ADJECTIVAL, -A, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ◊ Articol adjectival = articol hotarat, cu forme speciale, care insoteste un adjectiv determinant al unui substantiv articulat sau al unui nume propriu. ♦ Care indeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Din fr. adjectival.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care il determina se afla mai departe, in spatiu sau in timp, de vorbitor). Ia in brate cea caldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt taram. II. Art., adj. 1. (Preceda un adjectiv care determina un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoana, nearticulat) Fruntea ta cea lata. Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal sau c******l) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (In loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) in cazul cel mai favorabil, in cazul extrem. Cel putin = a) minimum; b) macar, barem. 4. (Substantiveaza adjectivul pe care il preceda) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat, in spatiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoara (sau cu coarne) = d****l. (Intra in formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).

ADJECTIVAL, -A adj. Exprimat printr-un adjectiv. ◊ Articol adjectival = articol pus pe langa un adjectiv legat de un substantiv articulat sau de un nume propriu. ♦ Care indeplineste functia de adjectiv. [< fr. adjectival].

ADJECTIVAL, -A adj. exprimat printr-un adjectiv. ♦ articol ~ = articol care se asaza intre un substantiv articulat precedat de prepozitie. ◊ (despre constructii gramaticale) cu valoare de adjectiv. (< fr. adjectival)

ADJECTIVAL, -A, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ♢ Articol adjectival = articol care insoteste un adjectiv legat de un substantiv articulat sau de un nume de persoana. ♦ Care indeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Fr. adjectival.

CEL², CEA, cei, cele, adj. dem., art. adj. I. Adj. dem. (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care il determina se afla mai departe, in spatiu sau in timp, de subiectul vorbitor). 1. (Cand urmeaza dupa substantiv are forma cela, ceea) Acela, aceea. Vorba ceea: La placinte inainte Si la razboi inapoi (CREANGA). ♦ (Cu valoare emfatica, inaintea substantivului) Ia deci in brate cea plosca burduhoasa (NEGRUZZI). 2. (Reg., inaintea substantivului, de obicei in forma cela, ceea) Celalalt. Si salta din val in val Pan' sosea la cela mal (ALECSANDRI). ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt taram. II. Art. adj. 1. (Preceda un adjectiv care urmeaza dupa un substantiv articulat) Fruntea ta cea albineata Umple-mi sanul de dulceata (JARNIK-BIRSEANU). ◊ (In formarea numelor unor domnitori) Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal) Cel de-al treilea copac. 3. (La pl., determina numerale c*******e) Sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete (ISPIRESCU). 4. (Urmat de „mai”, formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (In expr.) Cel mult = in cazul cel mai favorabil; in cazul extrem. Cel putin = macar, barem. Cel din (sau de pe) urma = ultimul. In cele din (sau de pe) urma = in sfarsit. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor – Var. (I) cela, ceea (gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) adj. dem.] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).

INTAI, INTAIA adv. num. ord. I. adv. 1. La inceput. ♦ (Precedat de „mai”) Mai demult. 2. Inainte de toate, in primul rand. Sa ne-asezam intai la masa. ♦ (Pentru) prima oara. II. Num. ord. (Adesea adjectival; cand preceda substantivul, in forma articulata intaiul, intaia) Care se afla in fruntea unei serii (in ceea ce priveste spatiul, timpul, calitatea); prim². Intaiul, intaia in clasa. E in clasa intai. ◊ Loc. adv. (Pentru) intaia data (sau oara) = (pentru) prima data. ◊ Expr. Mai intai si-ntai (de toate) = in primul rand. ♦ (Inv., precedat de „cel”, „cea”) Dintai. ♦ (substantivat, m.; in sintagma) Intaiul nascut = cel mai mare dintre fii. – Lat. *antaneus (< ante „inainte”).

ARTICOL s.n. 1. Expunere facuta intr-o publicatie periodica, tratand o problema dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc., purtand de obicei un numar de ordine. ♦ Diviziune a unui buget sau a unui plan financiar, care contine denumirea unei surse de venit sau motivul de cheltuieli.. 3. Obiect de comert, lucru care se vinde in comert. 4. Parte de vorbire care insoteste substantivul, avand rolul de a arata in ce masura obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorilor. 5. Fragmente articulate intre ele care alcatuiesc diferite parti ale corpului crustaceelor, insectelor si acarienilor. [< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article].

A articula ~ez tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunta. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare

articulat, -A, articulati, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Emis, rostit prin miscarea organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau un echivalent al lor) Cu articol. 3. Cu articulatii, format din articulatii. – V. articula.

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A pronunta, a rosti un sunet, un cuvant cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adauga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulatii. – Din fr. articuler, lat. articulare.

articulat, -A, articulati, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Pronuntat, rostit deslusit cu ajutorul organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau despre un echivalent al lor) Care are articol. 3. Cu articulatii, format din articulatii. – V. articula.

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A emite un sunet, a rosti deslusit un cuvant cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adauga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulatii. – Fr. articuler (lat. lit. articulare).

ARTICULA vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atasa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulatie. (< fr. articuler, lat. articulare)

SINGUR, -A, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este insotit de nimeni, fara nici un tovaras, fara altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; parasit. 2. Prin fortele sale, fara ajutorul, interventia, indemnul, voia cuiva; din proprie initiativa. ♦ De la sine. 3. (Precedand substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oras. ♦ (In constructii negative) Nici un. Nu putea articula un singur cuvant. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai placut. 4. (Determina subiectul sau obiectul; uneori tine locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) insumi (insuti, insusi etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) in persoana. Am eu singur grija. – Lat. singulus.

ARTICULA vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. A adauga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. A se lega printr-o articulatie. [< fr. articuler, cf. lat. articulare].

articol (articole), s. n. – 1. Expunere scrisa cu caracter publicistic. – 2. Diviziune intr-un document oficial. – 3. Obiect care se vinde in comert. – 4. Parte de vorbire flexibila care individualizeaza substantivul, adjectivul sau (mai rar), alte parti de vorbire. – Var. articul, artic. Lat. articulus (sec. XVII). – Der. articula, vb.; articulati(un)e, s. f.; articular, adj.; desarticula, vb.