el (-ei), pron. – Pronume personal de pers. 3, sing. m.; tine locul persoanei despre care se vorbeste. – Mr. el, megl. iel, istr. ie. Lat. ille (Diez, I, 161; Puscariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *illus; cf. it. el, ello, egli, fr. il, sp., port. el. – Gen. lui ‹ illui (pl. lor ‹ illōrum), dat. ii ‹ illi (pl. le ‹ illis), acuz. l ‹ illum, nom. pl. ei ‹ illi. Vocala initiala are, ca aproape toate e initiale, un timbru usor palatal; ar fi insa o greseala sa fie transcrisa ie, cum face Scriban. Lui se foloseste si ca art. propriu al gen. la nume proprii (vulg. lu) si, prin extindere incorecta, la mai multe substantive comune care desemneaza persoane. Acuz. l in pozitie tare a primit un i protetic (› il), care apare numai in textele de la 1630 la 1650 (Gazdaru 30).

APELATIV, -A, apelativi, -e, adj., s. n. (substantiv) comun; (nume, cuvant) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appelativus.

APELATIV ~e n. substantiv comun; cuvant, nume, calificativ. /<fr. appellatif, lat. appellativus

UN o (niste) art. nehot. 1) (folosit inaintea unui substantiv comun, indica genul, numarul si cazul acestuia si il prezinta ca nedeterminat, indefinit) Un oras. O scoala. 2) (folosit inaintea unui substantiv propriu, indica o asemanare cu persoana denumita de acest substantiv) Un Ion Creanga. O Marie Biesu. /<lat. unus, una

APELATIV, -A adj. (Iesit din uz; despre substantive) comun. ♦ (s.n.) Nume, calificativ. [< fr. appellatif, cf. lat. appellativus].

comun, -A adj. 1. Care apartine mai multora sau tuturor; folosit de toti sau de mai multi; obstesc. ◊ Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generala; substantiv comun = substantiv care serveste la indicarea obiectelor de acelasi fel; factor comun = numar cu care se inmultesc toti termenii unei sume; divizor comun = numar intreg cu care se impart exact mai multe numere intregi date; multiplu comun = numar divizibil prin mai multe numere intregi date; numitor comun = numitor care apartine mai multor fractii. ◊ A face cauza comuna cu cineva = a fi de partea cuiva (intr-o chestiune, intr-o discutie etc.). 2. Obisnuit, normal. ◊ Loc comun = idee care apare la mai multi sau la toti in acelasi fel, banalizandu-se prin deasa ei intrebuintare. 3. Banal, de rand. // s.n. Ceea ce apartine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcatuit pe baze obstesti. ◊ In comun = laolalta, impreuna. ◊ A iesi din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobisnuit. [< lat. communis, cf. fr. commun].

APELATIV, -A adj., s. n. (substantiv) comun; nume calificativ. (< fr. appellatif, lat. appellativus)

APELATIV, -A, apelativi, -e, adj. (Iesit din uz, despre substantive) comun. ♦ (Substantivat, n.) Nume, calificativ. – Fr. appellatif (lat. lit. appellativus).

DIMINUTIV, -A, diminutivi, -e, adj., s. n. (substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, alta parte de vorbire) care se formeaza cu ajutorul unui afix prin care se arata ca obiectele, fiintele, insusirile etc. denumite sunt considerate (in mod real sau afectiv) mai mici decat cele exprimate de cuvantul de baza. – Din fr. diminutif.

DEOSEBIT, -A, deosebiti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este altfel, care nu este asemenea (cu altul); diferit. 2. (La pl., precedand substantivul) Felurite, diverse. 3. Care iese din comun; neobisnuit, special. ♦ Distins, remarcabil. 4. Separat, despartit. II. Adv. 1. Cat se poate de..., foarte. 2. In afara de..., pe langa. – V. deosebi.

A ADUCE aduc 1. tranz. I. 1) (persoane sau lucruri) A lua ducand cu sine (undeva sau la cineva). 2) A apropia de corp sau de o parte a corpului. ~ mana la cap. 3) A face sa capete o anumita directie sau inclinatie. ~ vorba (despre ceva sau despre cineva) a pomeni (despre ceva sau despre cineva). 4) A face sa se produca; a provoca; a pricinui; a cauza. ~ castig. Norii negri aduc ploaie. 5) A face sa ajunga intr-o anumita stare sau situatie. ~ (pe cineva) la sapa de lemn a saraci cu totul pe cineva. 6) A infatisa spre examinare. ~ un argument. II. (impreuna cu unele substantive formeaza locutiuni verbale, avand sensul substantivului cu care se imbina): ~ la cunostinta a instiinta. ~ multumiri a multumi. ~ jertfa a jertfi. A-si ~ aminte a-si aminti. 2. intranz. 1) pop. (urmat de un substantiv precedat de prepozitia cu) A avea trasaturi comune; a fi deopotriva; a se potrivi; a semana; a se asemana. 2) (urmat de un determinant precedat de prepozitia a) A emana un miros specific (de obicei, neplacut). ~ a mucegai. ~ a dogorat. /<lat. adducerre

comun adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (iesit din uz) apelativ. (substantiv ~.) 3. v. obisnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Panza ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neinsemnat, obisnuit, sarac. (Viata pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obisnuit, ordinar, (inv.) prost, prostesc. (In lucruri ~ voi vedeti numai minuni.)

COLECTIV, -A, colectivi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care rezulta din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2. Care apartine tuturor; comun, obstesc, social. 3. Care se refera la ideea de colectivitate. ◊ substantiv colectiv = substantiv care denumeste prin forma de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un intreg, ca o totalitate. Sufix colectiv = sufix care da unui substantiv valoarea de substantiv colectiv. II. S. n. Echipa. Colectiv de redactie. Colectiv de catedra. ♦ P. gener. Grup. (organizat) de persoane. III. S. f. (Iesit din uz) Cooperativa Agricola de Productie. – Din fr. collectif, lat. collectivus.

COLECTIV¹ ~a (~i, ~e) 1) Care se face impreuna; realizat prin participarea mai multor persoane; comun. Munca ~a. Opera ~a. Contract ~. 2) Care apartine tuturor; aflat in posesiunea tuturor; comun; obstesc. Proprietate ~a. 3) Care exprima notiunea de totalitate, de colectivitate. ◊ substantiv ~ substantiv care numeste o pluralitate de obiecte de acelasi fel, luate ca un tot intreg. /<fr. collectif, lat. collectivus

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) Element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].

COLECTIV, -A I. adj. 1. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate. ♦ substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumeste o multitudine de obiecte identice, considerate ca un intreg; sufix ~ – sufix cu ajutorul caruia se formeaza substantive colective; numeral ~ = numeral care exprima ideea de grupare a obiectelor in timp si spatiu. 2. care apartine tuturor; comun, obstesc, social. II. s. n. grup de oameni care lucreaza in acelasi loc de productie, cu interese si conceptii comune, purtand fiecare raspunderea muncii depuse, sub o conducere unica. (< fr. collectif, lat. collectivus)

GEN¹ s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ◊ stil personal, maniera de a compune. 3. totalitatea lucrarilor muzicale reunite prin tematica, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume inanimate, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasa de obiecte care au note esentiale comune, cuprinzand cel putin doua specii. (< lat. genus)

EPICEN adj.n. (Despre substantive nume de fiinte) Care are o forma unica pentru masculin si feminin. [< fr. epicene, cf. gr. epikoinos – comun].

comun, -A I. adj. 1. care apartine mai multora sau tuturor; care intereseaza pe mai multi sau pe toti; obstesc. ◊ (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generala; substantiv ~ = substantiv care serveste la indicarea obiectelor de acelasi fel; factor ~ = numar cu care se inmultesc toti termenii unei sume; divizor ~ = numar intreg cu care se impart exact mai multe numere intregi date; multiplu ~ = numar divizibil prin mai multe numere intregi date; numitor ~ = numitor care apartine mai multor fractii. ◊ a face cauza ~a cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obisnuit, normal, frecvent. ◊ loc ~ = idee, lucru stiut de toata lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rand. II. s. n. ceea ce apartine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcatuit pe baze obstesti. ◊ in ~ = laolalta, impreuna. ◊ a iesi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobisnuit. (<fr. commun, lat. communis)

COMPARATIE, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.