GRAMATICALIZA, pers. 3 gramaticalizeaza, vb. I. Refl. (Despre cuvinte cu sens lexical) A ajunge sa exprime o relatie gramaticala, sa capete rolul unui instrument gramatical. – Din fr. grammaticaliser.

DENOTATIE ~i f. 1) log. Numire a unui obiect prin mijlocirea unui concept. 2) lingv. Semnificatie lexicala curenta; sens lexical. [Art. denotatie; G.-D. denotatiei; Sil. -ti-e] /<fr. denotation

MORFEM ~e n. Cea mai mica unitate (radical, prefix, sufix, desinenta etc.), care are sens lexical sau gramatical, din structura morfologica a unui cuvant. /<fr. morpheme

RADICAL⁴ ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. Grup de atomi care se comporta in reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvant, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal

RADACINA ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care indeplineste functia de fixare in sol si de absorbire a apei si a substantelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da radacina; b) a se stabili intr-un loc pe un timp indelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat intr-un tesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a starpi, a taia) raul din (sau de la) ~ a inlatura un rau in mod radical. 4) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radical. ~ patrata. 5) lingv. Element al unui cuvant dotat cu sens lexical si comun pentru toate cuvintele din aceeasi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a nascut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obarsie; provenienta. [G.-D. radacinii] /<lat. radicina

AUTONOMIE s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria vointa. 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, in anumite domenii, in cadrul unui stat condus de o putere centrala. ◊ autoconducere. 3. distanta maxima pe care o poate parcurge o nava sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fara refacerea plinurilor de combustibil. 4. calitate a unui cuvant de a avea un sens lexical deplin. (< fr. autonomie, lat. autonomia)

GRAMATICALIZA vb. tr., refl. (despre cuvinte cu sens lexical) a (se) transforma in instrument gramatical, pierzandu-si valoarea expresiva initiala. (< fr. grammaticaliser)

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

SEMANTEM, semanteme, s. n. (Lingv.) Unitate de baza a cuvantului, in cadrul unei familii lexicale (egala, de obicei, cu radacina cuvantului), considerata ca purtatoare a sensului lexical. – Din fr. semanteme.

A SE DElexicalIZA se ~eaza intranz. lingv. A-si pierde sensul lexical. /de + a se lexicaliza

SEMANTEM ~e n. lingv. Parte de cuvant considerata ca purtatoare a sensului lexical. /<fr. semanteme

SEMANTICA s.f. 1. Ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia acestor sensuri; semasiologie. ♦ sens lexical; (p. ext) semnificatie; semantism. ◊ Semantica artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor folosite in limbajul literar. 2. Parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele semnificate. ◊ Semantica generala = curent teoretic care cerceteaza limbile „naturale” din punct de vedere sociologic si pragmatic. [Gen. -cii. / < fr. semantique, cf. gr. sema – semn].

RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. Grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].

SEMANTEM s.n. Unitate de baza a unui cuvant in cadrul unei familii lexicale, purtatoare a sensului lexical. [< fr. semanteme, cf. gr. semainen – a insemna].

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinenta, alternanta fonetica, cuvant auxiliar etc.) cu ajutorul caruia se formeaza, de la o radacina, cuvinte si forme flexionare; cea mai mica unitate din structura morfologica a cuvantului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morpheme.

SEMIAUXILIAR ~a ( ~i, ~e) : Verb ~ verb cu rol sintactic asemanator cu al auxiliarelor propriu-zise, care da o nuanta modala, reiesita din sensul sau lexical. /<fr. semi- auxiliaire

SUFIX ~e n. Afix care, adaugat dupa radacina sau dupa tema unui cuvant, formeaza un derivat cu sens nou. ~ lexical. ~ gramatical. /<lat. suffixus, fr. suffixe

LEXEM ~e n. 1) Cuvant sau parte de cuvant care serveste ca suport minimal al semnificatiei; morfem lexical. 2) Unitate de baza a vocabularului care reprezinta asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvant; unitate lexicala. /<fr. lexeme

DUBLET ~te n. 1) Copia (mai putin valo-roasa) a unui obiect pastrat intr-o colectie sau muzeu. 2) lingv. Cuvinte cu functie sau sens comun, dar cu aspecte fonetice diferite. ~e lexicale. /<fr. doublet

SUFIX, sufixe, s. n. Imbinare de sunete sau un singur sunet care se adauga dupa radacina sau dupa tema unui cuvant pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajuta la formarea cuvintelor noi, schimband sensul sau categoria gramaticala a cuvantului de baza. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul caruia se creeaza forme gramaticale. – Din fr. suffixe.