregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gandul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A invata, a studia (parcurgand scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (In superstitii; in expr.) A citi in stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) in palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinandu-i liniile din palma. [Var.: (pop.) ceti vb. IV] – Din sl. citati, cisti.

FANFARA, fanfare, s. f. 1. Ansamblu muzical (militar) format din persoane care canta la instrumente de suflat (din alama) si de percutie. 2. (Rar) Instrument muzical de suflat din alama (cu sunete naturale). 3. (Inv.) Compozitie muzicala executata de o fanfara (1) sau la un instrument de suflat. – Din fr. fanfare.

TETRACORD, tetracorduri, s. n. 1. Lira antica cu patru coarde. 2. Sir de patru sunete dintr-o scara muzicala. – Din fr. tetracorde.

ALTERATIE ~i f. 1) v. A ALTERA si A SE ALTERA. 2) muz. Modificare a inaltimii unui sunet cu ajutorul accidentilor muzicali. [G.-D. alteratiei] /<fr. alteration

CIOCANEL ~e n. muz. (diminutiv de la ciocan) Betisor pentru producerea sunetelor la unele instrumente muzicale, prin lovirea coardelor. /ciocan + suf. ~el

ISON isoane n. Acompaniament muzical monoton, constand din sunete prelungi. ◊ A-i tine cuiva ~ul a) a acompania pe cineva care canta o melodie; b) a sustine pe cineva in vorbe sau fapte (reprobabile). /<ngr. ison

MASURA ~i f. 1) Valoare a unei marimi determinata prin raportare la o unitate data. ◊ In mare ~ in mare (sau buna) parte. De o ~ la fel; deopotriva. Pe (sau dupa) ~a cuiva (sau a ceva) potrivit, intocmai cu cineva sau cu ceva. Pe ~ ce cu cat. 2) Valoare, proportie fireasca a lucrurilor; limita pana la care se poate concepe sau admite ceva; marime normala, rezonabila. ◊ Cu ~ atat cat trebuie; cu socoteala. Peste ~ mai mult decat trebuie; exagerat. A intrece ~a a depasi limita permisa. 3) Unitate conventionala pentru masurare. ◊ Cu aceeasi ~ la fel, in acelasi mod. 4) Cantitatea si natura unitatilor ritmice din textul unui vers; structura metrica a versului. 5) Cea mai mica diviziune care sta la baza organizarii si gruparii duratei sunetelor intr-o piesa muzicala. 6) Actiune (mijloc, procedeu) la care se recurge in vederea realizarii unui anumit scop. ◊ A lua ~i a dispune, a hotari cele necesare pentru atingerea unui scop. [G.-D. masurii] /<lat. mensura

A MUGI pers. 3 ~este intranz. 1) (despre animale cornute) A scoate sunete prelungi si puternice, caracteristice speciei; a rage; a zbiera; a racni. 2) fig. fam. (despre oameni) A scoate sunete, strigate violente si prelungi; a urla; a zbiera. 3) fig. (despre unele fenomene ale naturii) A produce un zgomot puternic si prelung; a urla; a vui; a vajai. 4) (despre unele unelte, instrumente muzicale etc.) A scoate sunete prelungi si stridente. /<lat. mugire

PISCAT n. 1) v. A PISCA si A SE PISCA. ◊ ~ul Lunii (sau luminii) faza de descrestere a Lunii. 2) muz. Mod de interpretare la instrumentele muzicale cu coarde, producand sunete prin piscarea coardelor cu degetele, fara a folosi arcusul; pizzicato. /v. a (se) pisca

DIAFONIE s.f. 1. Auzire a unei convorbiri telefonice de pe un circuit pe altul. 2. (Muz.) Acord muzical in care un sunet este sustinut de octava, cvarta sau cvinta lui corespunzatoare. ♦ Muzica veche pe doua voci. [Gen. -iei. / < fr. diaphonie, cf. gr. diaphonia].

DISONANTA s.f. Imperechere de sunete sau de note muzicale care impresioneaza neplacut auzul. ♦ Intalnire neplacuta auzului intre silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridenta; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].

FLAJEOLET s.n. 1. Instrument muzical asemanator cu flautul. 2. sunet de vioara sau de viola produs prin apasarea coardei cu degetul aproape de calus. [Pron. -je-o-, var. flageolet s.n. / cf. fr. flageolet, it. flagioletto, germ. Flageolett].

TUB s.n. 1. Teava de metal, de sticla etc. 2. Recipient din metal subtire in care se tin diferite paste, preparate cosmetice etc. 3. Formatiune anatomica de forma tubulara in organismele vii (mai ales la animale). ♦ Tub fonator = organ, in forma de canal, cu care se realizeaza sunetele vorbirii, delimitat de laringe si de buze si nari. 4. (Tehn.) Aparat in forma de teava in care sunt introdusi doi sau mai multi electrozi, folosit la diferite montaje. ♦ Tub electronic = tub in care se gasesc doi sau mai multi electrozi si in care se produc descarcari electrice. ♦ (La unele instrumente muzicale) Teava care produce sunete de diferite tonalitati la trecerea unui curent de aer prin ea. ♦ Invelis cilindric din metal sau din carton care contine explozibilul si proiectilul unei arme de foc. [Cf. fr. tube, lat. tubus].

ALTERATIE s. f. (muz.) modificare a inaltimii unui sunet cu ajutorul accidentilor muzicali. (< fr. alteration, lat. alteratio)

DIAFONIE s. f. 1. trecere a unui semnal de pe o cale de transmisiune pe o alta cale. 2. acord muzical in care un sunet este sustinut de octava, cvarta sau cvinta corespunzatoare acestuia. 3. muzica veche pe doua voci. (< fr. diaphonie)

HEPTATONIC, -A adj. (muz.) sistem ~ = sistem muzical din cele sapte sunete naturale. (< germ. heptatonisch)

PERMUTARE s. f. 1. actiunea de a permuta. 2. (mat.; lingv.; pl.) operatie prin care se schimba intre ele locurile a doua sau mai multe elemente; grupe distincte de obiecte astfel formate; permutatie. 3. reluare a unui fragment muzical pe un alt sunet. (< permuta)

TUB² s. n. 1. teava de metal, de sticla, de cauciuc etc. 2. recipient din metal subtire in care se tin diferite paste, preparate cosmetice etc. 3. formatiune anatomica de forma tubulara in organismele vii. ♦ ~ fonator = organ in forma de canal cu care se realizeaza sunetele vorbirii, delimitat de laringe si de buze si nari. 4. (tehn.) aparat in forma de teava in care sunt introdusi doi sau mai multi electrozi, la diferite montaje. ♦ ~ electronic = tub in care se gasesc doi sau mai multi electrozi si in care se produc descarcari electrice; ~ Geissler = tub care contine un gaz rarefiat si in care se produc descarcari electrice, la reclamele luminoase. ◊ (la unele instrumente muzicale) teava care produce sunete de diferite tonalitati la trecerea unui curent de aer prin ea. ◊ invelis cilindric din metal sau din carton care contine explozibilul si proiectilul unei arme de foc. (< fr. tube, lat. tubus)

CHITARA, chitare, s. f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ◊ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma v********e coardelor in tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitara s. f.] – Din it. chitarra.

TREMUR, tremure, s. n. 1. Miscare involuntara, rapida a corpului sau a unei parti a corpului, provocata de frig, de frica, de o boala etc., tremuratura, tremurat¹, tremurici. 2. Miscare, clatinare, zguduitura usoara si repetata a unei plante, a unui lucru. 3. V******e a glasului, provocata de o emotie (puternica); v******e a sunetelor executate cu un instrument muzical. – Din tremura (derivat regresiv).

PENTACORD, pentacorduri, s. n. 1. Lira cu cinci coarde, folosita in antichitate. 2. Grup de cinci sunete succesive ale unei scari muzicale. [Pl. si: pentacorde] – Din fr. pentacorde.

VUIET, vuiete, s. n. 1. Zgomot prelungit produs de diferite lucruri in miscare sau in v******e; vajait, muget, freamat, fosnet, huiet. ♦ Spec. Zgomot infundat, produs prin detunari repetate; bubuit, duduit, trosnet, parait. ♦ Spec. Zgomot produs de un vehicul in mers sau de o masina in actiune; huruit. ♦ Spec. Zgomot scurt, puternic, produs de lovirea unor obiecte de metal; zanganit, zuruit. ♦ Spec. sunet produs de unele instrumente muzicale sau de clopote. 2. Zgomot mare, galagie, vacarm, larma, vociferare. 3. (Inv.) Zvon, stire; veste. 4. (Rar) Ecou.[Pr.: vu-iet] – Vui + suf. -et.

STRUNA, strune, s. f. 1. Fir elastic confectionat din metal, din intestine de animale etc. care se intinde pe unele instrumente muzicale si produce, prin vibrare, sunete; coarda. ◊ Expr. A canta (sau a bate) cuiva in struna (sau in struna cuiva) = a fi de aceeasi parere cu cineva pentru a-i castiga simpatia, favoarea; a lingusi pe cineva. 2. Sfoara bine intinsa, facuta din fire elastice si rasucite, destinata sa tina intinsa panza ferastraului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge struna = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leaga carligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a fraului care inconjura barbia calului si se prinde de cele doua capete ale zabalei. ◊ Expr. A tine (pe cineva) in struna = a infrana, a tine din scurt (pe cineva). 4. Compus: struna-cocosului = numele a doua plante erbacee cu frunzele ovale si flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

CHITARA ~e f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin lovire sau ciupire cu degetele. [G.-D. chitarei] /<it. chitarra

GLAS ~uri n. 1) sunet sau ansamblu de sunete emise de om cu ajutorul coardelor vocale; facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; grai. ~ puternic. ~ ragusit. ◊ Intr-un ~ toti deodata. A da ~ a) a striga; b) a exprima (verbal sau in scris). A ridica ~ul a se rasti. A capata (sau a prinde) ~ a capata curaj. A-i pieri (sau a i se stinge) ~ul a) a nu mai putea sa vorbeasca; b) a nu mai avea ce raspunde; a se da batut. 2) mai ales la pl. Murmur produs de mai multe persoane ce vorbesc concomitent. 3) sunet sau ansamblu de sunete scoase de pasari sau de animale. 4) fig. Zgomot produs de unele fenomene naturale. ~ul apelor. 5) fig. sunet produs de un instrument muzical. ~ de vioara. /<sl. glasu

HAVAIANA ~e f. Instrument muzical asemanator chitarei, care emite sunete line, melodioase si taraganate. [Sil. ha-va-ia-na] /<fr. hawaienne

PENTACORD ~uri n. 1) (in antichitate) Lira cu cinci coarde. 2) Ansamblu de cinci sunete succesive ale unei scari muzicale. /<fr. pentacorde

A POTRIVI ~esc tranz. 1) A face sa se potriveasca. 2) A face sa ocupe pozitia necesara; a pune sa stea cum trebuie; a aseza; a aranja. 3) (volumul, masa, marimea) A determina cu aproximatie. 4) (instrumente muzicale) A face sa produca sunetele necesare; a acorda. 5) (ceasul) A pune sa mearga la fel cu altul. 6) (persoane) A face sa capete un aspect ingrijit; a gati, a chiti; a aranja; a dichisi. 7) (mancaruri) A gusta adaugand anumite ingrediente (pentru a da un gust bun). 8) (vorbe, glume) A rosti la timpul si la locul cuvenit. 9) A hotari (in minte), examinand toate posibilitatile; a chibzui; a cumpani. ~ cum e mai bine. /Din potriva

SURDINA ~e f. Dispozitiv folosit la unele instrumente muzicale pentru a slabi intensitatea sunetelor emise. ◊ In ~ a) incet; inabusit; b) in taina; pe ascuns. /<fr. sourdine

TETRACORD ~uri n. Grup de patru sunete consecutive ale unei scari muzicale. /<fr. tetracorde, lat. tetrachordon

SERIALISM s.n. Tehnica de compozitie muzicala care foloseste totalitatea celor 12 sunete cromatice, considerate ca avand aceeasi importanta. V. dodecafonism. [Pron. -ri-a-. / et. incerta].

VOCODER s.n. 1. Sistem electronic de telefonie in care vorbirea este codificata si apoi reconstituita. 2. Aparat muzical electric de transformare a sunetelor deja existente (pe benzi de magnetofon) prin procedeul analizei, filtrarii si sintezei electrice. [< fr., engl. vocoder, germ. Vocoder].

VIBRAFON s.n. Instrument muzical de percutie, care produce sunete prin lovirea unor lame metalice de lungimi diferite, avand dedesubt instalate tuburi de rezonanta, inchise sau deschise prin niste moristi actionate electric, care sporesc amplitudinea sonoritatii. [< fr. vibraphone].

BAS s.m. 1. Registrul cu sunetele cele mai grave ale vocii barbatesti. 2. Cantaret cu voce de bas (1). ◊ Bas-bariton = bas cu calitati vocale de bariton. // s.n. Instrument muzical de alama care produce sunetele cele mai joase. [Pl. basi, basuri. / cf. it. basso, fr. basse].

DECRESCENDO adv. (Muz.; ca indicatie de executie) Din ce in ce mai incet. // s.n. Scadere progresiva a intensitatii sunetelor; parte a unei compozitii muzicale care se canta in acest mod. [< it. decrescendo].

ORGA s.f. 1. Instrument muzical cu claviatura, la care sunetele sunt produse prin trecerea unui curent de aer suflat de niste foale printr-un sistem de tuburi sonore. 2. Orga geologica = ansamblu de coloane verticale formate in unele roci prin fisurare. [Gen. -ii. / < fr. orgue, cf. it. organo, gr. organon – instrument].

ARTICULA vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atasa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulatie. (< fr. articuler, lat. articulare)

CAMERTON s. n. mic tub care emite sunetul la, pentru acordarea instrumentelor muzicale si la darea tonului. (< germ. Kammerton)

CRESCENDO I. adv. (muz.) crescand treptat in intensitate. II. s. n. crestere progresiva a intensitatii sunetelor; parte a unei compozitii muzicale care se canta in acest tempo. (< it. crescendo)

DECRESCENDO I. adv. (muz.) scazand in intensitate, din ce in ce mai incet; diminuendo. II. s. n. scadere progresiva a intensitatii sunetelor; parte a unei compozitii muzicale care se canta in acest mod. (< it. decrescendo)

VOCODER s. n. 1. organ de analiza a sunetelor, care permite reconstituirea codificata intr-un sistem informatic. 2. aparat muzical electric de transformare a sunetelor deja existente (pe benzi de magnetofon) prin procedeul analizei, filtrarii si sintezei electrice. (< engl., fr. vocoder)

ALTERATIE, alteratii, s. f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, inaltimea sunetelor; p. ext. semn pus inaintea unei note muzicale, care indica modificarea inaltimii unui sunet; accident. – Din fr. alteration.

GONG, gonguri, s. n. Disc de metal care, lovit cu un ciocanel special, produce un sunet caracteristic, fiind intrebuintat ca instrument muzical sau de chemare, de semnalizare. ♦ sunet emis (ca semnal) de acest disc. – Din fr., engl. gong.

TIPA¹, tip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare si ascutit (de durere, de spaima); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-si manifesta fata de cineva nemultumirea, enervarea, mania prin vorbe rastite; a se rasti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigate specifice puternice, ascutite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplacuta (din cauza intensitatii sau a stridentei nuantelor); a bate la ochi. – Et. nec.

FRAZA, fraze, s. f. 1. Imbinare de propozitii, care se afla in raport de coordonare sau de subordonare, exprimand una sau mai multe judecati. ♦ Fel de exprimare. 2. (In sintagma) Fraza muzicala = unitate muzicala alcatuita dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu. – Din fr. phrase, lat. phrasis.

LEGATO adv. (Indica modul de executare a unui grup de note muzicale) Fara nici o intrerupere intre sunete, in mod continuu. – Cuv. it.

DISONANTA ~e f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordeaza din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanta; distonanta. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe suparatoare auzului. 3) Lipsa de acord, de proportii (intre partile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantia

FRAZA ~e f. 1) gram. Unitate comunicativa, alcatuita din doua sau mai multe propozitii, aflate in raport de coordonare sau de subordonare. 2): ~ muzicala unitate muzicala alcatuita dintr-o succesiune de sunete, imbinate dupa legile armoniei. [G.-D. frazei] /<fr. phrase, lat. phrasis

A SCARTAI scartai intranz. 1) (despre obiecte) A produce un zgomot ascutit, strident, neplacut in urma frecarii sau apasarii. Scartaie zapada sub picioare. Scartaie incaltamintea. ◊ ~ usa cuiva a sacai pe cineva cu una si aceeasi rugaminte. 2) (despre care incarcate) A merge anevoios, producand un zgomot caracteristic, cauzat de povara incarcaturii. 3) (mai ales despre insecte) A scoate sunete asemanatoare celor produse prin frecarea a doua obiecte. 4) fig. (despre instrumente muzicale sau despre interpreti) A produce sunete stridente si suparatoare. ~ din vioara. 5) pop. (despre mecanisme) A functiona prost. 6) fig. (despre actiuni sau despre activitati) A se desfasura incet si anevoios. 7) (despre persoane) A o duce rau cu sanatatea. /scart + suf. ~ai

A TARLAI tarlai intranz. pop. (despre instrumente muzicale sau despre interpreti) A produce sunete ascutite si neplacute. /Onomat.

DIASTEMATICA s.f. (Muz.) Sistem de notatie muzicala simpla, fara indicatii asupra duratei sunetelor. [Pron. di-as-. / < fr. diastematique].

DODECAFONIE s.f. (Muz.) Tehnica moderna de compozitie muzicala, bazata pe egalitatea celor douasprezece sunete ale scarii cromatice regrupate in serii, constituind prin diferite transformari organizarea unei parti (modul). [Gen. -iei. / < fr. dodecaphonie, it. dodecafonia, cf. gr. dodeka – douasprezece, phone – sunet].

CHITARA s.f. Instrument muzical cu sase coarde, care emite sunete prin ciupirea sau lovirea acestora cu degetele. [Var. ghitara s.f. / < it. chitarra].

MONODIE s.f. Monolog liric in tragediile antice grecesti. ♦ Stil muzical bazat pe simpla succesiune a sunetelor melodiei; cantec executat pe o singura voce. [Gen. -iei. / < fr. monodie, cf. gr. monodia < monos – unic, ode – cantec].

SURDINA s.f. Amortizor de zgomot. ♦ Dispozitiv care se aplica unui instrument muzical pentru a-i micsora intensitatea sunetelor. ♦ In surdina = a) incet, cu sunete usoare; b) fara zgomot, cu glas scazut; in taina. [< fr. sourdine, cf. it. sordina].

DIASTEMATIC, -A adj. 1. notatie ~a = sistem de notatie muzicala simpla, fara indicatii asupra duratei sunetelor. 2. glanda ~a = glanda interstitiala a t**********i; insuficienta ~a = insuficienta a acestei glande. (< fr. diastematique)

RECURENTA s. f. 1. insusirea de a fi recurent (I); repetitie, revenire, reintoarcere. ◊ reactie a unui fapt asupra cauzei lui, a unei idei asupra faptului la care se refera. ♦ (log.) rationament prin ~ = demonstratie prin inductie completa, putand enumera toate cazurile cuprinse in clasa despre care se conchide; (mat.) formula de ~ = formula care exprima orice termen dintr-un sir, in functie de termenii precedenti. 2. expunere a unei idei muzicale intr-o succesiune riguroasa a sunetelor, de la ultimul la primul sunet. 3. faza de avansare a unui ghetar aflat intr-o perioada generala de recul (3). (< fr. recurrence)

BAS, (1) s. n., (2) basi, s. m., (3) basuri, s. n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cantaret a carui voce se plaseaza in acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine in orchestra un rol analog cu acela al basului (2) intr-un cor. – Din it. basso, fr. basse.

CELESTA, celeste, s. f. Instrument muzical de percutie cu claviatura, ale carui sunete sunt produse prin lovirea unor placi de metal. – Din fr. celesta.

HAVAIANA, havaiene, s. f. Instrument muzical cu coarde asemanator cu chitara, cu sunetul melodios, lin si taraganat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.

ATONALISM s. n. Mod de a crea o compozitie muzicala prin negarea legilor organizarii armonice a sunetelor. – Atonal[itate] + suf.-ism.

CRESCENDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Crescand, sporind progresiv in intensitate. ♦ (Substantivat, n.) Crestere progresiva a intensitatii sunetelor produse de voce sau de instrumente muzicale. – Cuv. it.

ACORDAJ ~e n. 1) Acordare a unui instrument muzical. 2) Raport intre inaltimile unei serii de sunete. /<fr. accordage

CELESTA ~e f. Instrument muzical de percutie, cu claviatura, care produce sunete prin lovirea cu ciocanele captusite cu pasla a unor placi metalice. /<fr. celesta

CLAVICORD ~uri n. inv. Instrument muzical cu coarde si claviatura ce produce sunete prin lovirea clapelor cu un stift special. /<fr. clavicorde, lat. clavicordium

CONTRABAS¹ ~uri n. Instrument muzical cu coarde si arcus, care produce sunete din cel mai jos registru. /<fr. contrebasse

CRESCENDO¹ n. Crestere progresiva a intensitatii sunetelor produse de voce sau de instrumente muzicale. /Cuv. it.

A INSTRUNA instrun tranz. 1) (instrumente muzicale cu coarde) A face sa produca sunetele necesare prin intinderea sau slabirea strunelor; a potrivi; a acorda. 2) (sfori, franghii, cabluri) A intinde ca pe o struna. 3) (animale de calarie) A stapani prin strangerea chingilor sau a fraului; a struni. 4) fig. (persoane) A constrange sa urmeze calea cea dreapta. /in + struna

PERPETUUM: ~ mobile 1) Mecanism tehnic imaginar care ar fi capabil sa functioneze fara incetare, sa produca energie sau sa efectueze un lucru mecanic, fara a primi energie din exterior. 2) Piesa muzicala instrumentala cu ritm rapid, alcatuita din sunete de valoare mica si egala, care, succedandu-se, lasa impresia unei miscari continue. /Cuv. lat.

PIZZICATO [pr.: piticato] n. muz. 1) Mod de interpretare la instrumentele muzicale cu coarde fara a folosi arcusul, sunetele fiind produse prin piscarea coardelor cu degetele; piscat. 2) Bucata muzicala interpretata in acest mod. /Cuv. it.

TRAMBITA¹ ~e f. 1) inv. Instrument muzical de suflat, constand dintr-un tub de alama, indoit de doua ori, cu clape, avand un capat larg in forma de palnie, care emite sunete clare si patrunzatoare; trompeta; goarna. 2) Instrument muzical popular de suflat, constand dintr-un tub conic, lung pana la trei metri, folosit in regiunile de munte pentru semnalizari. [G.-D. trambitei] /<sl. tronbica

MODALITATE s.f. 1. Fel, chip, mod de a face sau de a prezenta ceva. 2. (Log.) Criteriul de diferentiere a judecatilor dupa gradul lor de certitudine. 3. Caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. [Cf. fr. modalite].

CELESTA s.f. Instrument muzical de percutie cu claviatura, care produce sunete prin actionarea unor ciocanele capitonate cu pasla si a unor placute metalice dispuse pe niste cutii de rezonanta din lemn. [< it. celesta].

HAVAIANA s.f. Instrument muzical cu coarde asemanator cu chitara, cu sunetul lin si taraganat. [Pron. -va-ia-. / < fr. hawaienne, cf. Hawaii – arhipelag in Pacific].

ARMONICA s. f. 1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, in care sunetul este produs prin v******a unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual. 2. muzicuta (de gura). (< germ. Harmonika, it. armonica)

CELESTA s. f. instrument muzical de percutie cu claviatura, la care sunetul este produs prin lovirea unor lame metalice cu ciocanele de lemn. (< it. celesta, fr. celesta)

HAVAIAN, -A I. adj. 1. din insulele Hawaii. 2. (despre un tip de eruptie vulcanica) caracterizat prin emisiune fara explozie si bombe vulcanice ale unei lave bazaltice fluide. II. s. f. instrument muzical cu coarde, asemanator cu chitara, cu sunetul lin si taraganat. (< fr. hawaienne /II/ hawaienne)

MODALITATE s. f. 1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva. 2. (log.) criteriu de diferentiere a judecatilor dupa gradul lor de certitudine. 3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. (< fr. modalite)

POZITIE s. f. 1. mod in care este asezat sau situat ceva sau cineva; (p. ext.) loc unde se gaseste ceva sau cineva. ◊ (muz.) loc al unei note sau al unei chei pe portativ; felul in care sunt tinute mainile in timpul cantatului la instrumentele muzicale. ◊ locul pe care il ocupa un sunet intr-un cuvant. 2. teren, loc pe care sunt dispuse trupele pe front sau navele de razboi pe mare, servind ca baza de atac sau de aparare. 3. atitudine a corpului; tinuta. 4. situatie, stare in care se gaseste cineva sau ceva. ◊ situatie sociala, rang. (< fr. position, lat. positio, germ. Position)

SURDINA s. f. amortizor de zgomot. ◊ dispozitiv care se aplica unui instrument muzical pentru atenuarea intensitatii si modificarea timbrului sunetelor. ♦ in ~ = fara zgomot. (< fr. sourdine)

AUTOFON, -A, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopotelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fara ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.

ZVON, zvonuri, s. n. 1. Stire, veste (care circula din om in om); p. ext. informatie neintemeiata, care nu a fost verificata (si uneori tendentioasa). 2. Rumoare produsa de glasuri, de activitatea sau de miscarea unei multimi; galagie. 3. Zgomot confuz, usor, nedefinit din natura (produs de ape, frunze, vant, pasari etc.); fosnet, murmur, zumzet. 4. sunet departat produs de clopote sau de instrumente muzicale. [Var.: zvoana s. f.] – Din sl. zvonu.

DECRESCENDO adv., s. n. 1. adv. (Indica modul de executare a unei lucrari muzicale) Descrescand, scazand treptat in intensitate; diminuendo. 2. S. n. Scadere progresiva a intensitatii sunetelor produse cu vocea sau de un instrument muzical; parte dintr-o compozitie muzicala cantata in acest fel. – Cuv. it.

ARMONIU, armonii, s. n. Instrument muzical cu claviatura asemanator cu orga, la care sunetele sunt produse de vibrarea unor lamele metalice la presiunea aerului iesit dintr-un burduf actionat cu pedale. – Din fr. harmonium, germ. Harmonium.

VIBRAFON, vibrafoane, s. n. Instrument muzical de percutie asemanator cu xilofonul, in care sunetele produse de niste lame metalice sunt prelungite cu ajutorul unor tuburi de rezonanta. – Din fr. vibraphone.

BANDURA ~i f. Instrument muzical popular ucrainean, prevazut cu coarde care emit sunete prin ciupire. /<ucr. bandura

FERASTRAU ~aie n. 1) Unealta prevazuta cu o lama (cu dinti ascutiti), actionata manual si folosita la taiat (lemne). ◊ ~ cu rama ferastrau cu lama montata intr-un cadru. ~ electric portativ masina-unealta avand un lant prevazut cu dinti taietori, actionata de un motor electric. ~ circular masina-unealta prevazuta cu un disc dintat, care, in timpul functionarii, executa o miscare de rotatie. 2) Instrument muzical constand dintr-o lama dintata care produce sunete cu ajutorul unui arcus. /<ung. fureszto

TRIL ~uri n. 1) Ornament muzical care consta in alternarea rapida a unui sunet de baza cu sunetul vecin, superior sau inferior. 2) Cantec al unor pasari, asemanator cu efectul sonor al acestui ornament muzical. /<fr. trille

ARMONIU s.n. Instrument muzical cu claviatura asemanator cu orga, la care sunetele sunt produse de vibrarea unor lame metalice actionate de un curent de aer. [Pron. -niu, scris si harmoniu. / < fr. harmonium].

FA s.m.invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majora tip; sunetul si nota corespunzatoare. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. [< it. fa].

ARMONIU s. n. instrument muzical cu claviatura, asemanator cu orga, la care sunetele sunt produse de ancii metalice puse in v******e de un burduf actionat prin pedale. (< fr. harmonium, germ. Harmonium)

ELECTROFON, -A I. adj. (despre aparate, instrumente muzicale) care utilizeaza oscilatiile electromagnetice pentru a crea sunetele transmise cu ajutorul difuzoarelor. II. s. n. pick-up (2). (< fr. electrophone)

MENSURAL, -A adj. (despre un sistem de notatie muzicala) in care se precizeaza inaltimea si durata sunetelor. (< germ. mensural, lat. mensuralis)

ZVON, zvonuri, s. n. 1. Stire, veste (care circula din gura in gura); p. ext. informatie necontrolata (uneori tendentioasa). 2. Rumoare produsa de glasuri, de activitatea sau de miscarea unei multimi. 3. Zgomot confuz, nedefinit, din natura (produs de ape, frunze, vant, pasari etc.). 4. sunet departat produs de clopote sau de instrumente muzicale. [Var.: zvoana s. f.] – Slav (v. sl. zvonu „sunet”).

ACORDEON, acordeoane, s. n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin v******a unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordeon, germ. Akkordeon.

FA¹ s. m. invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majora tip; sunetul si notatia corespunzatoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.

GLISSANDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Prin trecerea continua si treptata de la un sunet la altul. – Cuv. it.

muzical, -A, muzicali, -e, adj. 1. Care apartine muzicii (1), privitor la muzica, de sau pentru muzica. ♦ In care se executa piese, compozitii muzicale. ♦ Inzestrat cu simt, cu talent pentru muzica. 2. (Despre sunete, voce etc.; adesea adverbial) Armonios, melodios. – Din fr. musical.

ELECTROFON, electrofoni, -oane, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale) Care se caracterizeaza prin transformarea oscilatiilor electrice in sunete. 2. S. n. (Rar) Pick-up. – Din fr. electrophone.

ALTO m. 1) Voce de femeie sau de copil cu timbru grav, situata, ca registru, intre sopran si tenor. 2) Instrument de suflat a carui scara corespunde vocii mentionate. 3) Instrument muzical asemanator cu vioara, avand dimensiuni mai mari si sunete mai grave; viola. /<it., fr. alto

DISTONANTA ~e f. 1) Stare distonanta; lipsa de armonie. 2) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care distoneaza din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanta; disonanta. /a distona + suf. ~anta

FIORITURA ~i f. 1) mai ales la pl. Ornament muzical constand din alternarea rapida (si repetata) a unor sunete de scurta durata. 2) fig. rar Element care infrumuseteaza ceva; infloritura; ornament. [Sil. fi-o-] /<it. fioritura

OCTAVA ~e f. 1) Treapta a opta a gamei diatonice de la o treapta data. 2) Interval dintre doua sunete ale gamei diatonice care cuprinde opt trepte ale scarii muzicale. 3) Parte a scarii muzcale temperate formata din sapte trepte diatonice sau douasprezece sunete cromatice, de la „do” pana la „si” inclusiv. 4) Strofa compusa din opt versuri. /<fr. octave

RE m. invar. 1) Nota muzicala reprezentand treapta a doua din gama majora tip. 2) sunet corespunzator acestei note. /<fr. re, it. re

VIOLA¹ ~e f. Instrument muzical asemanator cu vioara, avand dimensiuni mai mari si sunete mai grave; alto. /<it. viola, fr. viole

CONTRAFAGOT s.n. Instrument muzical de suflat mai mare decat f*****l, care emite sunete cu o octava mai jos decat acesta. [< it. contrafagotto].

TAM-TAM s.n. 1. Instrument muzical de origine chinezeasca, compus dintr-un disc metalic care vibreaza la loviturile unui ciocanel, producand un sunet din ce in ce mai puternic; gong. 2. Instrument muzical african asemanator tobei; muzica executata la un astfel de instrument. ♦ (Fig.) Zgomot mare, galagie, vacarm. [< fr. tam-tam].

FA s. m. inv. (muz.) 1. treapta a patra a gamei diatonice; sunetul si nota corespunzatoare. 2. denumire a uneia dintre cheile muzicale. (< it. fa)

GRAV, -A adj. 1. care necesita o atentie deosebita, care poate avea urmari neplacute; (p. ext.) important. ◊ (despre boli, rani) periculos. 2. (despre oameni) serios, demn, sever; solemn, rigid. 3. (despre voce, sunete, timbru) care apartine registrului de jos al scarii muzicale; profund, de bas. 4. accent ~ = accent (,) care noteaza in unele limbi o vocala deschisa. (< fr. grave, lat. gravis)

SAMISEN s. n. instrument muzical popular japonez cu coarde, asemanator cu chitara, cu sunet ascutit si metalic. (< fr. shamisen)

TEORBA s. f. instrument muzical mai mare decat lauta, cu coarde speciale pentru sunetele grave. (< fr. theorbe)

ACORDEON, acordeoane, s. n. Instrument muzical portabil cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin v******a unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordeon, germ. Akkordeon.

HANG, (2) hanguri, s. n. 1. (In expr.) A tine hangul = a) a acompania o melodie; b) fig. a insoti, a intovarasi; c) fig. a tine partea cuiva, aproband tot ce face si ce spune; a face pe placul cuiva, a canta cuiva in struna. 2. (Reg.) Nume dat unor instrumente sau unor parti ale instrumentelor muzicale care servesc pentru a tine acompaniamentul. – Din magh. hang „sunet, ton, glas”.

PICULINA, piculine, s. f. Instrument muzical de suflat, asemanator cu un mic flaut, care emite sunete din registrul acut. – Cf. it. piccolino.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spatiu pe care il ocupa un corp. ♦ Numar care exprima masura unei marimi tridimensionale. 2. Masa de apa debitata de o fantana, de un izvor, un rau, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proportiile unei activitati. 4. Forta, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonora al semnalelor auditive in transmisiile de telecomunicatii. II. Carte (legata sau brosata) avand in genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cartile care alcatuiesc impreuna o lucrare unitara; tom. [Pl. si: (inv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

PENTATONIC, -A, pentatonice, adj. (Muz.; in sintagmele) Gama pentatonica = gama alcatuita din cinci trepte, fara semitonuri, care sta la baza muzicii populare chineze, tatare, scotiene etc. Sistem pentatonic = sistem muzical care se bazeaza pe o scara formata din cinci sunete de inaltimi diferite, in cadrul unei octave. – Din germ. pentatonisch.

MUGI, pers. 3 mugeste, vb. IV. Intranz. I. (Despre unele animale cornute) A scoate sunete prelungi, caracteristice; a zbiera, a rage. II. P. a**l. 1. (Despre oameni) A striga puternic; a urla, a racni. 2. (Despre unele instrumente muzicale, unelte etc.) A produce (prin lovire, frecare, explozie etc.) sunete puternice, suparatoare. ♦ (Despre arme de foc) A bubui puternic. 3. (Despre ape si despre vant) A vui puternic; a urla. [Prez. ind. pers. 3 si: muge] – Lat. mugire.

TEORBA, teorbe, s. f. Instrument muzical mai mare decat lauta, care are coarde speciale pentru sunetele grave. [Pr.: te-or-] – Din fr. theorbe.

SFORZANDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Facand sa iasa in evidenta, prin accentuare, un anumit sunet; fortat. [Pr.: sfortando] – Cuv. it.

ANCIE ~i f. Lama elastica asezata la gura unor instrumente muzicale de suflat pentru a produce un anumit fel de sunete. [G.-D. anciei; Sil. -ci-e] /<it. ancia

FA¹ m. invar. 1) Nota muzicala situata pe treapta a patra din gama majora tip. 2) sunetul corespunzator acestei note. ◊ Cheia ~ cheia de bas. /<it. fa

muzical ~a (~i, ~e) 1) Care tine de muzica; propriu muzicii. sunet ~. 2) (despre persoane) Care este dotat cu aptitudini pentru muzica. Copil ~. 3) Care are caracteristicile muzicii; placut la auz; armonios. Voce ~a. Limba ~a. /<fr. musical

NONA¹ ~e f. 1) Treapta a noua a gamei diatonice, de la o treapta data. 2) Interval dintre doua sunete ale gamei diatonice, care cuprinde noua trepte ale scarii muzicale. 3) Stro-fa compusa din noua versuri. /<lat. nona

SEPTIMA¹ ~e f. Interval dintre doua sunete ale gamei diatonice, care cuprinde sapte trepte ale scarii muzicale. /<germ. Septime

SOL¹ m. invar. 1) Nota muzicala situata pe a cincia treapta a gamei do major. 2) sunet corespunzator acestei note. /<fr., it. sol

TERTA ~e f. muz. 1) Treapta a treia a gamei diatonice, considerata de la o treapta data. 2) Interval dintre doua sunete ale gamei diatonice care cuprinde trei trepte ale scarii muzicale. ◊ ~ mica interval care in trei trepte cuprinde un ton si jumatate. ~ mare interval care in trei trepte cuprinde doua to-nuri. /<it. terza

TREMOLO ~uri n. muz. Ornament muzical cu efect placut, constand din alternarea rapida a doua sunete nealaturate sau a doua acorduri de scurta durata. /<it. tremole, fr. tremolo

CLAVECIN s.n. Instrument muzical cu coarde de metal si cu claviatura, la care sunetul se produce prin ciupirea pe cale mecanica a coardelor, inlocuit mai tarziu cu pianul; clavicembal. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. clavecin, cf. lat. med. clavicymbalum – chimval cu claviatura].

MUZICA s.f. 1. Arta de a imbina in mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. Opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formatie instrumentala; orchestra. ◊ Muzica militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. [Var. musica s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousike – arta poeziei si a cantecului].

ALTERA vb. I. 1. refl. A se descompune (din cauza unui anumit agent extern); (despre alimente) a se strica. 2. tr. A denatura, a falsifica. 3. refl. (Fon.; despre sunete) A se preface, a se schimba. 4. tr. A ridica ori a cobori un sunet sau un acord cu un semiton cu ajutorul accidentilor muzicali. [< fr. alterer, cf. lat. alterare].

CONTRABAS s.n. 1. Instrument muzical cu registru grav, cu coarde si arcus, al carui sunet este cu o octava mai jos decat acela al violoncelului. 2. (Rar) Instrument metalic de suflat, al carui sunet este cu o octava mai jos decat acela al basului. [Pl. -asuri, (s.m.) -asi. / < it. contrabasso, cf. fr. contrebasse].

TEORBA s.f. Instrument muzical mai mare ca lauta, care are coarde speciale pentru sunetele grave. [Pron. te-or-. / < fr. theorbe].

MUZICA s. f. 1. arta care exprima cu ajutorul sunetelor sentimente si atitudini. ♦ a sferelor = pretinse sunete bizare emise de vanturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor. 2. stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ usoara = muzica cu caracter distractiv, adesea in ritmuri de dans. 4. formatie instrumentala; orchestra. ♦ ~ militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)

TONALITATE s. f. 1. (muz.) complex de relatii de natura armonica stabilit intre sunetele modurilor major si minor cu sunetul principal (tonica.). ◊ gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. intonatie, modulatie a vorbirii. 3. nuanta a culorilor; ambianta cromatica a unei picturi. 4. trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri, a gandirii, a unei stari sufletesti etc. (< fr. tonalite)

RODGERS [rodʒərz], Richard (1902-1979), compozitor american. muzicale de succes („Oklahoma”, „Caruselul”, „South Pacific”). Muzica de film („sunetul muzicii”, „Iubeste-ma asta-seara”); cantece („Blue Moon”, „Bewitched”, „Vhere or When”).

OCARINA s.f. Instrument muzical de suflat, facut din teracota sau din metal, care scoate sunete asemanatoare cu cele ale flautului. [< fr., it. ocarina].

ANDREWS [ændru:z], Julie, (n. 1935), cintareata si actrita britanica. S-a afirmat in teatrul muzical american („My fair lady”) si in muzicaluri cinematografice („Mary Poppins”, „sunetul muzicii”, „Darling Lili”).

ATONALISM n. Tehnica in compozitia muzicala moderna bazata pe renuntarea la legile tonalitatii si armoniei clasice a sunetelor. /<fr. atonalisme

FORTEPIANO n. invar. Instrument muzical cu un sistem de coarde si cu claviatura, care poate produce sunete de intensitate diferita. [Sil. -pi-a-] /Cuv. it.

HEPTACORD ~uri n. (in Grecia antica) Instrument muzical, constand dintr-o cutie de rezonanta cu sapte coarde care produc sunete cand sunt ciupite; lira cu sapte coarde. /<fr. heptacorde

TEORBA ~e f. Instrument muzical constand dintr-o cutie de rezonanta bombata avand coarde speciale pentru sunetele grave. /<fr. teorbe

TONALITATE ~ati f. 1) Ansamblu de legi care stau la baza gamelor. 2) Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 3) (in unele limbi) Intonatie diferita a unor cuvinte, formate din aceleasi sunete, dar deosebite prin sens. 4) Particularitate dominanta a unei scrieri (literare). 5) Culoare dominanta a unei picturi. /<fr. tonalite

VOLINA ~e f. Instrument muzical constand dintr-o cutie de rezonanta si patru coarde, care produc sunete cand se trece peste ele cu arcusul (sau cand sunt ciupite); vioara. /<it. violino

TRAUTONIUM s. n. instrument muzical electronic care reda electroacustic (semi)tonurile tuturor instrumentelor, dar produce si sunete straine acestora. (< germ. Trautonium)

BALALAICA, balalaici, s. f. Instrument muzical cu trei coarde si cu cutie de rezonanta triunghiulara, care emite sunete prin ciupire si prin percutie. – Rus balalajka.

COBZA ~e f. Instrument muzical cu coarde constand dintr-o cutie de rezonanta foarte bombata, care produce sunete prin ciupire. ◊ A lega pe cineva ~ a lega pe cineva strans (de maini si de picioare). A duce pe cineva cu ~a a insela pe cineva; a minti. /<rus., ucr., pol. kobza

DOMRA ~e f. Instrument muzical cu coarde, avand cutia de rezonanta rotunda, gatul foarte lung, care produce sunete prin ciupire. /<rus. domra

TILINCA ~ci f. Instrument muzical popular de suflat, de forma unui fluier, fara gauri laterale, care emite sunete acute. [G.-D. tilincii] /cf. tilinc

TROMBON ~oane n. Instrument muzical de suflat, asemanator cu trompeta, dar mai mare decat aceasta, care emite sunete puternice, de inaltimi diferite. /<fr. trombon

TRAUTONIUM s.n. Instrument muzical electronic care reda electroacustic tonurile si semitonurile tuturor instrumentelor, dar produce si sunete straine acestora. [Pron. tra-u-. / < germ. Trautonium].

muzical adj. 1. referitor la muzica. ◊ inzestrat cu simt, cu talent pentru muzica. 2. (despre sunete, voce etc.; si adv.) armonios, melodios. (< fr. musical)

OCARINA s. f. intrument muzical de suflat, din teracota sau metal, oval si cu gauri, care scoate sunete asemanatoare cu cele ale flautului. (< ir., fr. ocarina)

ORGA s. f. 1. instrument muzical complex, cu claviatura, bazat pe un sistem de tuburi sonore, in care sunetele se produc prin trecerea unui curent de aer sub presiune. ♦ ~ de lumini = a) set de becuri diferit colorate, cu aprindere si intensitate comandate electronic. b) totalitatea dispozitivelor de comanda a aparatelor de iluminat intr-o sala de spectacol, intr-un platou de filmare sau de televiziune. 2. ~ geologica = ansamblu de coloane verticale in unele roci, prin fisurare. ◊ sustinerea unei lucrari miniere subterane cu stalpi asezati unul langa altul. (< fr. orgue)

TROMBON s. n. 1. instrument muzical de suflat, dintr-un tub conic de alama, in U, care produce sunete de inaltimi diverse prin modificarea lungimii coloanei de aer cu ajutorul unei culise sau al unui sistem de ventile. 2. (fam.; pl.) minciuni; pacaleli. (< fr. tromboane)

CIMPOI ~oaie n. Instrument muzical de suflat, alcatuit dintr-un burduf si din mai multe fluiere, care produc sunete la trecerea prin ele sub presiune a aerului din burduf. [Sil. cim-poi] /<ung. csimpolya

MANDOLINA ~e f. Instrument muzical constand dintr-o cutie de rezonanta boltita si coarde metalice duble, care produc sunete prin atingerea lor cu o pana sau cu degetele. /<fr. mandoline, it. mandolina

TRIL, triluri, s. n. Ornament muzical constand din executarea rapida (si prelungita), cu vocea sau cu un instrument, a unui sunet de baza cu unul alaturat lui; p. ext. cantecul unor pasari care produce un efect sonor similar cu cel definit mai sus. – Din it. trillo.

FALSET ~e n. 1) sunet din registrul cel mai acut al vocii unui interpret. 2) Executare falsa a unei piese muzicale. /<it. falsetto

HELICON ~oane n. Instrument muzical de suflat, constand dintr-un tub de alama in forma de spirala, care emite sunete grave. /<fr. helicon

MONTAJ ~e n. 1) Sistem tehnic obtinut din montarea unor piese, mecanisme. 2) Revenire intr-o anumita ordine a unor elemente independente (fotografii, vederi, fragmente literare etc.). 3) Asamblare a secventelor imaginii si a sunetului unui film intr-o anumita succesiune. 4): ~ radiofonic combinare succesiva a diferitelor fragmente literare sau muzicale in vederea unei transmisiuni radiofonice. /<fr. montage

SCRIPCA ~ci f. reg. Instrument muzical constand dintr-o cutie de rezonanta pe care sunt intinse patru coarde, care produc sunete, cand se trece peste ele cu arcusul (sau cand sunt ciupite); vioara; violina. A canta la ~. /<ucr., rus. skripka

TAR² ~uri n. rar Instrument muzical constand dintr-o cutie de rezonanta cu gat lung si cu coarde care produc sunete prin ciupire. /<ung. tar

VIOARA¹ viori f. Instrument muzical con-stand dintr-o cutie de rezonanta pe care sunt intinse patru coarde, care produc sunete cand se trece peste ele cu arcusul (sau cand sunt ciupite); violina. Concert pentru ~. [G.-D. viorii; Sil. vi-oa-] /<lat. viola

XILOFON ~oane n. Instrument muzical de percutie, constand dintr-un sistem de placi de lemn, diferit acordate, care emit sunete cand sunt lovite cu doua ciocanele. /<fr. xylophone

MANICORD s.n. Vechi instrument muzical cu coarde si clape, ale carui coarde erau acoperite cu panza pentru a face sunetele mai line. [< it. manicordo, cf. fr. manicorde].

muzical adj. 1. Referitor la muzica, de muzica. ♦ Inzestrat cu simt, cu talent pentru muzica. 2. (Despre sunete, voce etc.; adesea adv.) Armonios, melodios. [Cf. fr. musical].

CINEL s. n. instrument muzical de percutie din doua discuri metalice care se lovesc unul de altul, provocand un sunet strident; cimbal; talgere. (< it. cinelli)

FERASTRAU, ferastraie, s. n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa in miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrau, fierastrau, herastrau s. n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).

TREMOLO, tremolouri, s. n. Usoara tremuratura produsa, la executarea unei bucati muzicale cu un instrument sau cu vocea, prin repetarea rapida a unuia sau a mai multor sunete. [Acc. si: tremolo, tremolo. – Var.: tremol s. n.] – Din it. tremolo, fr. tremolo.

sunet, sunete, s. n. 1. V******e a particulelor unui mediu elastic care poate fi inregistrata de ureche. ◊ sunet asociat = semnal de frecventa audio care insoteste imaginea de televiziune. sunet complex = sunet compus din mai multe sunete pure. sunet reverberat = sunet care persista dupa ce o sursa sonora inceteaza sa emita, prelungind sunetul initial un timp finit. sunet vobulat = sunet a carui frecventa variaza periodic in jurul unei valori medii, folosit in masuratori electroacustice. 2. V******e muzicala. ♦ Anuntare, vestire (a unui eveniment); semnal. 3. Rasunet; ecou. ♦ Valva, galagie. 4. (Lingv.) Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulatie. – Lat. sonitus.

BALALAICA ~ci f. Instrument muzical popular rusesc avand o cutie de rezonanta de forma triunghiulara si trei coarde, care emit sunete prin ciupire. [G.-D. balalaicii; Sil. -lai-ca] /<rus. balalaika

TALGER ~e n. 1) Farfurie mica, plata. 2) Instrument muzical de percutie format din doua discuri de alama care, usor lovit unul de altul, produce sunete puternice. /cf. ung. talgyr

CINEL s.n. Instrument muzical de percutie, alcatuit din doua discuri metalice care se lovesc unul de altul, producand un sunet strident, rasunator; cimbal. [< it. cinelli].

CONTRABAS I. s. n. 1. instrument muzical cu coarde si arcus, cu registrul cel mai grav. 2. instrument metalic de suflat al carui sunet este cu o octava mai jos decat acela al basului. II. s. m. contrabasist. (< fr. contrebasse, it. contrabasso)

MENSURALISM s. n. sistem de notatie muzicala inventat de islamici, care permitea sa fie definite exact raporturile de valoare (de durata a sunetelor) dintre o nota si alta. (< germ. Mensural/musik/ + -ism)

PEDALA s. f. 1. parghie de manevra sau de comanda actionata cu piciorul. ◊ dispozitiv de imprimare la tiparul inalt actionat cu piciorul. 2. mecanism la unele instrumente muzicale (pian, orga, armoniu) care, actionat cu ajutorul picioarelor, serveste la modificarea timbrului, duratei si inaltimii sunetelor. ◊ sunet prelung si grav, care dureaza mai multe masuri. (< fr. pedale)

VINA s. f. instrument muzical indian dintr-un baston de bambus cu 4 (7) coarde metalice intinse pe scaunase inalte, cu un sunet dulce obtinut prin ciupire. (< fr. vina)

XILOFON, xilofoane, s. n. Instrument muzical de percutie, alcatuit dintr-un sistem de placi de lemn acordate diferit, care vibreaza si emit sunete cand sunt lovite cu niste ciocanele de lemn, de sticla sau de metal. – Din fr. xylophone.

VIOLA¹, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde, mai mare decat vioara, acordat cu o cvinta mai jos decat vioara si avand sunete mai grave decat aceasta; alto. [Pr.: -vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

MELODIE, melodii, s. f. Succesiune de sunete imbinate dupa regulile ritmului si ale modulatiei, pentru a alcatui o unitate cu sens expresiv. ♦ Compozitie muzicala, cantec. ♦ Fig. Sonoritate placuta; armonie, muzicalitate. – Din ngr. melodia, it. melodia, fr. melodie.

ORGAN² ~e n. inv. 1) v. ORGA. 2) In-strument muzical constand dintr-o rama triunghiulara, pe care sunt intinse coarde verticale, inegale ca lungime, care produc sunete, cand sunt ciupite cu degetele; harpa. /<sl. oruganu, ngr. organon, lat. organum

TAMBURA ~e f. (in Orient) Instrument muzical asemanator cu mandolina, dar cu gatul mai lung, prevazut cu trei coarde metalice duble, care produc sunete fiind atinse cu un plectru. /<ngr. tampuras, turc. tambura

FLAJOLET s. n. 1. sunet armonic obtinut la instrumentele cu coarde prin apasarea coardei cu degetul aproape de calus. 2. mic instrument muzical de suflat asemanator cu flautul. 3. mic registru de orga. (< fr. flageolet)

AUZ s. n. 1. Unul dintre cele cinci simturi, cu ajutorul caruia se percep sunetele. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) auzul = a asurzi (pe cineva). ♦ Insusirea de a distinge o nota muzicala justa de una falsa. 2. Auzire. S-a bucurat... la auzul acestor vorbe (RETEGANUL). – Postverbal al lui auzi.

KING s.m. Vechi instrument muzical chinez, constand dintr-un sir de pietre asezate pe un cadru, care, lovite cu un bastonas, produc sunete diferite. (‹ engl. king)

BANJO ~uri n. Instrument muzical, originar din nordul Africii, avand cutia de rezonanta din piele, un gat lung si 5-9 coarde care emit sunete prin ciupire. [Art. banjoul] /<fr. banjo

TON² ~uri n. 1) sunet simplu produs de un corp care vibreaza. 2) muz. Interval intre doua sunete consecutive ale gamei diatonice, egal cu doua semitonuri. ◊ A da ~ul a) a indica tonalitatea unei compozitii muzicale, mai ales vocale; b) a fi initiator al unei activitati; c) a servi drept model. 3) Grad de modulare a vocii in timpul vorbirii (in functie de starea sufleteasca a vorbitorului sau de fondul celor exprimate); intonatie. ~ familiar. ◊ A ridica ~ul a vorbi tare si cu asprime. A schimba ~ul a vorbi in alt mod. 4) Grad de intensitate a unei culori. ~ deschis. ~ inchis. 5) Culoare dominanta a unui tablou. /<fr. ton, lat. tonus

KING s.m. Vechi instrument muzical chinezesc, constand dintr-un sir de pietre asezate pe un cadru, care, lovite cu un bastonas, produc sunete diferite. [< engl., chin. king].

AUDITIE s. f. 1. indentificare a sunetelor cu ajutorul simtului auditiv. 2. audiere de muzica cu un public restrans. ♦ in prima ~ = (despre executarea unei compozitii muzicale) pentru prima oara in public. 3. receptionare de semnale audio. (< fr. audition, lat. auditio)

ORCHESTRATIE s. f. 1. arta de a orchestra (1). ◊ transcriere pentru ansamblu orchestral a unei compozitii muzicale; instrumentatie (1). ◊ modul cum sunt aranjate grupurile de instrumente ale unei orchestre. 2. ansamblu de procedee artistice prin care sunetele capata, in poezie, expresivitate si valoare estetica. (< fr. orchestration)

FLAJEOLET ~e n. 1) Instrument muzical de suflat constand dintr-un tub lung si subtire, prevazut cu orificii (sau cu clape), avand ambusura laterala. 2) sunet produs la instrumentele cu coarde printr-un anumit procedeu. /<fr. flageolet

OFICLEID ~e n. (mai ales in trecut) Instrument muzical de suflat constand dintr-un tub conic de alama, indoit in forma de potcoava, cu clape, care emite sunete grave. [Sil. -cle-] /<fr. ophicleide

TARAGOT ~uri n. Instrument muzical popular de suflat constand dintr-un tub conic cu ancie simpla si cu cinci gauri pentru schimbarea inaltimii sunetelor. /<ung. tarogato

CADENTA s.f. 1. Repetare intr-un anumit ritm a unor miscari; (mil.) miscare ritmica a pasilor in mars. ◊ In cadenta = cu miscari uniform repetate. ♦ Numar de lovituri trase de o arma intr-o unitate de timp. 2. Modulare a vocii sau a unui sunet inainte de pauza. ♦ Succesiune regulata a unor cuvinte, a unor fraze. ♦ Formula armonica care formeaza sfarsitul unei compozitii muzicale. ♦ Pasaj (final, cu caracter de improvizatie) dintr-un concert, in care solistul este lasat sa-si desfasoare virtuozitatea. [< it. cadenza, fr. cadence].

SISTRU s.n. Instrument muzical al vechilor egipteni, format dintr-o bara curbata prevazuta cu un maner si cateva lame vibrante, care produceau sunetul prin lovire. [< lat. sistrum, gr. seistron].

PENTATONIC, -A adj. (muz.) gama ~a = gama din cinci sunete, tonuri intregi si terte mici in cuprinsul unei octave, la baza muzicii populare chineze, tatare etc.; sistem ~ = sistem muzical care se bazeaza pe game de acest tip. (< fr. pentatonique)

CLAPA, clape, s. f. 1. Fiecare dintre dispozitivele instrumentelor muzicale de suflat, care servesc la inchiderea sau la deschiderea unor orificii prin care trece curentul de aer ce produce sunetele; fiecare dintre elementele mobile ale claviaturii unui pian, unei o**i etc. care prin apasarea cu degetele, declanseaza mecanismul de producere a sunetelor. ♦ Mic disc in mecanismul masinilor de scris si al unor masini de calculat, fixat la capatul unei parghii articulate si care prin apasare, face sa se imprime litera sau cifra insemnata pe el. ♦ Orice parte terminala a unui sistem tehnic de actionare care, prin manevrare (cu mana), efectueaza o anumita operatie. 2. Placa articulata care serveste la inchiderea sau la deschiderea unui orificiu. 3. Bucata de stofa care acopera deschizatura buzunarului unei haine. ♦ Fiecare dintre cele doua bucati de stofa sau de blana mobile, atasate lateral la unele caciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. 4. (Rar) Capac. ◊ Expr. (Fam.) A trage (cuiva) clapa = a insela, a pacali (pe cineva). – Din germ. Klappe.

OCARINA, ocarine, s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argila arsa, in forma ovala si cu mai multe gauri, care emite sunete asemanatoare cu cele ale fluierului. – Din it., fr. ocarina.

MELODIE ~i f. 1) Succesiune de sunete cu inaltime si durata diferita, ordonate dupa regulile ritmului, pentru a constitui o forma, perceptibila si agreabila; melos. 2) Compozitie muzicala formata dintr-o serie de fraze cu acest caracter. Motivul ~ei. 3) Piesa vocala compusa pe baza unui text scris; cantec. 4) Ansamblu de caractere (sunete, accente, ritm) combinate agreabil; sonoritate placuta. ~a versului. /<ngr. melodia, it. melodia, fr. melodie

MELOS n. muz. 1) Succesiune de sunete cu inaltime si durata diferita, ordonate dupa regulile ritmului, pentru a constitui o forma perceptibila si agreabila; melodie. 2) Compozitie muzicala; muzica. 3) Parte melodica a muzicii. /<ngr. melos

ORGA o**i f. Instrument muzical pneumatic de mari proportii, constand dintr-un sistem de tuburi sonore, care, fiind actionate de claviaturi si pedale, emit sunete asemanatoare unei intregi orchestre simfonice. /<fr. orgue

GONG s. n. instrument muzical de percutie constand dintr-un disc de metal usor bombat, suspendat, care, lovit cu un ciocanel special, produce un sunet ca de clopot. (< fr., engl. gong)

SISTRU s. n. instrument muzical la vechii egipteni si sumero-babilonieni, dintr-o bara curbata cu un maner si cateva lame vibrante, care produceau sunetul prin lovire. (< fr. sistre, lat. sistrum)

TAMBURINA s. f. instrument muzical, toba mica cu pielea intinsa pe o singura parte si cu placute metalice sau clopotei pe margine, la care sunetele se obtin prin agitare in aer sau prin lovire cu mana. (< fr. tambourin, it. tamburino)

FALSET, falsete, s. n. sunet (sau sir de sunete) din registrul acut al vocii unui cantaret, produs prin vibrarea partii superioare a coardelor vocale. ♦ Executie falsa a unei compozitii muzicale (sau a unui fragment al ei). – Din it. falsetto.

MUZICA, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente si idei cu ajutorul sunetelor combinate intr-o maniera specifica. 2. Stiinta a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului si al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creatie componistica, melodie, cantec; p. ext. executare sau audiere a unei compozitii muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. 4. Orchestra. ◊ Muzica militara = fanfara. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vanturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor; cantecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

MARACAS s. n. instrument muzical de percutie, din doua nuci de cocos cu un maner, umplute cu nisip sau graunte mici, care, prin scuturare, produc sunete asemanatoare cu ale castanietelor. (< sp. maracas)

TROMPETA s. f. instrument muzical de suflat, dintr-un tub conic de alama, indoit de doua ori si terminat cu un pavilion larg, care emite sunete clare si patrunzatoare; trambita, goarna. (< fr. trompette)

MARACAS s.n. Instrument muzical construit dintr-o nuca de cocos si un maner, avand introduse in interior pietricele sau nisip, care, prin scuturare, produc niste sunete caracteristice, asemanatoare cu ale castanietelor. [< sp. maracas – copac din Peru].

ZDRANGANI, zdranganesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticla si metale sau despre obiecte facute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic cand se ciocneste de ceva sau este lovit cu ceva. ◊ Tranz. Zdranganeste cheile. 2. Tranz. A face sa vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a canta fara pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. si: zdrangan. – Var.: zdrancani vb. IV] – Zdrang + suf. -ani.

CORNET¹ ~e n. 1) Pachet de hartie in forma de corn; fisic. 2): ~ acustic aparat in forma de pavilion, destinat sa amplifice sunetele, folosit de persoanele cu auzul slab. 3): ~ nazal ansamblu de sase lame osoase care sunt situate pe peretii laterali ai foselor nazale. 4) Instrument muzical de suflat din alama, asemanator cu trompeta, dar de dimensiuni mai mici, cu registru intermediar intre cel al cornului si cel al trompetei. 5) Produs de patiserie cu crema, in forma de corn. /<fr. cornet

FLAUT ~e n. Instrument muzical de suflat, avand forma unui tub lung si subtire de metal (sau de lemn), prevazut cu orificii si cu clape, care emite sunete armonioase, asemanatoare vocii omenesti. [Sil. fla-ut] /<it. flauto

MONOCORD, -A adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singura coarda. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singura coarda, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coarda].

TAM-TAM s. n. 1. instrument muzical de percutie, asemanator gongului, dar mai mare si cu un timbru mai grav. 2. toba de lemn de origine africana care produce doua sunete de inaltimi diferite; muzica executata. 3. (fig.) zgomot mare; galagie, vacarm. ◊ (fig.) protest zgomotos. (< fr. tam-tam)

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

DRAMBA ~e f. 1) Instrument muzical popular in forma de potcoava, prevazut cu o lama subtire si elastica de otel care, tinut in gura si ciupit cu degetul, produce sunete specifice. 2) depr. Scripca veche si dezacordata. ◊ Canta din ~ se spune despre cineva care a ramas inselat. /<ucr. drymba

TRIANGLU ~ri n. Instrument muzical de percutie constand dintr-o vergea de otel, indoita in forma de triunghi, care, fiind lovita cu o bagheta din acelasi metal, emite sunete cristaline. [Sil. tri-an-glu] /<fr. triangle, it. triangolo

CASTANIETA s. f. (pl.) instrument muzical de percutie pentru acompanierea dansului si a muzicii, din doua placute de lemn, care se prind de degete si, prin lovire, produc un sunet sec. (< fr. castagnette, sp. castaneta)

AUDITIE, auditii, s. f. 1. Faptul de a audia muzica; manifestare muzicala de amploare mai redusa decat concertul. ◊ Loc. adj. si adv. In prima auditie = (care se executa) pentru prima data in fata publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simtul auditiv. 3. (Rad.) Receptionare de semnale audio. [Pr.: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.

CLAVIR ~e n. rar Instrument muzical de percutie constand dintr-o cutie mare de rezonanta (asezat pe trei picioare) si dintr-un sistem de coarde metalice, dispuse orizontal, care produc sunete, cand sunt lovite de niste ciocanele, actionate cu ajutorul clapelor; pian. [Pl. si claviruri] /<germ. Klavier

FLIGORN ~uri n. rar Instrument muzical de suflat, avand forma unui tub (de alama), cu un capat largit in forma de palnie, prevazut cu clape sau cu ventile, care emite sunete armonioase. /<germ. Flugelhorn

PANA² pene f. 1) tehn. Piesa (de lemn, metal etc.) de forma unei prisme triunghiulare, folosita la detasarea sau fixarea unor obiecte. ◊ ~a capastrului franghie sau curea legata de capastru care serveste la priponirea calului. 2) Betisor cu care se strange franghia ferastraului, intinzandu-i panza; cordar. 3) Placa mica (de celuloid) cu care se pun in v******e coardele unor instrumente muzicale (chitara, balalaica etc.); plectru. 4) Lama elastica (de metal sau de lemn), folosita la unele instrumente de suflat, pentru a produce un anumit fel de sunete; ancie. 5) Bucata de slanina care se introduce in crestaturile facute intr-o bucata de carne sau in legume (in vederea prepararii). [G.-D. penei] /<lat. pinna

PIAN ~e n. 1) Instrument muzical de percutie constand dintr-o cutie mare de rezonanta (asezata pe trei picioare) si dintr-un sistem de coarde metalice dispuse orizontal, care produc sunete cand sunt lovite de niste ciocanele, actionate cu ajutorul claviaturii. A acorda ~ul. Concert de ~. 2) Arta de a canta la acest instrument. Poseda ~ul. /<germ. Piano, fr., it. piano

TOBA ~e f. 1) Instrument muzical de percutie, constand dintr-un cilindru gol pe dinauntru, acoperit la ambele capete cu cate o membrana de piele intinsa, care, prin lovire, produce sunete infundate. ◊ A bate ~a a) a lovi ritmic cu degetele in ceva, fiind iritat sau lipsit de rabdare; b) a raspandi o stire; a divulga un secret. A fi ~ de carte (sau de invatatura) a poseda multe cunostinte. A se face ~ a manca pe saturate. A vinde (averea cuiva) cu ~a a vinde la mezat. 2) Piesa cilindrica, goala in interior, folosita in tehnica; tambur. ~ pentru cablu. ◊ ~ de esapament piesa la motoarele cu ardere interna care amortizeaza zgomotul produs in timpul evacuarii gazelor de ardere. 3) Mezel preparat din carne de porc, maruntaie si slanina, puse in pielea stomacului, care se fierbe si se preseaza. 4) pop. (la jocul de carti) Semn distinctiv avand forma unui romb de culoare rosie; caro. 5) Carte de joc marcata cu acest semn. /<ung. dob

TROMPETA ~e f. Instrument muzical de suflat, constand dintr-un tub de alama, indoit de doua ori, cu clape, avand un capat larg in forma de palnie, care emite sunete clare si patrunzatoare; goarna; trambita. /<fr. trompette, germ. Trompeta

TUBA ~e f. Instrument muzical de suflat cu clape, constand dintr-un tub de alama, rasucit de mai multe ori, terminat la un capat cu un pavilion larg, care emite sunetele cele mai grave. /<fr., lat. tuba

POLIFONIE s.f. 1. (op. omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare pastrandu-si, in ansamblu, individualitatea melodica. ♦ Muzica vocala contrapunctica. 2. Stiinta muzicala care studiaza suprapunerea coordonata a mai multor linii melodice independente, care se afla in relatii armonice. [Gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].

VIBRAFON s. n. instrument muzical asemanator xilofonului, format din placi metalice de lungimi diferite, deasupra unor tuburi de rezonanta, in care mici elice actionate de un motoras electric prelungesc v******a sunetelor produse prin lovirea placilor cu o bagheta. (< fr. vibraphone)

GEAMPARALE f. pl. 1) Dans popular romanesc asemanator cu hora. 2) Melodie dupa care se executa acest dans. 3) Instrument muzical mic de percutie, constand din doua piese mici de lemn, in forma de gavan, unite printr-un siret, care, fiind lovite una de alta, produc un sunet special; castaniete. [Sil. geam-] /<turc. calpara

MONOCORD, -A I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)

BUHAI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse intr-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producand astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

FLAUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat alcatuit dintr-un cilindru ingust de lemn sau de metal, prevazut cu gauri si cu clape. ◊ Flaut piccolo = flaut de dimeniuni mai mici, care emite sunete foarte inalte; piculina. [Pr.: fla-ut. – Pl. si: (m.) flauti] – Din it. flauto.

BUCIUM¹, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat in forma unui tub conic, lung, facut din coaja de tei sau din lemn si folosit in special de ciobani pentru chemari si semnale; tulnic. ♦ sunet scos cu acest instrument. [Var.: (reg.) bucin s. n.] – Lat. bucinum.

XILOFON s.n. Instrument muzical de percutie format din lamele de lemn, diferite ca dimensiuni si esenta, care se lovesc cu doua baghete de lemn. [< fr., engl. xylophone, cf. gr. xylon – lemn, phone – sunet].

DRAMBA, drambe, s. f. Mic instrument muzical alcatuit dintr-un arc de fier prevazut cu o lama mobila elastica de otel si care, fiind proptit de dinti si facand sa vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin miscarea buzelor; drang. ♦ (Ir.) Vioara. – Din ucr. drymba.

GOARNA ~e f. Instrument muzical aerofon, folosit, mai ales, pentru semnalizari, constand dintr-un tub de alama indoit de doua ori, cu clape si cu un capat largit in forma de palnie, care emite sunete clare si patrunzatoare; trompeta; trambita. /<rus. gorn

BUHAI², buhaiuri, s. n. Instrument muzical popular folosit de colindatori in ajunul anului nou, format dintr-o putinica cu fund de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage producand un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: buhaie] – Din buhai¹.

FLUIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcatuit dintr-un tub subtire de lemn prevazut cu gauri. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluiera; fluieratoare. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul caruia se pot emite diferite sunete, facand sa treaca prin el un curent de gaze sau de aburi, intrebuintat mai ales pentru semnalizare. 4. Suieratura, fluieratura. 5. (Pop.) Gamba; tibia. [Pr.: -flu-ier] – Cf. alb. floere.

BUHAI² ~iuri n. Instrument muzical popular folosit de uratori la Anul Nou, confectionat dintr-o putinica cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de par de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemanatoare cu mugetul taurului. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj

ZDRANGANI, zdranganesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticla si metale sau despre obiecte din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic cand se ciocneste de ceva sau e lovit cu ceva. ◊ Tranz. S-a suit in fuga pe scara, zdranganind sabia de toate treptele (GHICA). 2. Tranz. A face sa vibreze coardele unui instrument muzical; a canta fara pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Var.: zdrancani vb. IV] – Din zdrang.

SISTRU, sistre, s. n. Instrument muzical la vechii egipteni, alcatuit dintr-o lama metalica curbata in forma ovoidala, cu capetele unite, prevazute cu un maner si avand de-a curmezisul curburii, bare metalice mobile care, prin atingere sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete. – Din fr. sistre, lat. sistrum.