CATAHREZA s.f. Figura de stil constand in atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. [Pl. -ze, var. catacreza s.f. / < fr. catachrese, cf. lat. catachresis, gr. katachresis – abuz].

CATAHREZA s. f. figura de stil prin atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. (< fr. catachrese, lat. catachresis, gr. katachresis, abuz)

CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura retorica prin care se atribuie unui cuvant intelesul altui cuvant cu sens apropiat. – Fr. catachrese (lat. lit. catachresis).

SINONIMIC, -A adj. Referitor la sinonimie. ♦ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze in sens figurat acelasi lucru. [Cf. fr. synonymique].

SINONIMIC, -A I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivatie ~a = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze acelasi lucru. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

PROXIM, -A, proximi, -e, adj. (Livr.) Cel mai apropiat (in timp sau in spatiu). ◊ (Log.; in sintagma) Gen proxim = primul termen relevant al unei definitii, cel mai apropiat ca sens de notiunea de definit. – Din lat. proximus.

PLEONASM ~e n. Eroare de exprimare constand in folosirea paralela a unor cuvinte sau expresii identice sau apropiate ca sens. [Sil. ple-o-] /<fr. pleonasme

TAUTOLOGIE ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gand, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constand in repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata in care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia

ASIMILARE s. f. 1. actiunea de a asimila. 2. fenomen fonetic, transformarea unui sunet sub influenta altuia aflat in apropiere, in sensul dobandirii unei caracteristici asemanatoare; asimilatie. ♦ ~ progresiva = asimilare realizata din sunetul anterior; ~ regresiva = asimilare realizata din sunetul posterior. (< asimila)

COLEA adv. (Pop.) 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, in apropiere, alaturi. Sta colea. ◊ Expr. Ici (si) colea sau pe ici, (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (si) din alta parte, dintr-un loc in altul. Colea si colea = rar, putin; pe ici pe colo. Ba ici, ba colea = in toate partile, pretutindeni. De colea pana colea = dintr-un loc intr-altul, incoace si incolo. Mai colea de... = ceva mai departe de... 2. (Cu sens temporal) Atunci, in timpul cand..., in momentul cand... ◊ Expr. Cand colea, se spune pentru a pregati pe ascultator ca urmeaza ceva neasteptat. 3. (Cu sens modal) Cu adevarat, intr-adevar. Castiga colea, nu gluma. ◊ Expr. Stii, colea = zdravan; de soi; asa cum trebuie; extraordinar. [Acc. si: colea] – Din acolea.

intesa (intes, intesat), vb. – A umple, a ticsi, a indesa. Lat. incessare, „a invada, a patrunde”, intensiv de la incedere. Rezultatul normal, *incesa, a suferit o disimulatie c..s › t..s, ca in cesala › tesala; si, apropiat astfel fonetic de tese, a capatat un sens confuz secundar de „a se amesteca”, cf. DAR. Celelalte explicatii nu sint suficiente: din lat. *intensare (REW 8693; Ticaloiu, ZRPh., XLI, 589); din lat. *intexare in loc de intexere (Puscariu, Dacor., IV, 705; DAR), bazat pe sensul secundar mentionat, care nu ajunge pentru a explica semantismul, din lat. *insitiare (Giuglea, Dacor., II, 823); din lat. *insatiātus, printr-o metateza de la *insatat (Pascu, Arch. Rom., VIII, 556); de la *intesta, bazat pe teasta „virf, culme” (Iordan, BF, II, 198).

ATRAGE, atrag, vb. III. Tranz. 1. A exercita o atractie (1); a apropia la sine. Magnetul atrage fierul. ◊ Refl. recipr. Electricitatile de sens contrar se atrag. ♦ A determina (adesea prin viclesuguri) pe cineva sa vina sau sa se duca undeva. ◊ Expr. A atrage atentia (cuiva) = a) a face ca atentia (cuiva) sa se indrepte intr-o anumita directie; b) a avertiza, a preveni. 2. A exercita sau a simti o atractie (2). ♦ Fig. A fermeca, a ademeni, a ispiti, a tenta. 3. A avea drept consecinta; a determina. [Perf. s. atrasei, part. atras)] – A³ + trage (dupa fr. attirer).

ACESTA², ACEASTA, acestia, acestea, pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva (mai) apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ◊ (Cu forma feminina si sens neutru) Loc. adv. Dupa aceasta = apoi. (In) afara de (sau pe langa) aceasta = in plus. Cu toate acestea = totusi. [Gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, gen.-dat. pl. acestora] – Lat. ecce-*istu, ecce-*ista.

patachina (patachine), s. f. – 1. Roiba (Rhamnus fragula). – 2. P*********a, tirfa. Pentru primul sens cf. sb. pasjakovina (Candrea, GS, VI, 324); sensul al doilea, dificil din punct de vedere semantic, ar putea fi o apropiere intimplatoare, pornind de la o formatie expresiva, ca motochina.

bazaochi (bazaoache), adj. – 1. Nerusinat, pungas. – 2. Sasiu, care se uita crucis. Sl. bezoku „necuviincios”. sensul 2 pare a se datora unei interpretari gresite a cuvintului, gratie consonantei sale, care il apropie de ochi. Pentru acelasi motiv, DAR si Scriban il explica prin sl. bezokij „fara ochi”; cf. REW 33.

NAVETA ~e f. 1) Instrument de forma unui ac lung pentru impletirea plaselor si a fileurilor; iglita. 2) Drum parcurs cu regularitate intr-o directie si in cealalta. ◊ A face ~a a circula cu regularitate pe acelasi drum in ambele sensuri. 3) Vehicul de transport in comun care circula regulat (dus si intors) intre doua localitati, de obicei apropiate. /<fr. navette

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. Cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

CUVANT ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus

DUBLET, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marca etc.), pastrat intr-o colectie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelasi etimon, dar cu aspect fonetic si uneori cu sens diferit, care au intrat intr-o limba data in momente sau pe cai diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda apropiate. – Din fr. doublet.

curind adv. – 1. (Inv.) Fugind. – 2. Peste putina vreme, indata. – 3. Degraba, repede. – 4. In scurt timp sau intr-un viitor imediat sau apropiat. – 5. (Adj., inv.) Rapid, repede. – Mr. curundu, megl. curǫn. Lat. currendo, de la vb. currere, cf. cure (Puscariu 455; Pascu, I, 73; DAR); cf., cu acelasi sens ven. (a)corando, sicil. kurennu, friul. curind, comel. kuren. Dupa Candrea, Elements, 7, trebuie sa se presupuna var. lat. *currando, pentru a explica fonetismul rom.

pitic (pitica), adj. – 1. Foarte mic, minuscul. – 2. (S. m.) Om foarte mic. – 3. Plevusca, pestisori. – Var. chitic (mai ales cu ultimul sens). Origine indoielnica, probabil din piti „a ascunde”, etimologic „a face mic, a face invizibil”. In general, se considera ca ar fi vorba de gr. πίθηϰος „maimuta”, cf. sl. pitiku (Miklosich, Fremdw., 118; Cihac, II, 687), dar aceasta apropiere pare intimplatoare. – Der. pitica, s. f. (femeie foarte mica; varietate de iris pitic); piticesc, adj. (pitic); pitici, vb. (a micsora, a inchirci); cicic, s. m. (plevusca), forma asimilata din chitic (Draganu, Dacor., VI, 131); piticenie, s. f. (stirpitura); piticos, adj. (pitic); piticoace, s. f. (pitica).

aligni (-nesc, -it), vb. – 1. A sufla vintul. – 2. A schiopata. Ngr. λιχναίνω „a slabi, a debilita”. sensul 2 nu este inca bine individualizat, caci este nevoie sa se precizeze: aligneste cu piciorul sau aligneste de un picior. Acest uz lipseste din majoritatea dictionarelor (DAR, Dame, Candrea), dar este comun, mai ales in Mold. (cf. fata subreda de sanatate, caci alignea cu piciorul, Iorga; se apropie alignind de un picior, Cezar Petrescu). DAR indica drept etimon posibil mag. legyezni „a bate vintul”. Cf. lihni.

A ADUCE aduc 1. tranz. I. 1) (persoane sau lucruri) A lua ducand cu sine (undeva sau la cineva). 2) A apropia de corp sau de o parte a corpului. ~ mana la cap. 3) A face sa capete o anumita directie sau inclinatie. ~ vorba (despre ceva sau despre cineva) a pomeni (despre ceva sau despre cineva). 4) A face sa se produca; a provoca; a pricinui; a cauza. ~ castig. Norii negri aduc ploaie. 5) A face sa ajunga intr-o anumita stare sau situatie. ~ (pe cineva) la sapa de lemn a saraci cu totul pe cineva. 6) A infatisa spre examinare. ~ un argument. II. (impreuna cu unele substantive formeaza locutiuni verbale, avand sensul substantivului cu care se imbina): ~ la cunostinta a instiinta. ~ multumiri a multumi. ~ jertfa a jertfi. A-si ~ aminte a-si aminti. 2. intranz. 1) pop. (urmat de un substantiv precedat de prepozitia cu) A avea trasaturi comune; a fi deopotriva; a se potrivi; a semana; a se asemana. 2) (urmat de un determinant precedat de prepozitia a) A emana un miros specific (de obicei, neplacut). ~ a mucegai. ~ a dogorat. /<lat. adducerre