SILEPSA, silepse, s. f. Constructie sintactica in care cuvintele se acorda dupa asociatii logice si nu dupa regulile gramaticale obisnuite; p. ext. figura de stil in care se foloseste o astfel de constructie sintactica si in care un cuvant este luat atat in sensul propriu, cat si in cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.

FIGURA ~i f. 1) Ansamblu de trasaturi specifice ale fetei; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinte, reprezentata printr-un desen, pictura sau sculptura. 3) fam. Om cu merite in viata publica. 4) Carte de joc care reprezinta persoane (valet, dama etc.). 5) Piesa cu semnificatie deosebita in sah (rege, nebun, cal etc.). 6) Pozitie (sau ansamblu de pozitii) pe care o ia cineva in timpul unor miscari special orientate (la dans, in sport, in pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvantului se modifica pentru a reda plastic continutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura

FIGURA s.f. 1. Chip, fata, obraz. 2. Forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imaginea plastica (desenata, pictata, sculptata) a unui corp. ◊ Figura geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje (valet, dama etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de sah (cu o forma caracteristica). 3. Persoana; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolica sau alegorica. ◊ Figura de stil (sau poetica) = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant in vers sau in proza. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de pozitia termenului mediu in premise. 6. Pozitie, miscare (la dans, la scrima etc.). [< it., lat. figura].

chinez (chineji), s. m. – 1. (Inv.) Domn, sef al unei comunitati de oameni liberi. Existenta sa este atestata cu incepere din sec. XIII, in Trans. si Munt. Erau capetenii de grupari populare ce cuprindeau un judet sau o vale, cu functii pe viata, administrative si judecatoresti. In Munt., pare a fi termen oficial, care il traduce pe cel popular judet. – 2. (Banat) Primar, judecator comunal. – Var. cneaz, cnez. Sl. kunedzu din got. *kunnigs, germ. Konig (DAR). A intrat in rom. prin intermediul sb. knez sau al mag. kenez (DAR presupune ca patrunderea sa a avut loc de la nord la sud), cf. rus. rut. knjazi „principe.” V. si Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 64. Var. cneaz, folosita in trecut ca termen oficial in documentele slave, a inceput sa se foloseasca incepind de la sfirsitul sec. XVII, cu sensul propriu din rus. – Der. chineji, vb. (Banat, a face uneori pe primarul); chinezat, s. n. (principat); cnezat, s. n. (principat); cnezie, s. f. (inv., principat).

FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)

metehau (-ai), s. m. – Pocitanie, slutenie; badaran. Creatie expresiva, cf. matahai, motirca. In Mold., sensul de „prost, nating” care apare in toate dictionarele, nu este decit secundar, cf. poezia populara: de la noi a treia casa este-o nevasta frumoasa si barbatu-i metehau, aude si vede rau. Pentru sens, cf. meteahna. Nu are feminin, poate pentru specializarea sa in sensul propriu de matahala. E dubletul lui meteleu, s. m. (Trans., pocitanie, prost), meteloaie, s. f. (badaranca, p*********a).

zapada (-pezi), s. f. – Nea, omat. Sl. zapadu „cadere” (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 211; Conev 38), cu sensul propriu din rom. (Philippide, II, 80), cf. bg. zapad „Apus”. – Der,. inzapezi (var. inv. zapazi), vb. (a se acoperi cu zapada; a bloca cu zapada un drum); zapados, adj. (cu zapada).

SEMANTICA f. 1) Ansamblu de sensuri proprii unitatilor unei limbi. 2) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul sensurilor unitatilor de limba; semasiologie. [G.-D. semanticii] /<fr. semantique

aspru (aspra), adj. – 1. Tare, dur (in sens propriu si figurat). – 2. (Adv.) Cu asprime. – Mr., megl. aspru. Lat. asper (Puscariu 146; Candrea-Dens., 191; REW 768; DAR); cf. alb. aspere, it. aspro, prov., cat. aspre, fr. apre, sp., port. aspero. Cf. dubletul urmator. Der. aspreala, s. f. (asprime, duritate); aspri, vb. (a face sa devina aspru); asprime, s. f. (proprietatea de fi aspru); aspriu, adj. (fara gust, insipid); inaspri, vb. (a face sa devina aspru, incordat).

MOTIV s. n. I. ratiune, cauza care determina o actiune, un sentiment. ◊ pretext; mobil. II. 1. cea mai mica unitate melodico-ritmica a unei idei muzicale cu un profil si un sens propriu; parte a unei teme, capabila sa devina de sine statatoare, in dezvoltare. 2. element decorativ sau arhitectural intr-o pictura sau sculptura. 3. tema, idee fundamentala a unei opere literare. (< fr. motif, it. motivo, germ. Motiv)

ponos (-suri), s. n. – Infamie, discreditare, reputatie proasta, nota rea. Sl. ponosu (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 276; Conev 101), cf. slov., ceh., rus. ponos. – Der. ponosi, vb. (a defaima, a discredita; a (se) uza, a (se) degrada), din sl. ponositi; ultimul sens, propriu in Mold., exista si in sl.; ponoslu, s. n. (inv., Mold., dojana), prin intermediul mag. panaszol (Galdi, Dict., 95); ponoslui, vb. (a mustra; inv., a defaima), din mag. panaszlani; donosi, vb. (a piri; a defaima), din sl. donositi (Cihac, II, 99); donosenie, s. f. (inv., pira).

FRAZA, fraze, s. f. 1. Imbinare de propozitii, care se afla in raport de coordonare sau de subordonare, exprimand una sau mai multe judecati. ♦ Fel de exprimare. 2. (In sintagma) Fraza muzicala = unitate muzicala alcatuita dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu. – Din fr. phrase, lat. phrasis.

cumas (-se), s. n. – 1. Brocart. – 2. Stofa de matase. – 3. Soi, fel al unei persoane. – Mr. cumasa. Tc. kumas (Seineanu, II, 148; Miklosich, Turk. Elem., I, 336; Berneker 643; Lokotsch 1240); cf. ngr. ϰουμάσι, alb., bg., sp. kumas. sensul 3 este propriu si tc., si s-a propagat la stofa.

STRICTO sensU loc. adv. in sens restrans, propriu-zis; strict. (< lat. stricto sensu)

IBN, cuvant arab insemnand „fiu”; intrat in compunerea a numeroase nume proprii, cu sensul de „fiul lui”.

ZGAIBA, zgaibe, s. f. ~ 4. (Cuvant de ocara) D**c. (din lat. scabere = a se scarpina, cf. alb. zgebe = raie, it. scabbia = raie; in privinta formei, cf. habeat > aiba; etimonul lat. nu a fost acceptat din cauza dificultatii semantice, daca se pleaca de la sensul de raie propriu lui scabies; dar se poate presupune ca etimonul lat. pastra de asemenea intelesul sau etimologic, de mancarime, ceea ce provoaca scarpinatul, sens ce corespunde cuv. rom.)

copie (-ii), s. f. – 1. Abundenta, belsug. – 2. Duplicat. Lat. copia (sec. XVIII), intrat si prin filiera rus. kopija (Cihac, II, 72; Sanzewitsch 201), cf. copie. sensul 1 este vechi, propriu latinismului transilvanean. – Der. copia, vb. din fr. copier; copiator, adj. (care copiaza); copier, s. n. (registru de copii), din germ. Kopier(buch); copist, s. m., din fr. copiste; copios, adj., din lat. copiosus (sec. XIX).

deca- – Cuvint gr. care intra in compunerea unor anumite cuvinte, cu sensul de „zece”, propriu tuturor limbilor romanice (decagram, decalitru, decametru, decapod etc.). Coincide cu lat. deci-. Gr. δέϰα „zece”.

FIGURAT, -A adj. 1. (despre cuvinte, expresii) folosit in alt sens decat cel propriu, obisnuit. 2. (despre stil) bogat in imagini, in figuri poetice; figurativ (1). 3. elemente e = celulele din sange. (< fr. figure, lat. figuratus)

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

gilma (galme), s. f. – 1. Colina, dimb, coasta. – 2. Umflatura, gilca. – 3. Tont, prost. – Var. hilma, holm, halm, hilm. Sl. chlumu „colina” (DAR). sensul al doilea pare propriu si sl.; ultimul este poate rezultatul unei confuzii cu bg. glamav „tont”. Der. hilmos (var. homuros), adj. (abrupt, accidentat); hilmui, vb. (a ingramadi); ghelmea, s. f. (mal abrupt); dilm, s. n. (mal abrupt), rezultat din incrucisarea cu dimb.

ANTAGONIST ~sta (~sti, ~ste) 1) Care tine de antagonism; propriu antagonismului. 2) Care actioneaza in sens opus. Muschi ~sti. /<fr. antagoniste, lat. antagonista, antagonistus

IMpropriu adj. (Despre cuvinte, sensuri etc.) Care nu este propriu; nepotrivit; nerecomandabil. [Pron. -priu. / < lat. improprius, cf. fr. impropre].

demers (demersuri), s. n. – Gestiune, diligenta. Din fr. demarche, adaptat la mers. sensul de „pas, mers, umblet”, propriu fr., este rar; cf. totusi demersu-i gratios (V. A. Urechia).

IMpropriu adj. (despre cuvinte, sensuri etc.) care nu este propriu; nepotrivit, gresit. (< fr. impropre, lat. improprius)

TERMEN² ~i m. 1) Unitate normativa cu sens delimitat care desemneaza o notiune proprie unui anumit domeniu de activitate. 2) Cuvant sau expresie proprii unui vorbitor. ◊ A fi in ~i buni (sau rai) cu cineva a fi in relatii bune (sau rele) cu cineva. /<lat. termen, ~inis, fr. terme

guma (gume), s. f. – 1. Substanta viscoasa folosita in industrie. – 2. Radiera. – Var. goma. Lat. (germ.) gummi (sec. XIX). – Var., din fr. gomme, este inv. cu uzul sau general, si se pastreaza cu sensul de „afectare, pedanterie”, de asemenea propriu fr. – Der. gomos, s. m., din fr. gommeux; guma, vb., din fr. gommer; gumos, adj., din fr.; gumilastic, s. n. (cauciuc), din ngr. γόμμαλάστιχα.

zamisli (-lesc, -it), vb. – A concepe. Sl. zamysliti (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 468; Conev 59), cf. bg. zamislja se. In sl. numai cu sensul de „a concepe cu mintea”; sensul de „a procrea, a ramine insarcinata”, propriu rom., se datoreaza neindoielnic vechilor traducatori, care dadeau cuv. rom. sensul dublu al gr. συλλαμβάνειν, lat. concipere (Tiktin).

propriu, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

propriu, -IE adj. 1. Care apartine cuiva in mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnitati, constiinta valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvant sau un termen) Care reda precis ideea de exprimat. ◊ propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de baza, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

CALC ~uri n. 1): Hartie de ~ hartie transparenta folosita pentru reproducerea desenelor. 2) Copie a unui desen tehnic executata pe aceasta hartie. 3) lingv. Fenomen de limba constand in formarea unor cuvinte sau expresii noi cu mijloace lingvistice proprii dupa modelul altei limbi sau in atribuirea de sensuri noi, dupa un model strain, unor cuvinte si expresii existente in limba. /<fr. calque

SEMIAUXILIAR ~a ( ~i, ~e) : Verb ~ verb cu rol sintactic asemanator cu al auxiliarelor propriu-zise, care da o nuanta modala, reiesita din sensul sau lexical. /<fr. semi- auxiliaire

DODA, dode, s. f. 1. (Banat, Olt.) Termen cu care se adreseaza cineva surorii mai mari. 2. (Trans.; in limbajul copiilor) Mana. 3. (Mold.) Termen cu care se adreseaza copiii fetelor sau femeilor nemaritate. (creatie expresiva proprie copiilor, la fel ca si coca; dupa Candrea, sensul 3. ar trebui pus in legatura cu sb. dodola = paparuda (1.) (> (Banat) dodola), iar, dupa Scriban, sensul 1. e o varianta a lui dada)

bahadirca (bahadirci), s. f. – 1. Fatarnica, ipocrita. – 2. Femeie obeza. Pol. bohatyrka, rut. bagatyrka (Cihac; Philippide, Principii, 47; DAR), al carui sens primitiv este cel de „eroina”; din tc. behadir „erou”. Totusi, semnificatia proprie cuvintului rom. trebuie sa provina tot din pol., unde se explica mai bine prin contaminarea cu pol. bachor „burta” bach(o)racka „femeie grasa”. Din acest ultim cuvint deriva rom. baharauca, var. baharoasa „femeie grasa” cuvint de batjocura care, ca si cel anterior, se foloseste numai in nord-vestul Mold. (cf. Hasdeu 2874).

PRIVATIV ~a (~i, ~e) 1) Care are proprietatea de a priva; care lipseste pe cineva de ceva. Pedeapsa ~a de libertate. 2) Care tine de privatiune; propriu privatiunii. 3) gram. (despre afixe) Care exprima lipsa, excluderea, atribuind cuvantului derivat un sens opus celui de baza. /<fr. privatif

TERMINOLOGIE s. f. 1. totalitatea termenilor proprii unei stiinte, unei arte, discipline etc. 2. ansamblul de termeni care au un sens particular intr-un anumit domeniu. (< fr. terminologie, germ. Terminologie)

UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care il determina denumeste obiectul neindividualizat in discutie) Un prieten. ◊ (Accentueaza notiunea exprimata de substantiv) O bucurie se vestea in ochii ei. ◊ (Da sens general substantivului) Un artist, fie si mai genial decat Paganini. ♦ (Inaintea unui nume propriu sugereaza o comparatie) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se parea ca vad un Platon. ♦ (Da valoare substantivala unor cuvinte pe care le preceda) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.

ARMA, arme, s. f. 1. Obiect, unealta, aparat, masina care serveste la atac sau la aparare. ◊ Arma de foc = arma care foloseste pulbere exploziva. Arma automata = arma de foc la care armarea se produce automat, loviturile succedandu-se neintrerupt cat timp se apasa pe tragaci. Arma alba = arma de otel, cu varf ascutit si margini taioase. ◊ Expr. A fi sub arme = a face serviciul militar. A ridica armele = a incepe o lupta, un razboi. A depune armele = a se preda, a se declara invins; fig. a ceda; a se declara convins. ♦ Parte dintr-o armata specializata si dotata pentru un anumit fel de lupta; serviciu militar specializat in acest sens. 2. Fig. Mijloc de lupta (pe taram ideologic). ◊ Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arme = a invinge pe cineva cu propriile lui argumente. – Lat. arma.

FIGURAT, -A adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit intr-un inteles diferit fata de cel propriu, obisnuit (intrebuintat astfel de obicei in scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat in figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sange. [Cf. fr. figure, lat. figuratus].

SILEPSA s. f. 1. constructie sintactica in care acordul se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale; sineza. 2. procedeu prin care un cuvant este luat atat in inteles propriu, cat si figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)

SUBSTRAT, substraturi, s. n. 1. (Fil.) Baza materiala a diferitelor proprietati ale unui obiect; baza materiala unitatii, a omogenitatii diferitelor obiecte; p. ext. continut. 2. Strat peste care s-a asezat alt strat. ♦ (Cu sens colectiv) Elemente patrunse intr-o limba din limba populatiei autohtone care a adoptat-o, parasindu-si limba proprie in urma unei cuceriri, a unei migratiuni sau a unei colonizari. 3. Substanta chimica asupra careia actioneaza un ferment. 4. Fig. Motiv, cauza adevarata (dar ascunsa) a unei actiuni, a unei intamplari, a unei porniri etc. – Din fr. substrat, lat. substratum.

cominda (-d, -at), vb. – 1. (Inv.) A sacrifica. – 2. (Inv. si Mold.) A se ingriji de sufletul unui mort, a se ocupa de inmormintare, de slujbe si pomeni, a face tot ce se cuvine pentru odihna sa. – 3. A da ultimele dispozitii cu privire la propria inmormintare si la pomeni. – Var. cuminda. Lat. commendãre, popular commandãre (Hasdeu 2171; Puscariu 440; REW 2048; Candrea-Dens., 386; DAR; Puscariu, Lr., 336); cf. dubletul comanda si pentru sensul special, sp. manda. – Der. comindare, s. f. (inv., sacrificiu; pomana; slujba de inmormintare); comind, s. n. (inv., sacrificiu; pomana; obiectele necesare pentru inmormintare, ca de pilda straie, monede, pe care taranii batrini obisnuiesc sa le pastreze pentru propria lor inmormintare; masa care se face dupa inmormintare pentru odihna sufletului unui mort).

propriu, -IE adj. 1. care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care reda exact notiunea sau ideea ce trebuie exprimata. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de baza. (< lat. proprius, fr. propre)

naiba s. m. art. – D****l. Probabil din tc. (arab.) naibe „nenorocire” (Loebel 68; Seineanu, Semasiol., 61), prin intermediul tig. naibah „ghinion” (Graur 175); e mai curind o imprecatie generica decit un nume propriu al demonului. Der. propusa de la n’aiba (parte de noi) nu pare normala (duca-se pe pustiu sau uciga-l toaca sint alte denumiri ale demonului; dar duca-se sau uciga-l, separat, nu au sens). Din arab. la’ib, cf. sp. naipe (Lokotsch 1389) este putin probabil. – Der. naibui, vb. (a trimite la d****l).

tu interj. – Imita sunetul unui instrument de suflat. Creatie expresiva, proprie limbajului copiilor; se foloseste mai ales cu reduplicare, cf. bu(bui), du(dui), hu(hui). – Der. tutoi, s. n. (Trans., bucium); tutui, vb. (a suna din bucium; a scoate afara, a goni), pentru al carui dublu sens cf. dudui; tutelca, s. f. (Olt., fluier, flaut); tuturez, s. n. (Trans., bucium mic); tutuc, s. n. (lemn, scurtatura), in Olt. si Banat, poate prin contaminare cu butuc (dupa Bogrea, Dacor., I, 290, din tc. tutuk „obstacol”); tutulus, s. m. (Munt., lemn, trunchi).

AUTOCRITIC, -A, autocritici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Analiza critica a activitatii si comportarii proprii, care constituie o metoda de baza in actiunea de imbunatatire a muncii si de educare comunista a oamenilor muncii. 2. Adj. Facut pe baza de autocritica, patruns de spiritul autocriticii; de autocritica. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + critic(a) (sensul 1 dupa rus. samokritika).

VALOARE s.f. I. 1. Expresie a muncii umane materializata intr-o marfa. ♦ Categorie economica proprie economiei bazata pe productia de marfuri. 2. Suma de bani care reprezinta echivalentul pretului unei marfi, unui cec, al unei actiuni etc. ♦ Rentabilitate, productivitate. 3. Marime matematica asociata unei marimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. Durata unui sunet muzical. 5. sensul sau folosirea gramaticala a unui cuvant. 6. (Pict.) Intensitatea unei culori. II. 1. Ansamblul calitatilor care fac un lucru bun, cautat, apreciat; insemnatate, importanta, pret. 2. Suma insusirilor pozitive ale unui om; (concr.) om care intruneste calitati deosebite. [Gen. -orii. / < fr. valeur, it. valore < lat. valor].

Nicolae s. m. – 1. Nume propriu. – 2. (In expresia: sfintul Nicolae) Varguta, liniuta cu care se pedepsesc copiii. – Var. Neculae, (Mold.) Neculai, (Trans.) Micula(e), dim. Nae, Nicu(sor). Sl. Nikolaje din mgr. Nιϰόλαος. Var. Nicoara, din lat. Nicolaus; Miculae, prin incrucisare cu mag. Miklos. sensul al doilea se datoreaza obiceiului de a pastra liniuta in spatele imaginii sfintului.

ARMA, arme, s. f. 1. Obiect, unealta, aparat, masina care serveste in lupta impotriva inamicului, la vanat, in unele probe sportive etc. ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. ♦ Parte dintr-o armata specializata si dotata pentru un anumit fel de lupta; serviciu militar specializat in acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (In sintagma) Arma ecologica = nume generic dat metodelor si tehnicilor de razboi destinate modificarii conditiilor normale ale mediului inconjurator al inamicului. 4. Fig. Mijloc de lupta (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a invinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stema, de pe un blazon etc. – Lat. arma.

AUTONOMIE s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria vointa. 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, in anumite domenii, in cadrul unui stat condus de o putere centrala. ◊ autoconducere. 3. distanta maxima pe care o poate parcurge o nava sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fara refacerea plinurilor de combustibil. 4. calitate a unui cuvant de a avea un sens lexical deplin. (< fr. autonomie, lat. autonomia)

COMERCIAL, -A (‹ fr., lat.) adj. Care apartine comertului, privitor la comert; din comert, negustoresc. Capital c. = capital care functioneaza in sfera circulatiei marfurilor, prin intermediul caruia se obtine profitul comercial. ◊ Societate comerciala = entitate economica cu personalitate juridica, inregistrata la Camera de Comert si Industrie, posesoare de capital propriu si patrimoniu (garantii pentru indeplinirea obligatiilor sociale) a carei activitate se desfasoara in sfera productiei, circulatiei marfurilor si serviciilor. ◊ Politica c. = componenta a politicii economice, reprezentind ansamblul modalitatilor si pirghiilor de interventie a statului asupra structurilor economice pentru orientarea relatiilor comerciale interne si externe in sensul realizarii obiectivului urmarit.

propriu ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care apartine unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei fiinte sau unui lucru pentru a le deosebi de alte fiinte sau lucruri. 2) Care intruneste trasaturi ce individualizeaza; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronuntare ~e. 3) Care este in concordanta deplina; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ sens ~ sens initial, de baza. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

cam adv. – Putin, aproximativ, aproape; indica faptul ca o anumita afirmatie nu trebuie inteleasa in sensul sau strict, ci cu o oarecare restringere. Lat. quam (Cipariu, Gram., 128; Cihac; REW 6928; Meyer-Lubke, Rom. Gramm., III, 202). Dupa Puscariu 264, s-ar explica mai bine prin lat. quam magis, al carui rezultat normal ca mai (mr. cama) s-ar fi redus ulterior la cam. Spitzer, Mitt. Wien, 140, a atras atentia asupra corespondentei cu ngr. ϰἄν ‹ ϰαi ἄν (in expresia ca ϰάμποσος „destul de mare”, ϰάπως „oricare” etc.), fara a putea preciza insa daca modismul este propriu rom. sau ngr.

DUMNEZEU (lat. dom(i)ne deus) s. m. (cu regim de nume propriu) 1. (In religiile monoteiste) Fiinta suprema personala, cauza transcendenta primordiala, principiu fundamental al existentei si ordinii universale, creator, proniator si judecator al lumii. Monoteismul iudaic si cel islamic il separa pe D. de lume (deism), pe cand cel crestin imbina prezenta si activitatea lui D. in lume prin energiile sale divine necreate (imanenta), cu realitatea Sa infinita si vesnica de dincolo de lumea timpului si spatiului (transcendenta). Crestinismul mai afirma ca D., unu in fiinta, este intreit in persoane (ipostasuri): Tatal, Fiul si Duhul Sfant. 2. Divinitate, zeu. ◊ Expr. A nu avea (sau a fi fara) nici un Dumnezeu = a nu avea (sau a fi fara) niciun sens, valoare, gust.