NUME n. 1) Denumire data unei fiinte sau unui obiect pentru a le individualiza. ◊ ~ mic prenume. ~ de botez nume care se da cand se boteaza copilul. ~ de familie nume purtat de membrii aceleiasi familii si transmis de la parinti la copii. Ziua ~lui onomastica. A spune (sau a zice) pe ~ a) a rosti numele cuiva; b) a se adresa cu numele; b) a numi direct, fara ocolisuri. Zi-i pe ~! a) spune-mi numele (ca l-am uitat); b) numeste direct! Sa nu-mi (mai) zici pe ~ se spune cand cineva este ferm convins de un lucru si vrea sa-l creada si altii. A da (sau a pune) ~ a (de)numi. Cum ti-i ~le? cum te cheama? In ~le cuiva sau a ceva a) pentru binele sau pentru cauza cuiva sau a ceva; b) din partea cuiva sau a ceva; din imputernicirea cuiva. In ~le legii avand la baza prescriptiile legii. A nu-i (mai) sti (sau auzi) cuiva de ~ a nu mai sti nimic despre cineva; a nu mai avea nici o veste despre cineva; a-i pierde urma. Sa nu-ti mai aud de ~ nu mai vreau sa stiu de tine. 2) Cuvant prin care este calificat cineva sau ceva; calificativ. ◊ Cu (sau sub) ~ de prezentan-du-se ca; sub forma de; in chip de. A (nu) lua in ~ de rau a (nu) presupune ca cineva intentioneaza ceva rau; a (nu) se supara. 3) Supranume dat unei persoane (de obicei, in batjocura), bazandu-se pe o trasatura caracteristica a acesteia; porecla. 4) Opinie publica buna sau rea despre cineva sau ceva; faima; reputatie. ◊ Cu ~ vestit; renumit. Fara (de) ~ a) care nu este cunoscut publicului; b) care nu este identificat; anonim. A-si face un ~ a fi cunoscut publicului printr-o activitate prodigioasa. A lasa un ~ a lasa o faima buna. A-i merge ~le a i se duce vestea. 5) ling. Denumire comuna pentru substantiv, adjectiv, pronume si numeral. ◊ ~ comun substantiv comun. ~ propriu substantiv propriu. ~ de agent autor al actiunii, exprimat printr-un substantiv sau un adjectiv derivat de la un verb. ~ predicativ parte nominala a predicatului. /<lat. nomen

UN o (niste) art. nehot. 1) (folosit inaintea unui substantiv comun, indica genul, numarul si cazul acestuia si il prezinta ca nedeterminat, indefinit) Un oras. O scoala. 2) (folosit inaintea unui substantiv propriu, indica o asemanare cu persoana denumita de acest substantiv) Un Ion Creanga. O Marie Biesu. /<lat. unus, una

DIMINUTIV, -A, diminutivi, -e, adj., s. n. (substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, alta parte de vorbire) care se formeaza cu ajutorul unui afix prin care se arata ca obiectele, fiintele, insusirile etc. denumite sunt considerate (in mod real sau afectiv) mai mici decat cele exprimate de cuvantul de baza. – Din fr. diminutif.

propriu, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

substantivAL ~a (~i, ~e) Care tine de substantive; propriu substantivelor. Articol ~. Valoare ~a. /<fr. substantival

AUTONOMAZIE s. f. forma de afazie amnezica, dificultatea de a-si aminti nume proprii sau substantive. (< engl. autonomasia)

AUTO¹- Element de compunere care arata ca notiunea continuta de a doua parte a cuvantului compus se refera la subiect sau ca actiunea exprimata se indeplineste de la sine, prin mijloace proprii; serveste la formarea unor substantive ca: autolinistire, adjective ca: autocritic si verbe ca: autoadministra. [Pr.: a-u-] – Fr. auto- (< gr.).

ADJECTIVAL, -A, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ◊ Articol adjectival = articol hotarat, cu forme speciale, care insoteste un adjectiv determinant al unui substantiv articulat sau al unui nume propriu. ♦ Care indeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Din fr. adjectival.

SINGUR, -A, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este insotit de nimeni, fara nici un tovaras, fara altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; parasit. 2. Prin fortele sale, fara ajutorul, interventia, indemnul, voia cuiva; din proprie initiativa. ♦ De la sine. 3. (Precedand substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oras. ♦ (In constructii negative) Nici un. Nu putea articula un singur cuvant. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai placut. 4. (Determina subiectul sau obiectul; uneori tine locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) insumi (insuti, insusi etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) in persoana. Am eu singur grija. – Lat. singulus.

ADJECTIVAL, -A adj. Exprimat printr-un adjectiv. ◊ Articol adjectival = articol pus pe langa un adjectiv legat de un substantiv articulat sau de un nume propriu. ♦ Care indeplineste functia de adjectiv. [< fr. adjectival].

AUTO¹- Element de compunere insemnand „de la sine”, „prin mijloace proprii” si care serveste la formarea unor substantive, adjective si verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.

MASCULIN ~a (~i, ~e) 1) Care tine de mascul; propriu masculului. ◊ Gen ~ gen gramatical care cuprinde fiintele de gen barbatesc si numele de obiecte considerate prin traditie ca facand parte din aceasta categorie. 2) (despre substantive, adjective etc.) Care tine de genul barbatesc; propriu genului barbatesc. 3) (despre rime, versuri) Care are accent pe ultima silaba. /<lat. masculinus, fr. masculin

UN, O, unii, unele, art. nehot. (substantivul pe care il determina denumeste obiectul neindividualizat in discutie) Un prieten. ◊ (Accentueaza notiunea exprimata de substantiv) O bucurie se vestea in ochii ei. ◊ (Da sens general substantivului) Un artist, fie si mai genial decat Paganini. ♦ (Inaintea unui nume propriu sugereaza o comparatie) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se parea ca vad un Platon. ♦ (Da valoare substantivala unor cuvinte pe care le preceda) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.

NOU³ noua (noi) (in opozitie cu vechi) 1) Care este facut de curand; care exista de putin timp; proaspat; recent. ◊ ~-nout absolut nou. 2) (despre produse agricole) Care este din recolta anului in curs. Paine noua. 3) si fig. Care exista de putin timp; recent. Carte noua. ◊ Luna noua a) luna in faza ei initiala, in forma de secera subtire; b) timpul cat dureaza aceasta faza. (Copil) ~-nascut (copil) care s-a nascut de curand. Ce mai (e) ~? ce noutati mai sunt? Nimic ~ nici un fel de noutati. 4) (despre persoane) Care a venit undeva de curand (si este inca necunoscut sau putin cunoscut). 5) Care nu a fost cunoscut mai inainte. Metoda noua. 6) Care difera (in mod esential) de ceea ce a fost in trecut. Vremuri noi. 7) Care tine de timpurile noastre; propriu timpului prezent sau trecutului apropiat; modern; contemporan. Tehnica noua. 8) (inaintea unui substantiv) Care prin calitatile sale aminteste de cineva (sau de ceva). ~l Orfeu. 9) Care se adauga la cele de mai inainte. Forte noi. /<lat. novus

propriu ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care apartine unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei fiinte sau unui lucru pentru a le deosebi de alte fiinte sau lucruri. 2) Care intruneste trasaturi ce individualizeaza; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronuntare ~e. 3) Care este in concordanta deplina; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Sens ~ sens initial, de baza. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

ATRIBUT s.n. 1. Insusire esentiala proprie unui obiect, unui fenomen etc. ♦ Semn distinctiv, simbol. 2. Parte secundara de propozitie, care determina un substantiv sau un substitut al acestuia. [< lat.sc. attributum, cf. fr. attribut].

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj. 1. Care rezulta din separarea si generalizarea celor mai esentiale particularitati proprii unui grup de fenomene; care este detasat de raporturi sau de legaturi concrete. Stiinta abstracta. ♦ (substantivat, n.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind actiunea acestuia. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice (si nu de date concrete); rupt de viata reala. ♦ (substantivat, n.) Cuvant abstract (1). 2. Care este conceput (prea) general, (prea) teoretic; greu accesibil intelegerii. – Germ. abstrakt (lat. lit. abstractus).

CAZ, cazuri, s. n. I. 1. Imprejurare, circumstanta, situatie. In acest caz. In tot cazul. ◊ Caz de forta majora = situatie in care cineva nu poate proceda cum ar vrea, din cauza unor imprejurari mai puternice decat vointa sa. Caz de constiinta = imprejurare in care cineva ezita intre sentimentul datoriei si un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate in evidenta in mod exagerat meritele cuiva. 2. Intamplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Imbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. II. Fiecare dintre formele prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Lat. lit. casus (fr. cas).

CAZ, cazuri, s. n. 1. Imprejurare, circumstanta, situatie. ◊ Caz de constiinta = Imprejurare in care cineva ezita intre sentimentul datoriei si un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate in evidenta in mod exagerat meritele cuiva. 2. Intamplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Imbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.