MEDIC¹, medici, s. m. Persoana care profeseaza medicina (1) pe baza unor studii superioare de specialitate; specialist in medicina; doctor. – Din lat. medicus.

DOCTOR, doctori, s. m. 1. Persoana cu studii superioare care se ocupa cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane si animale; medic. 2. Titlu stiintific inalt acordat de o institutie academica sau de invatamant superior; persoana care are acest titlu. 3. (Fam.) Persoana foarte priceputa intr-un domeniu. 4. (Bot., reg.; in forma doftor) Arbust mediteraneean si tropical din care se extrage saburul (Aloe vera). [Var.: (1, pop.) doftor s. m.] – Din lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. Doktor.

DOCTOR ~i m. 1) Persoana, cu studii superioare de specialitate, care profeseaza medicina; medic. 2) Grad stiintific superior. 3) Persoana care poseda titlul stiintific superior. ~ in istorie. ~ in filologie. 4) fam. Persoana care vadeste cunostinte profunde intr-un domeniu de activitate. /<lat. doctor, fr. docteur

DOCTORITA ~e f. pop. 1)Femeie cu studii superioare de specialitate, care profeseaza medicina. 2) rar Sotie a doctorului. /doctor + suf. ~ita

MEDIC s.m. Persoana care practica medicina, avand studii superioare de specialitate; doctor. [< lat. medicus].

POPP, Vasile (1789-1842, n. sat Chintelnic, jud. Bistrita-Nasaud), medic si literat roman. Primul medic cu studii superioare al romanilor din Brasov; doctor in medicina. Autor al primei lucrari medicale („Despre apele minerale de la Arpatac, Bodoc si Covasna”, 1821). Preocupari etnografice („Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebeis Daco-Romanorum sive hodiernum Valachorum”) si culturale („Disertatie despre tipografiile romanesti”).

POSTUNIVERSITAR, -A, postuniversitari, -e, adj. Care are loc dupa absolvirea studiilor superioare. Curs postuniversitar. – Post¹- + universitar.

LICENTA, licente, s. f. 1. Titlu obtinut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobandeste dreptul de a exercita profesiunea corespunzatoare studiilor facute; examen dat pentru obtinerea acestui titlu; p. ext. diploma care confera acest titlu. 2. Autorizatie data de stat unei persoane pentru exercitarea unui negot special, pentru operatii de import si de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de inventie cedeaza cuiva dreptul de exploatare a inventiei sale. 4. Atitudine, tinuta care depaseste limitele bunei-cuviinte; lipsa de respect pentru formele obisnuite. 5. (In sintagma) Licenta poetica = abatere usoara de la regulile gramaticale ale limbii, ceruta de necesitatea rimei, ritmului sau din dorinta de a realiza o nota stilistica particulara. – Din fr. licence, lat. licentia.

LICENTA ~e f. 1) Grad universitar obtinut dupa absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzatoare. 2) Examen sustinut pentru a obtine acest grad universitar. 3) Diploma care confirma acest grad. 4) Permisiune oficiala de a practica o anumita profesiune, de a importa sau de a exporta anumite marfuri. 5) Autorizatie in baza careia posesorul unui brevet de inventie cedeaza dreptul de exploatare a inventiei altei persoane. 6) Brevet care acorda acest drept. 7) Lipsa de buna-cuviinta; purtare lipsita de respect. 8): ~ poetica abatere constienta de la normele limbii literare, conditionata de legile versificatiei sau de necesitatea obtinerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia

LICENTA s.f. 1. (In trecut) Titlu obtinut in urma unui examen special sustinut la terminarea studiilor superioare, prin care se dobandea dreptul de a exercita profesiunea corespunzatoare studiilor; examen de licenta; (p. ext.) diploma care atesta acest titlu. 2. Purtare care intrece limitele bunei-cuviinte. 3. (Rar) Invoire, permisiune. ◊ Licenta poetica = abatere usoara de la regulile gramaticale de pronuntare si de scriere corecta a cuvintelor pentru a invinge o dificultate de versificatie. 4. Contract de cedare a drepturilor de exploatare a unei inventii. ♦ (Iesit din uz) Autorizatie pentru exercitarea unui anumit comert, a unei anumite industrii sau pentru a importa si exporta marfuri, data de stat unui particular. [< fr. licence, it. licenza, lat. licentia].

LICENTA s. f. 1. titlu la terminarea studiilor superioare, prin care se acorda dreptul de a exercita o profesiune; examen dat pentru obtinerea acestui titlu; diploma obtinuta. 2. contract prin care posesorul unui brevet de inventie acorda unei persoane sau statului dreptul de a folosi sau valorifica inventia sa. 3. autorizatie data de stat unui particular pentru exercitarea unui anumit comert, a unei anumite industrii sau pentru a importa si exporta marfuri. 4. atitudine, purtare care intrece limitele bunei-cuviinte; lipsa de respect pentru formele obisnuite. 5. figura retorica prin care oratorul indrazneste sa arate preopinentilor ca e just ceea ce ei resping eronat. ♦ ~ poetica = abatere usoara de la regulile de pronuntare si scriere corecta a cuvintelor, din necesitati prozodice. (< fr. licence, lat. licentia)

AEROLOGIE f. Stiinta care se ocupa cu studiul straturilor superioare ale atmosferei. /<fr. aerologie

INGINER ~a (~i, ~e) m. si f. Specialist cu studii tehnice superioare apt sa efectueze si sa dirijeze diferite lucrari (de proiectare, de construire, de exploatare etc.). /<fr. ingenieur

DOCTOR s.m. 1. Titlu stiintific conferit in urma unui examen special si a unei teze; posesor al unui asemenea titlu. ◊ Doctor honoris causa = titlu onorific acordat de institutiile de invatamant superior unei personalitati de mare prestigiu, fara sustinerea unei disertatii. 2. Persoana care are studii medicale superioare si poseda dreptul de a practica medicina; medic. 3. (Fam.) Persoana foarte priceputa intr-un anumit domeniu; maestru. [< lat. doctor, cf. fr. docteur, germ. Doktor].

LICEU, licee, s. n. Scoala de cultura generala, in care sunt admisi absolventi ai scolilor generale si unde se predau cunostintele necesare continuarii studiilor in invatamantul superior sau diverse specialitati pentru pregatirea cadrelor medii. – Din fr. lycee, lat. lyceum.

DOCTORAT, doctorate, s. n. Stagiu de calificare stiintifica superioara, efectuat dupa terminarea studiilor universitare, in vederea obtinerii titlului de doctor (2); examen final, de sustinere a unei lucrari, dat pentru obtinerea acestui titlu; titlu de doctor (2) obtinut in urma acestui examen. – Din fr. doctorat.

EXAMEN ~e n. 1) Mijloc de verificare si de apreciere a cunostintelor cuiva (elevi, studenti etc.) dupa o perioada de studiu sau pentru a-si continua studiile la o treapta superioara de invatamint. ~ oral. ~ scris. ◊ A da ~ a) a se prezenta la examen; b) a reusi la examen. 2) Incercare, proba prin care se verifica trainicia unui lucru, a unei situatii. ◊ ~ medical cercetare a starii sanatatii a unui bolnav pentru a i se stabili diagnosticul si tratamentul. /<fr., lat. examen

LECTOR¹ ~a (~i, ~e) m. si f. 1) Persoana care preda un obiect de studiu intr-o institutie de invatamant superior. 2) Persoana cu grad didactic universitar aflat intre cel de asistent si cel de conferentiar. /<germ. Lektor

STUDENT ~ta (~ti, ~te) m. si f. Persoana care isi face studiile intr-o institutie de invatamant superior. /<it. studente, germ. Student, lat. studens, ~ntis

ASPIRANTURA s. f. (in trecut) forma de studiu organizata pe langa institutiile de invatamant superior si institutele de cercetare stiintifica pentru pregatirea in vederea obtinerii titlului de „candidat in stiinte”. (< rus. aspirantura)

ALGEBRA f. Ramura a matematicii care se ocupa cu studiul operatiilor aritmetice independent de valorile lor numerice. ~ superioara. [ G.-D. algebrei; Sil. -ge-bra] /<fr. algebre, lat. algebra

EPIGENETIC, -A I. adj. (bot.) nascut pe fata superioara a unui alt organ. II. s. f. studiu al proceselor prin care genele isi realizeaza efectele fenotipice. (< fr. epigenetique)

BORZA, Alexandru (1887-1971, n. Alba Iulia), botanist roman. Intemeietorul si animatorul geobotanicii din Romania. Fondatorul Gradinii Botanice a Univ. din Cluj. studii in domeniul floristic si in sistematica plantelor superioare, de ecologie si geobotanica generala, de etnobotanica. Promotor al ocrotirii naturii in Romania. M. post-mortem al Acad. (1990).

ASPIRANTURA s.f. (In trecut) Forma de studiu care era organizata pe langa institutiile de invatamant superior pentru pregatirea specialistilor si cercetatorilor, absolventi ai facultatilor si institutelor, in vederea obtinerii titlului de „candidat in stiinte”. [< rus. aspirantura].

ARBORET I. s. n. teren plantat cu numeroase specii de arbori si arbusti si destinat studiului conditiilor lor de dezvoltare. II. s. m. partea superioara a unui catarg. (< lat., fr. arboretum)

SELECTIE ~i f. 1) Alegere facuta cu un anumit scop, dupa anumite criterii. 2) Proces prin care se selecteaza animalele cu anumite caractere si aptitudini in vederea perpetuarii speciei. 3) Stiinta care se ocupa cu studiul metodelor de ameliorare si obtinere a unor rase si specii superioare de animale si plante. [G.-D. selectiei; Sil. -ti-e] /<fr. selection, lat. selectio, ~onis

AEROLOGIE s.f. Parte a meteorologiei care studiaza paturile superioare ale atmosferei. [Gen. -iei. / < fr. aerologie, cf. gr. aer – aer, logos – studiu].

NOOLOGIE s. f. 1. studiul stiintelor spiritului. 2. teorie idealista potrivit careia omul este influentat de o forta superioara, asa-numita lume a spiritului. (< fr. noologie)

SEMINAR ~e n. 1) Lectie practica in scoala superioara, in cadrul careia studentii isi fixeaza si isi aprofundeaza cunostintele teoretice. 2) Cerc de studii in cadrul unei organizatii obstesti sau al unei institutii care urmareste perfectionarea calificarii profesionale. 3): ~ teologic institutie de invatamant mediu pentru pregatirea preotilor. [Pl. si seminarii] /<fr. seminaire, lat. seminarium

PROPEDEUTIC, -A I. adj. referitor la propedeutica. II. s. f. 1. disciplina care constituie o introducere in studiul unei alte discipline. 2. (in unele tari) ciclu preparator (de un an) la treapta de invatamant superior. 3. ramura a medicinei la invatamantul pregatitor clinic. (< fr. propedeutique, /II/ germ. Propadeutik)

AGROBIOLOGIE s. f. Stiinta avand ca obiect studiul legilor de dezvoltare a plantelor cultivate si mijloacele prin care se pot obtine seminte si plante superioare prin transformarea naturii organismelor vegetale. [Pr.: -bi-o-] – Din agro- + biologie.

A PROMOVA ~ez tranz. 1) (persoane) A ridica intr-un post sau intr-un grad superior; a inainta; a avansa. 2) (elevi, studenti etc.) A aprecia cu note pozitive, admitand la etapa urmatoare de studii. 3) (o clasa sau un curs) A termina cu note pozitive. 4) (idei, cauze, doctrine etc.) A sustine facand sa capete (o larga) raspandire. /<lat. promovere

DOCTORAT s.n. Forma de studii suprauniversitare, constand dintr-o serie de cursuri, examene si o teza, organizate pe langa institutiile de invatamant superior si care confera titlul de doctor intr-o anumita specialitate. ♦ Calificarea posesorului titlului de doctor (in stiinte); examen final de sustinere a tezei pentru obtinerea titlului de doctor. [< fr. doctorat].

DOCTORAT s. n. forma de studii suprauniversitare constand dintr-o serie de cursuri, examene si o teza, organizate pe langa institutiile de invatamant superior si care confera titlul de doctor intr-o anumita specialitate; doctorantura. (< fr. doctorat)

ASPIRANTURA s. f. Forma de studiu organizata pe langa universitati si institute de cercetari stiintifice, pentru pregatirea persoanelor care au trecut examenul de stat, in vederea obtinerii titlului superior de „candidat in stiinte”. – Rus. aspirantura.

superior, -OARA I. adj. 1. asezat in partea de sus; deasupra. ◊ (despre cursuri de apa) spre izvor. 2. care are un loc inalt (intr-o ierarhie). 3. care se distinge prin calitati, prin merite deosebite. ◊ la un nivel mai inalt. ♦ matematici ~ oare = parte a matematicii care foloseste metode de cercetare foarte complexe; invatamant ~ = treapta a invatamantului care urmeaza dupa cel liceal; studii ~ oare = studii universitare. II. s. m. f. cel care ocupa un loc mai important intr-o ierarhie, cel care are un grad mai mare decat altul. (< lat. superior, fr. superieur)

CLASA ~e f. 1) Grup de obiecte, fenomene sau fiinte cu insusiri comune. 2): ~ sociala grup de oameni constituit istoric care se deosebeste de alte grupuri prin situatia economica. 3) biol. Categorie sistematica superioara ordinului si inferioara increngaturii. ~a flagelatelor. 4) mat. Fiecare dintre grupurile a cate trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. ~a unitatilor. 5) Unitate organizatorica de invatamant compusa dintr-un numar de elevi de aceeasi varsta. Elev in ~a a doua. 6) Sala de studii intr-o scoala. ~-laborator. 7) Grup de elevi care studiaza acelasi obiect sub conducerea unui specialist. ~ de pian. 8) Categorie ce se atribuie unor compartimente de tren, de nava etc. conform gradului de confort. Cupeu de ~a intai. 9) Rang, categorie in care este incadrat cineva potrivit functiei detinute. [G.-D. clasei] /<fr. classe, lat. classis

RESPIRATIE, respiratii, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizeaza schimbul de gaze (absorbirea oxigenului si eliminarea bioxidului de carbon) intre organismele vii si mediul inconjurator; actiune ritmica si mecanica prin care animalele superioare inspira aerul ambiant continand oxigenul necesar intretinerii vietii si expira bioxidul de carbon si vaporii de apa rezultati din arderi; rasuflare. ◊ Respiratie artificiala = mijloc de reanimare care consta in efectuarea unui ansamblu de miscari ce se executa asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea miscarilor respiratorii normale, intrerupte in caz de asfixiere, sincopa etc., in vederea introducerii si scoaterii alternative si ritmice a aerului din plamani. Opera (sau studiu, lucrare) de larga respiratie = opera (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexa. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.