ASINTAXÍE s. f. limbaj lipsit total de structura gramaticală, constând dintr-o succesiune de cuvinte care își păstrează semnificația. (< engl. asyntaxia)

COMPARATÍV, -Ă adj. 1. bazat pe comparație; pentru o comparație. ♦ metodă ~ă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, constând în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea metodică a unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi existente; gramatică ~ă = disciplină care studiază, prin comparație, structura gramaticală a limbilor înrudite. 2. (gram.) grad ~ (și s. n.) = formă a adjectivului și a adverbului care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea între mai multe obiecte. (< fr. comparatif, lat. comparativus)

GRAMÁTICĂ, gramatici, s. f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții; ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiază aceste elemente. – Din lat. grammatica.

MORFOLOGÍE s. f. 1. Complex de discipline biologice care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. 2. Parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuințări; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.

SABÍR s. n. Limbă mixtă, rudimentară ca vocabular și structură gramaticală, care se vorbește în porturile Mării Mediterane și care conține elemente din franceză, provensală, spaniolă, greacă, catalană, italiană și arabă. – Din fr. sabir.

LANDSMÁL s.n. Limbă literară norvegiană modernă, având structură gramaticală și fond principal danez. [Pron. landsmol. / < fr., norv. landsmal].

BANTÚ / BÁNTU s.n. Populație negridă din Africa ecuatorială și de sud. ◊ limbi ~ = familie de limbi negro-africane cu structură gramaticală și lexic, apropiate. (<fr. bantou)

JARGÓN s.n. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesiuni etc., cu o sferă de circulație îngustă, care are fond principal de cuvinte și o structură gramaticală proprie. [< fr. jargon].

STRUCTÚRĂ s.f. I. 1. Fel de construcție (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp. ♦ Dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Modul de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. Modul de așezare între ele a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ♦ (Psih.) Conformație, factură, formație. 4. Fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. Mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a oricărei ramuri de producție. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a clădi].

GRAMÁTICĂ s. f. 1. ansamblu de reguli privitoare la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții. 2. ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sistematic al tuturor elementelor constitutive ale unei limbi; studiul structurii gramaticale a unei limbi (morfologia și sintaxa). 3. (p. a**l.) ansamblu de reguli ale unei arte, tehnici sau științe. ◊ (inform.) mulțime finită de reguli care definesc un limbaj. (< lat. grammatica)

JARGÓN s. n. limbaj specific anumitor categorii sociale sau profesionale, cu o sferă de circulație restrânsă, care are fond principal de cuvinte și o structură gramaticală proprie. (< fr. jargon)

LANDSMAL [LANDSMÓL] s. n. limbă literară norvegiană modernă, având structură gramaticală și fond principal danez. (< fr. landsmal)

MORFOLOGÍE s. f. 1. știință care studiază forma și structura organismelor animale și vegetale. ♦ ~ a artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de artă; ~ terestră = geomorfologie; ~ a solului = ramură a științei solului care studiază constituția profilurilor de sol. 2. parte a structurii gramaticale a unei limbi cuprinzând regulile de modificare a formei cuvintelor; parte a gramaticii care studiază aceste reguli. 3. formă, structură; aspect general. (< fr. morphologie)

MORFÉM ~e n. Cea mai mică unitate (radical, prefix, sufix, desinență etc.), care are sens lexical sau gramatical, din structura morfologică a unui cuvânt. /<fr. morpheme

LIMBÁJ ~e n. 1) Facultate, capacitate de exprimare și de comunicare a ideilor, sentimentelor și dorințelor, specifică oamenilor, prin mijlocirea limbii; vorbire. ◊ ~ natural sistem de sunete articulate care funcționează prin tradiție ca mijloc de comunicare. ~ artificial sistem de semne care funcționează pe baza unei convenții. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbă. 3) fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor. /limbă + suf. ~aj

IZOLÁNT, -Ă I. adj., s. m. (material) cu ajutorul căruia se poate realiza o izolare electrică, fonică, termică, hidrofugă etc. II. adj. limbă ~ă = limbă lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă prin topică, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare. (< fr. isolant)

MORFÉM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morphème.

structuraLÍSM s.n. 1. Termen care desemnează o categorie de orientări și tendințe metodologice și epistemologice actuale, constând în a privi obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, care pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. ♦ Curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale care se condiționează reciproc, dar o studiază independent de istoria poporului. 2. (Rar) Gestaltism. [< fr. structuralisme].

INTERFÍX s. n. segment din structura unui cuvânt sau a unei forme flexionare plasată între rădăcină și un sufix (lexical sau gramatical) ori o desinență și analizat de obicei împreună cu afixul următor. (< inter¹- + /a/fix)

FUNCȚIONÁL, -Ă I. adj. 1. util, practic. ◊ care îndeplinește condițiile pentru a fi folosit. 2. referitor la funcțiile organice sau psihice. ♦ maladie ~ă = boală care afectează funcționarea unui organ. 3. referitor la o funcție matematică sau chimică. ♦ (mat.) analiză ~ă = ramură a matematicii care studiază diferitele clase de funcții. 4. cuvânt ~ = cuvânt care indică o relație gramaticală (prepoziție, conjuncție etc.). 5. lingvistică ~ă = studiu al elementelor lingvistice din punctul de vedere al funcției lor în structura unei limbi. II. s. f. (mat.) funcție definită de o mulțime de funcții având valori reale. (< fr. fontionnel)

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

STRUCTÚRĂ s. f. I. 1. ansamblu de elemente de construcție solidarizate între ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta și le transmite la fundație. 2. mod de alcătuire internă a unui corp, a unui sistem. ◊ dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ◊ mod de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. mod de așezare a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ◊ (psih.) conformație, factură, formație. 4. fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ◊ mod de organizare a oricărei ramuri de producție. (< fr. structure, lat. structura)