TAXIDERMIE s. f. Arta impaierii animalelor in vederea expunerii lor in muzeele de stiinte ale naturii. – Din fr. taxidermie.

SISTEM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forte etc.) dependente intre ele si formand un tot organizat, care pune ordine intr-un domeniu de gandire teoretica, reglementeaza clasificarea materialului intr-un domeniu de stiinte ale naturii sau face ca o activitate practica sa functioneze potrivit scopului urmarit. ◊ Sistem informational = ansamblu de procedee si mijloace de colectare, prelucrare si transmitere a informatiei necesare procesului de conducere a intreprinderilor, institutiilor, ministerelor etc. ♦ Totalitatea relatiilor pe baza carora este alcatuit un sistem (1). 2. Totalitatea depozitelor formate in decursul unei perioade geologice. 3. Metoda de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operatii, fel de a lucra; norma, obicei. ◊ Sistem Braille = metoda de scriere pentru orbi, cu litere tipografice speciale scoase in relief, pentru a putea fi pipaite. 4. Model, tip, tipar; marca (de fabrica). 5. (In sintagma) Sistem audio = combina muzicala. [Var.: (rar) sistema s. f.]

SUBREGN, subregnuri, s. n. Subdiviziune principala a unui regn in sistematica stiintelor naturii. – Sub¹- + regn.

FIZIC, -A, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, in special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, in special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei avand ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S. f. stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.

naturaLIST, -A, naturalisti, -ste, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care se ocupa cu studiul stiintelor naturii. 2. Adj. Care apartine naturalismului, privitor la naturalism; care reflecta naturalismul, caracteristic naturalismului. – Din fr. naturaliste, germ. naturalist.

ERPETOLOGIE s. f. Parte a stiintelor naturii care se ocupa cu studierea reptilelor. – Din fr. erpetologie.

SUBORDIN, subordine, s. n. 1. Subdiviziune a unui ordin in sistematica stiintelor naturii. 2. (In loc. adj. si adv.) in subordine sau in subordinele cuiva = (aflat) intr-un raport de subordonare fata de cineva sau de ceva. – Sub¹- + ordin (dupa fr. sous-ordre).

SUBSPECIE, subspecii, s. f. Subdiviziune a unei specii in sistematica stiintelor naturii. – Sub¹- + specie (dupa fr. sous-espece).

naturaLIST² ~sta (~sti, ~ste) m. si f. 1) Persoana care se ocupa cu stiintele naturii. 2) Adept al naturalismului. /<fr., germ. naturaliste

NOMOLOGIC, -A adj. 1. (Despre enunturi) Care exprima legi obiective. 2. (Despre stiintele naturii) Care formuleaza legi; nomotetic. [< fr. nomologique, cf. gr. nomos – lege].

PSIHOLOGIE s.f. 1. stiinta care are ca obiect studierea activitatii psihice a omului, a starii si a insusirilor sale psihice. 2. Structura psihica a unui individ, a unei colectivitati. ◊ Psihologie sociala = latura a vietii sociale a societatii care, impreuna cu ideologia si cu stiintele naturii, alcatuieste constiinta sociala; psihologia artei = disciplina care isi propune examinarea structurilor psihologice definitorii pentru crearea si receptarea valorilor artistice. [Gen. -iei. / < fr. psychologie, cf. gr. psyche – suflet, logos – studiu].

FOTOBIOLOGIE s.f. Capitol din stiintele naturii care studiaza efectele luminii asupra biologiei organismelor vii. [Pron. -bi-o-, gen. -iei. / < fr. photobiologie].

GRUPA s.f. 1. Mic colectiv de oameni subordonati unor forme organizatorice mai largi. ♦ (Mil.) Cea mai mica subunitate de instructie si de lupta. ♦ Unitate administrativa dintr-o intreprindere sau institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. Subdiviziune in stiintele naturii alcatuita din elemente care prezinta caractere comune. ♦ (Chim.) Fiecare dintre cele noua subimpartiri ale sistemului periodic, cuprinzand elemente cu proprietati asemanatoare. ◊ Grupa sanguina = fiecare dintre cele patru categorii in care se poate clasifica sangele. [< fr. groupe].

naturaLIST, -A adj. Privitor la naturalism; care reflecta naturalismul. // s.m. si f. 1. Adept al naturalismului. 2. Specialist in stiintele naturii. [Cf. fr. naturaliste].

GRUPA s. f. 1. mic colectiv de oameni subordonati unor forme organizatorice mai largi. ◊ (mil.) cea mai mica subunitate de instructie si lupta. ◊ unitate administrativa dintr-o intreprindere sau institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. subdiviziune in stiintele naturii, din elemente care prezinta caractere comune. ◊ (chim.) fiecare dintre cele noua subimpartiri ale sistemului periodic, cuprinzand elemente cu proprietati asemanatoare. ♦ ~ sangvina = fiecare dintre cele patru categorii in care se poate clasifica sangele, dupa insusirile antigenice conditionate genetic. 3. subdiviziune in cadrul sistemului morfologic cuprinzand elemente cu trasaturi comune. 4. totalitatea depozitelor sedimentare formate in timpul unei ere geologice. (< fr. groupe)

ISTORICISM s. n. 1. principiu al explicarii fenomenelor care fac obiectul stiintelor naturii sau al stiintelor sociale, exclusiv prin geneza si evolutia lor. 2. morfologism. (< engl. historicism, germ. Historizismus)

naturaL, -A I. adj. 1. referitor la natura, specific naturii. ◊ creat de natura. ♦ stiinte e = ansamblu de stiinte care studiaza fenomenele lumii inconjuratoare, lumea organica si anorganica; stiintele naturii. 2. (mat.) numar ~ = fiecare numar intreg pozitiv. 3. care se potriveste cu faptele din realitatea obiectiva; firesc, obisnuit, simplu. 4. (jur.; despre copii) nascut in afara casatoriei. II. adv. desigur, fireste. III. s. n. naturalete. (< lat. naturalis. fr. naturel, it. naturale)

naturaLIST, -A I. adj., s. m. f. (adept) al naturalismului. II. s. m. f. specialist in stiintele naturii. (< fr. naturaliste)

NOMOLOGIC, -A adj. 1. (despre enunturi) care exprima legi obiective. 2. (despre stiintele naturii) care formuleaza legi. (< fr. nomologique)

OCCAMISM s. n. doctrina a filozofului si teologului engelz William Occam, care isi indrepta interesul spre problemele de logica, spre problema valorii cunoasterii si a insemnatatii reale a conceptelor, spre stiintele naturii, sustinand separarea intre ratiune si credinta, intre puterea laica si cea ecleziastica. (< fr. occamisme)

BOUTROX [butru], Emile (1845-1921), filozof francez. A respins ideea necesitatii absolute propunind o doctrina a contingentei, pe care se poate intemeia o doctrina a libertatii („Despre contingenta legilor naturii”, „stiinta si religia in filozofia contemporana”).

HALDANE [ho:ldein], 1. John Scott H. (1860-1936), fiziolog britanic. A stabilit rolul dioxidului de carbon in reglarea respiratiei. Inventator al unui aparat (care-i poarta numele) pentru studiul respiratiei. 2. John Burdon Sanderson H. (1892-1964), biolog britanic. Fiul lui H. (1). Prof. univ. la Londra. Stabilit in India din motive politice (1957). Contributii in domeniul evolutiei geneticii, biochimiei, biometriei, al aplicatiilor matematicii in biologie si al problemelor filozofice ale stiintelor naturii („Biochimia geneticii”).

OAKLAND [ouklænd], oras in V S.U.A. (California), in conurbatia San Francisco, port la Oc. Pacific; 399,5 mii loc. (2000). Nod feroviar si rutier. Aeroport. Baza navala (Alameda). Constr. navale si de automobile. Ind. metalurgiei feroase (otel) si neferoase (aluminiu), electronica (computere), de prelucr. a lemnului si petrolului, chimico-farmaceutica, textila si alim. Muzeu de stiintele naturii (1910). Muzeul zapezii (1922), cu colectii din Antarctica. Este legat de San Francisco prin Podul Golfului (Bay Bridge), lung de 13,2 km, construit in 1936, avand un punct de sprijin pe ins. Comorii (Treasure Island). A suferit importante distrugeri la cutremurul din 1989. Fondat in 1849 pe locul unei asezari spaniole din 1820 (oras cu actuala denumire din 1854).

SAVANNAH [səvānə] 1. Fl. in ESE S.U.A.; 505 km. Izv. din Blue Ridge Mountains (m-tii Apalasi) prin doua rauri (Tugaloo si Seneca) care conflueaza in lacul de acumulare Hartwell, curge pe directie NV-SE si Sse varsa in Oc. Atlantic, printr-un estuar, la 30 km aval de orasul Savannah. Hidrocentralele Hartwell si Clark Hill. Navigabil pentru vase mici pe 357 km, pana la Augusta si pentru vase oceanice pe 8 km. 2. Oras in ESE S.U.A. (Georgia), port pe fl. cu acelasi nume; 131,5 mii loc. (2000). Aeroport. Santier naval. Rafinarie de petrol. Constr. de avioane. Ind. chimica (ingrasaminte, vopsele), a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, hartiei, textila, incaltamintei, alim. (ulei, zahar). Universitati (1890, 1935). Muzeul Marii; Muzeu de stiintele naturii. Fortul Pulaski. Fundat la 12 febr. 1733 de generalul James Edward Oglethorpe. Cap. statului Georgia (1754-1786).

RICKERT [rikərt], Heinrich (1863-1936), filozof german. Neokantian. Reprezentant al „Scolii de la Baden”. Promotor al filozofiei valorilor („Obiectul cunoasterii”). A postulat opozitia dintre conceptele stiintelor istorice si ale stiintelor naturii („Limitele conceptualizarii in stiintele naturii”).

BRAQUE [brac], Georges (1882-1963), pictor francez. Unul dintre intemeietorii cubismului. Opera sa se distinge prin eleganta liniei, rafinamentul culorii, stiinta compozitiei. Naturi moarte („Asul de trefla”, „Pestii”), peisaje („Case la Estaque”).

CREMONINI, Cesare (1550-1631), filozof italian. Continuator al aristotelismului averoist in directia fizicii, dar nu ca o filozofie secunda, ci ca stiinta a naturii, opunind-o doctrinei crestine („Curs filozofic”, „Despre suflet”).

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii si societatii. 2. stiinta care studiaza dezvoltarea complexa a societatii, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere continand evenimente si fapte care se incadreaza in aceasta stiinta. 3. (Cu determinarea domeniului) stiinta care studiaza dezvoltarea si schimbarile succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care trateaza probleme din aceste domenii. 4. Povestire, naratiune. 5. (Fam.) intamplare, patanie. ♦ Pozna, incurcatura. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

BIOECONOMIE s. f. stiinta care studiaza economia naturii, a biosferei. ◊ stiinta care studiaza economia societatii, precum si efectele sale asupra biosferei. (< bio- + economie)

FARMACOLOGIE s. f. stiinta care studiaza natura, clasificarea si actiunea terapeutica a medicamentelor. (< fr. pharmacologie)

ISTORIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltarii fenomenelor in natura si societate. 2. stiinta care studiaza dezvoltarea societatii omenesti in intreaga ei complexitate. 3. stiinta care se ocupa cu studiul aparitiei si dezvoltarii faptelor intr-un anumit domeniu. ◊ expunerea critica a unor fapte istorice. 4. povestire, naratiune. 5. (fam.) intamplare, patanie; pozna. (< lat., gr. historia, it. istoria, dupa fr. histoire)

MONUMENT s. n. 1. lucrare de arhitectura, de sculptura ridicata in amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc. 2. (fig.) document istoric de mare valoare; lucrare valoroasa care reprezinta ceva deosebit sau are o semnificatie deosebita pentru stiinta respectiva. ♦ ~ al naturii = planta, animal, obiect, teritoriu etc. care prezinta o importanta stiintifica deosebita. (< fr. monument, lat. monumentum)

aplic, a -a v. tr. (lat. applico, -are; fr. appliquer. V. aplec). Pun, potrivesc, adaug, lipesc: a aplica unei haine o captuseala, unui zid tencuiala, un afipt [!] pe zid. Pun: a aplica cuiva a cataplazma. Dau: a aplica cuiva un remediu, (fig.) o palma. Intrebuintez: a aplica o procedura. Indrept: a-ti aplica spiritu la studiu naturii. Pun o stiinta in serviciu alteia: a aplica geometriii algebra. V. refl. Ma dedau: a te aplica la o stiinta, unei stiinte.

aptitudine f. (mlat. aptitudo, -udinis; fr. aptitude. V. atitudine). Calitatea de a fi apt din natura: aptitudine pentru stiinta.

ISTORIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltarii fenomenelor in natura si in societate. 2. stiinta care studiaza dezvoltarea complexa a societatii omenesti, a unui popor, urmarind-o cronologic ca un proces unitar, desfasurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) stiinta care se ocupa cu studiul aparitiei si dezvoltarii faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critica a unor fapte istorice. 3. Povestire, naratiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia].

MONUMENT s.n. 1. Lucrare de arhitectura sau de sculptura ridicata in amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc. ; (p. ext.) constructie mare cu felurite elemente arhitectonice sau ornamentale. 2. (Fig.) Document istoric de mare valoare; lucrare valoroasa care reprezinta ceva deosebit sau care are o semnificatie deosebita pentru stiinta respectiva. ◊ Monument al naturii = planta, animal, obiect sau fenomen din natura care are o importanta deosebita sau o semnificatie speciala. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. monument, lat. monumentum].

chimie f. (fr. chimie, mlat. chimia, d. mgr. himia [scris hemeia, din care cauza Germanii zic chemie], d. vgr. hymeia, dupa hymos, suc, adica „stiinta sucurilor”, dupa cum se dibuia pe atunci, si Hemmis, un oras in Egipt, de unde si ar. kimia, adica „stiinta egipteneasca”. V. alchimie). stiinta care se ocupa de natura si proprietatile corpurilor simple, de actiunea moleculara a lor asupra altora si de combinatiunile datorite [!] acestei actiuni. Propriu vorbind, chimia incepe cu Francezu Lavoisier in sec. 18 inlocuind alchimia. – Rar si himie, si himie.

BIOLOGIE f. stiinta care se ocupa cu studiul naturii vii si al legilor de dezvoltare a vietii organice. [Art. biologia; G.-D. biologiei; Sil. -gi-e] /<fr. biologie

SEMIOTIC, -A I. adj. referitor la semiotica. II. s. f. stiinta care studiaza semnele, indiferent de natura acestora; studiul simbolurilor; semiologie (2). ◊ orientare in gandirea teoretica contemporana care studiaza fenomenele de semnificare si procese de comunicare. (< fr. semiotique)

PRIMITIVISM s.n. 1. Caracter primitiv; primitivitate. 2. Scoala in pictura care, din atentie pentru fond, inlatura tot ce e adaugat de civilizatie sub pretextul de a descoperi autenticitatea naturii in simplitatea ei originara; imitarea cu buna stiinta a „primitivilor” (3) [in DN]. 3. Falsa naivitate sau simularea naivitatii in creatia literar-artistica. [< fr. primitivisme].

stiinta s. f. 1. ansamblu sistematic de cunostinte despre natura, societate si gandire. 2. cunoastere (despre ceva). 3. pregatire intelectuala, invatatura; eruditie. (dupa fr. science)

TANATOLOGIE s. f. stiinta care se ocupa cu cercetarea semnelor, conditiilor, cauzelor si naturii mortii. – Din fr. thanatologie.

FILOZOFIE ~i f. 1) Conceptie generala despre lume si viata, proprie unui ganditor sau unui grup de ganditori. 2) stiinta care se ocupa cu studierea legilor si principiilor generale ale existentei si dezvoltarii naturii, societatii si gandirii. 3) Baza metodologica pe care se sprijina o stiinta; ansamblu de principii metodologice. ~a limbii. 4) Atitudine specifica; comportament personal. 5) Problema greu de rezolvat; lucru greu de facut. 6) iron. Vorbire incurcata si abstracta. A inceput o ~ ! [Art. filozofia; G.-D. filozofiei; Sil. -fi-e] /<gr. philosophia, fr. philosophie

NEWTON [nju:tn], Sir Isaac (1642-1727), fizician, matematician si astronom englez. Prof. univ. la Cambridge. Presedinte al Societatii Regale din Londra (din 1703). A fundamentat mecanica clasica (newtoniana), definindu-i notiunile de baza si enuntand cele trei principii ale dinamicii, precum si mecanica cereasca prin descoperirea legii atractiei universale (1687). A inventat telescopul (1668). Contributii importante in optica („Optica”), in studiul fenomenelor de dispersie si interferenta; a emis teoria corpusculara a luminii. In matematica a pus bazele calcului infinitezimal, in acelasi timp cu Leibniz si a dat formula binomului care-i poarta numele („Principiile matematice ale filozofiei naturale”). Desi a inaugurat o noua paradigma a metodei stiintei, a fost interesat si de alchimie, profetie, intelepciune gnostica si teologie, dezvoltand o conceptie voluntarista despre Dumnezeu (stiinta trebuie folosita pentru a demonstra prezenta continua a Creatorului in natura). Ampla corespondenta, datorata, in parte, controverselor in care a fost angajat.

DIALECTICA f. 1) (in opozitie cu metafizica) stiinta care se ocupa cu studiul celor mai generale legi de dezvoltare a naturii, societatii si gandirii. 2) Teorie si metoda generala de cercetare a realitatii, care priveste fenomenele ca fiind in stransa legatura si in conditionare reciproca. 3) (in filozofia antica) Arta descoperirii adevarului prin confruntarea rationamentelor contrare. 4) Evolutie a lucrurilor; dezvoltare; miscare. [Sil. di-a-] /<fr. dialectique, lat. dialecticus

STATISTICA ~ci f. 1) stiinta care se ocupa cu studiul laturii cantitative a realitatilor inconjuratoare (din societate, natura etc.). ~ social-economica. 2) Evidenta numerica. ~ca natalitatii. [G.-D. statisticii] /<germ. Statistik, statistisch, fr. statistique

natura s. f. 1. universul in totalitatea sa. 2. lumea organica si anorganica; mediu inconjurator. ♦ stiintele ĩi = stiintele naturale; ~ moarta = pictura reprezentand lucruri neinsufletite. 3. caracter, temperament; fire. 4. caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. ♦ de ~ sa = capabil sa..., apt sa... (< lat. natura, fr. nature)

stiinta, stiinte, s. f. I.1. Faptul de a avea cunostinta (de ceva), de a fi informat; cunoastere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fara) stiinta = (ne)stiind; (in)constient; cu (sau fara) voie. Cu buna stiinta = constient, avand cunostinta deplina a faptelor. Cu (sau fara) stiinta cuiva = cu (sau fara) consimtamantul ori aprobarea cuiva. Spre stiinta = ca sa se stie. ♦ Veste, stire. 2. Constiinta. II.1. Pregatire intelectuala, instructie; invatatura, eruditie. ◊ stiinta de carte = cunostinte de scriere si de citire. 2. Ansamblu sistematic de cunostinte despre natura, societate si gandire; ansamblu de cunostinte dintr-un anumit domeniu al cunoasterii. ◊ Om de stiinta = savant, invatat. [Pr.: sti-in-] – Sti + suf. -inta (cu unele sensuri dupa fr. science).

CRISTALOGENEZA f. 1) stiinta care se ocupa cu studiul conditiilor de formare a cristalelor. 2) Formare a cristalelor in natura; cristalogenie. /cf. fr. cristallogenie

GEOFIZICA s.f. stiinta care studiaza fizica globului terestru. [Gen. -cii. / < fr. geophysique, cf. gr. ge – pamant, physis – natura].

MATEMATIC, -A I. adj. referitor la matematica, bazat pe principiile matematicii. ◊ (adv.) exact, precis, riguros. II. s. f. stiinta care studiaza marimile, relatiile cantitative si formele spatiale cu ajutorul rationamentului deductiv, entitatile de natura abstracta, precum si relatiile dintre acestea. (< fr. mathematique, lat. mathematicus, gr. mathematikos, /II/ lat. mathematica, it. matematica)

ODOBLEJA, Stefan (1902-1978, n. sat Izvoru Anestilor, jud. Mehedinti), medic si on de stiinta roman. Autor al primei variante a conceptiei cibernetice generalizate, incercand sa explice fenomenele din natura si, in particular, cele din cadrul biologiei si psihologiei cu ajutorul conexiunii inverse (legii reversibilitatii). In lucrarea „Psihologia consonantista”. aparuta in 1938, la Lugoj, in lb. franceza (trad. in lb. romana, 1982), sesizeaza si pune in evidenta, prin intermediul conexiunii inverse, fenomenul adaptarii organismelor vii la conditiile de mediu. Lucrari in care a infatisat experimentele sale asupra modului cum sunt transmise sunetele in organismul uman („La phonoscopie, nouvelle m ethode d’exploration clinique”, „Fonoscopia si semilogia clinica”). M. post-mortem al Acad. (1990).

MATERIALISM s. n. 1. Conceptie filozofica potrivit careia materia este factorul prim, iar constiinta factorul derivat; spec. filozofie marxista. ◊ Materialism dialectic = stiinta despre raportul dintre materie si constiinta, despre legile cele mai generale ale miscarii si dezvoltarii naturii, societatii si cunoasterii, care este in acelasi timp baza filozofica a marxism-leninismului. Materialism istoric = parte integranta a filozofiei marxist-leniniste, al carei obiect il constituie societatea in unitatea si interactiunea laturilor ei, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice. 2. (Depr.) Interes exagerat manifestat de cineva pentru problemele materiale. – [Pr.: -ri-a-] – Din fr. materialisme, germ. Materialismus.

ISTORIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natura si din societate. 2) Perioada a evolutiei umane, posterioara preistoriei si protoistoriei cunoscuta din documente scrise. 3) stiinta care se ocupa cu studiul evolutiei societatii omenesti si a legitatilor ei de dezvoltare. ~a antica. ~a contemporana. ◊ A intra in ~ a ramane in memorie. 4) stiinta care studiaza succesiunea evolutiei faptelor intr-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesiva a unor evenimente, fapte; povestire; naratiune. 6) fam. Intamplare neprevazuta si impresionanta care intervine in viata cuiva; peripetie. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia

FIZIC, -A I. adj. 1. referitor la corpul omului si la activitatea musculara. 2. referitor la materie, material, concret. 3. referitor la fizica, la fenomenele pe care le studiaza. II. s. n. aspect exterior al (corpului) unui om. III. s. f. stiinta care studiaza structura si proprietatile materiei, cu formele miscarii ei si cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ♦ ~ atomica = parte a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale atomilor; ~ nucleara = ramura a fizicii care studiaza proprietatile nucleului atomic. (< fr. physique, lat. physicus, gr. physikos)

TEHNIC, -A, tehnici, -e, adj., s. f. I. Adj. Care apartine tehnicii (II), privitor la tehnica. ◊ Desen tehnic = desen care reprezinta la scara un obiect, cu inscrierea dimensiunilor lui, si care este folosit la construirea obiectului in spatiu. Termen tehnic = termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate. ♦ Care se ocupa de latura de stricta specialitate intr-o meserie, intr-o stiinta etc. II. S. f. 1. Totalitatea uneltelor si a practicilor productiei dezvoltate in cursul istoriei, care permit omenirii sa cerceteze si sa transforme natura inconjuratoare cu scopul de a obtine bunuri materiale. 2. Totalitatea procedeelor intrebuintate in practicarea unei meserii, a unei stiinte etc. 3. (Mil.; in sintagma) Tehnica de lupta = totalitatea mijloacelor de lupta si auxiliare cu care sunt inzestrate fortele armate. – Din fr. technique.

armonie f. (vgr. armonia, d. armozo, potrivesc). Sir de sunete placute urechii. stiinta acordurilor. Armonie de stil, produsa de numaru si cadenta perioadelor. Armonie imitativa, artificiu de vorbire care consista in imitarea naturii pin [!] sunete: vijiind ca vijelia si ca plesnetu de ploaie. Fig. Acord perfect intre partile unui tot: armonia universului. A trai intr' o perfecta armonie cu cei din prejur. V. melodie.

FIZICA s.f. stiinta care se ocupa cu studiul structurii si al proprietatilor materiei, cu formele miscarii ei si cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ◊ Fizica atomica = parte a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale atomilor; fizica nucleara = ramura a fizicii care studiaza proprietatile nucleului atomic. [Gen. -iei, var. fisica s.f. / < fr. physique, lat. physica, gr. physikos < physis – natura].

UMAN ~a (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru oameni; de om; omenesc. natura ~a. Forta ~a. ◊ Specia ~a omenirea. 2) Care are caracteristici de om; cu trasaturi de om. Fiinta ~a. 3) Care tine de om. stiinta ~a. 4) si adverbial (despre manifestari ale oamenilor) Care denota omenie; patruns de dragoste de oameni; omenos. /<lat. humanus

stiinta ~e f. 1) Sfera de activitate umana a carei functie consta in dobandirea si sistematizarea teoretica a cunostintelor despre realitate. ~e sociale. ~ele naturii. ◊ Om de ~ invatat; savant. 2) Totalitate a cunostintelor dintr-un anumit domeniu; disciplina. Cibernetica este o ~ recenta. ◊ ~ de carte a) cunostinte elementare (de a scrie si de a citi); b) eruditie. 3) rar Faptul de a fi informat despre ceva; cunoastere. ◊ A avea ~ despre ceva a avea cunostinta despre ceva. Cu (sau fara) ~a cuiva cu (sau fara) stirea cuiva. Cu buna ~ in mod constient. [G.-D. stiintei; Sil. sti-in-] /a sti + suf. ~inta

TEHNIC¹, -A I. adj. referitor la tehnica; propriu unei arte, unei meserii etc. ♦ termen ~ = termen care denumeste o anumita notiune dintr-un domeniu al stiintei, al tehnicii etc. II. s. f. 1. ansamblu de unelte si deprinderi de productie, dezvoltate in cursul istoriei, care permit omenirii sa actioneze asupra naturii inconjuratoare cu scopul producerii bunurilor materiale. 2. ~ de lupta = totalitatea mijloacelor de lupta si auxiliare cu care sunt inzestrate fortele armate. 3. ansamblu de prescriptii metodologice folosite pentru o actiune eficienta, atat in sfera productiei materiale, cat si a celei spirituale. (< fr. technique, lat. technicus, germ. technisch, /II/ Technik)

AGROBIOLOGIE s. f. stiinta avand ca obiect studiul legilor de dezvoltare a plantelor cultivate si mijloacele prin care se pot obtine seminte si plante superioare prin transformarea naturii organismelor vegetale. [Pr.: -bi-o-] – Din agro- + biologie.

METODA s.f. 1. Ansamblu de mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop; mod de executare a unui lucru. ♦ Totalitatea procedeelor practice cu ajutorul carora se preda o stiinta, o disciplina. ♦ Manual care contine principiile de invatare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. Mod de a studia, de a cerceta fenomenele naturii si ale societatii. [< germ. Methode, fr. methode, lat., gr. methodos < gr. meta – dupa, hodos – cale].

METODA s. f. 1. ansamblu de mijloace proprii pentru realizarea unui scop; mod de executare a unui lucru. ◊ totalitatea procedeelor practice cu ajutorul carora se preda o stiinta, o disciplina. ◊ manual care contine principiile de invatare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. mod de a studia, de a cerceta fenomenele naturii si societatii. (< fr. methode, lat. methodus, gr. methodos, germ. Methode)

ELEMENT ~e n. 1) Parte componenta a unui intreg. ~ele unei lucrari. ◊ ~ de constructie piesa din ansamblul unei constructii. 2) chim. Substanta simpla care nu se mai poate descompune pe cale chimica, dar care poate intra in componenta altor substante. 3) Persoana care face parte dintr-o colectivitate. 4) la pl. Fenomen, forta a naturii. 5) rar Mediu in care traieste o fiinta. 6) Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7) mai ales la pl. Principiu de baza al unei discipline, al unei stiinte; notiune fundamentala. /<fr. element, lat. elementum

ELEMENTAR, -A, elementari, -e, adj. 1. De baza, esential, fundamental. ♦ (Despre carti, manuale etc.) Care cuprinde elementele de baza ale unei stiinte. ◊ Invatamant elementar = prima treapta a invatamantului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza ale principalelor discipline. 2. Putin complicat; simplu, usor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care tine de natura si de fenomenele ei. – Din fr. elementaire, lat. elementarius.

COMTE [cot], Auguste (1798-1857), filozof si sociolog francez. Intemeietorul pozitivismului. Unul dintre fondatorii sociologiei. Delimitind in istoria intelectuala a omemirii trei stadii: teologic, metafizic si pozitiv, a preconizat o „filozofie pozitiva”, care abandoneaza explicarea naturii ascunse a lucrurilor si porneste de la studiul datelor experientei („Curs de filozofie pozitiva”). Aceasta face posibila o „politica pozitiva” sau o sociologie, numita si „fizica sociala”, conceputa ca stiinta despre legile sociale, opusa teoriei contractului social („Sistem de politica pozitiva sau tratat de sociologie ce instituie religia umanitatii”).

ELEMENTAR, -A adj. 1. de baza, esential, fundamental. ◊ care cuprinde principiile de baza ale unei discipline, stiinte etc. ♦ invatamant ~ = prima treapta a invatamantului cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza. 2. foarte simplu, rudimentar. ♦ (mat.) functie ~a = functie rationala, trigonometrica, exponentiala, logaritmica etc., precum si functiile obtinute din acestea, printr-un numar finit de operatii algebrice de compunere sau de inversare. 3. care tine de natura si de fenomenele ei. (< fr. elementaire, lat. elementarius)

ELEMENT s.n. 1. Fiecare dintre cele patru substante sau principii despre care se credea ca stau la baza corpurilor si a fenomenelor naturii. ♦ (La pl.) Fenomene, forte din natura, fortele naturii. 2. Parte componenta a unui obiect, a unei masini. 3. Membru al unei colectivitati etc. 4. Corp care nu se mai poate descompune pe cale chimica si care, in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. Mediu in care traieste o fiinta, o vietuitoare. ♦ (Fig.) Anturaj placut in care se simte bine cineva. 6. Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7. (La pl.) Principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei stiinte. [Pl. -te, (s.m.) -ti. / < lat. elementum, cf. fr. element, it. elemento].