TOVARAS, -A, tovarasi, -e, s. m. si f. 1. Persoana considerata in raport cu alta, de care este legata prin viata sau prin activitatea dusa in comun sau prin lupta pentru aceeasi cauza. ◊ Tovaras (sau tovarasa) de viata = sot (sau sotie). 2. Termen folosit intre comunisti cand se adreseaza unul altuia sau cand vorbesc despre un al treilea. 3. Epitet dat unei fiinte, de obicei animal, care insoteste pe cineva (in mod constant); fiinta credincioasa cuiva. 4. Asociat, partas (intr-o afacere). 5. S. f. art. (Fam., iesit din uz) Educatoare, invatatoare sau diriginta in scoala generala. – Din ucr. tovarys, rus. tovarisci.

LICEU, licee, s. n. scoala de cultura generala, in care sunt admisi absolventi ai scolilor generale si unde se predau cunostintele necesare continuarii studiilor in invatamantul superior sau diverse specialitati pentru pregatirea cadrelor medii. – Din fr. lycee, lat. lyceum.

NEVOIE s. 1. v. cerinta. 2. v. trebuinta. 3. necesitate, trebuinta, (inv. si pop.) treaba, (inv. si reg.) lipsa. (Material didactic pentru ~ile scolii generale.) 4. (la pl. art.) v. necesitatile. 5. v. saracie. 6. v. dificultate. 7. v. incercare. 8. v. necaz.

TREBUINTA s. 1. v. utilitate. 2. necesitate, nevoie, (inv. si pop.) treaba, (inv. si reg.) lipsa. (Material didactic pentru ~ele scolii generale.) 3. v. cerinta. 4. cerinta, exigenta, imperativ, necesitate, nevoie, obligatie, pretentie.

GIMNAZIAL ~a (~i, ~e) Care tine de gimnazii; propriu gimnaziilor. Regim ~. ◊ Ciclu ~ clasele V-VIII ale scolii generale. /gimnaziu + suf. ~al

LICEU s.n. 1. Gradina din Atena, unde Aristotel preda filozofia sa. 2. scoala medie de cultura generala; scoala secundara. [< fr. lycee, cf. gr. lykeion].

GIMNAZIU s. n. 1. (in Grecia antica) institutie de invatamant public pentru exercitii atletice. 2. (la noi, in trecut) scoala secundara cu patru clase, cursul inferior al liceului; (astazi) ciclul al doilea al scolii generale (clasele V-VIII). (< lat. gymnasium, germ. Gymnasium, fr. gymnase)

LICEU s. n. ciclu in sistemul de invatamant, superior scolii generale. (< fr. lycee, lat. lyceum)

DIRECTOR ~oare (~ori, ~oare) m. si f. Persoana care se afla in fruntea unei institutii sau intreprinderii; conducator al unei institutii sau intreprinderi. ~ general. ~ul scolii. ~ul uzinei. /<fr. directeur, lat. director, ~oris

AVERESCU, Alexandru (1859-1938, n. Ismail), maresal si om politic roman. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881), la general de brigada (1906) si maresal (1930). Comandant al Scolii Superioare de Razboi (1894-1895). Atasat militar la Berlin (1895-1898); ca sef al Marelui Stat Major (1911-1913) a elaborat planul de lupta al armatei romane in timpul celui de-al doilea razboi balcanic; ministru de razboi (1907-1909). Exceptional comandant de osti, erou al primului razboi mondial, A. a obtinut rasunatoarele victorii de la Marasti si Oituz (1917). Ministru in repetate rinduri, prim-ministru (1918, 1920-1921, 1926-1927), ministru secretar de stat si consilier regal (1938). A infiintat (1918) si condus Liga (din 1920 Partidul) Poporului; a militat pentru consolidarea statului national unitar roman, impotriva curentelor extremiste, pentru un regim parlamentar-constitutional. Teoretician si ginditor militar („Tactica”, „Notite zilnice din razboi. 1916-1918”). M. de onoare al Acad. (1923).

CONSTANTINESCU, Gheorghe Kiriac (1888-1951, n. Braila), medic veterinar si zootehnist roman. Prof. univ. la Bucuresti. Creatorul scolii romanesti de zootehnie („Tratat de zootehnie generala”). Studii privind aplicarea principiilor de genetica in zootehnie.

BLOOMFIELD [blumfi:ld], Leonard (1887-1949), lingvist american. Creator al scolii structuraliste descriptive; s-a ocupat de lingvistica generala („Limbajul”), de unele limbi indo-europene si de limbile indiene din America.

HARJEU, Constantin N. (1856-1928, n. Bucuresti), general roman; inginer. M. coresp. al Acad. (1909), prof. la scoala Superioara de Razboi si la cea de artilerie si geniu. Ministru de Razboi (1912-1913; mart.-oct. 1918). Lucrari de istorie si teorie militara („Istoria armei geniului”, „Curs de topografie”).

SAUVY [sovi], Alfred (1898-1990), sociolog si demograf francez, sef al scolii demografice franceze, autor al unor lucrari fundamentale („Teoria generala a populatiei”, „Elemente de demografie”). Lucrari de economie si sociologie („Malthus si cei doi Marx”, „Natura sociala”).

CHIRITA, Constantin D. (1902-1993, n. Bucuresti), pedolog roman. Acad. (1990). Contributii in pedologie generala („Pedologie generala”), promotorul conceptiei ecologice de cercetare a solurilor („Ecopedologie”). Fondatorul scolii romanesti de pedologie forestiera: lucrari privind tipologia si cartarea zonelor forestiere.

COLESCU, Leonida (1872-1940, n. Bucuresti), statistician roman. Prof. de demografie la scoala Superiora de Statistica. Unul dintre intemeietorii statisticii romanesti. Director general al Serviciului Statisticii generale (1899-1922). A organizat primul recensamint general al populatiei Romaniei (1912).

REPETITIO EST MATER STUDIORUM (lat.) repetitia este mama invataturii – Precept folosit initial in scolile de limba latina si care a capatat apoi valoare generala: prin repetare, cunostintele se fixeaza mai temeinic.

PARTICULAR, -A I. adj. 1. care apartine numai anumitor persoane sau lucruri. ♦ in ~ = in mod deosebit, in special. ◊ care constituie proprietatea individuala a cuiva. 2. cu caracter individual; caracteristic, specific. ◊ (log.; despre judecati) in care predicatul se refera numai la o parte din sfera subiectului. 3. cu caracter neoficial; privat; (despre lectii) predat elevilor in afara orelor oficiale de scoala. II. s. n. categorie filozofica, veriga intermediara intre singular si general. III. s. m. persoana care nu detine o functie oficiala; (p. ext.) persoana considerata ca individ in raport cu statul. (< fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)

PARTICULAR, -A adj. 1. Care apartine numai anumitor persoane sau anumitor lucruri. ♦ In particular = in mod deosebit, in special, mai ales. ♦ Care constituie proprietatea individuala a cuiva. ♦ Care este de formatie sau de esenta individuala. 2. Care are caracter individual; care este caracteristic, specific. ♦ (Log.; despre judecati) In care predicatul se refera numai la o parte din sfera subiectului. 3. Cu caracter neoficial; privat; (despre lectii) predat elevilor in afara orelor oficiale de scoala. // s.n. Categorie filozofica, reprezentand o veriga de legatura intre singular si general. [Cf. fr. particulier, lat. particularis].

BAUDOUIN DE COURTENAY [boduẽ də curtne], Jan Ignacy (Ivan Aleksandrovici) (1845-1929), lingvist rus de origine poloneza. Specialist in lingvistica generala, in gramatica comparata a limbilor indoeuropene si in slavistica. Precursor al fonologiei. Creator al scolii lingvistice de la Kazan.

REPETITIE, repetitii, s. f. 1. Repetare, reluare a acelorasi vorbe, idei, actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri (reincarcandu-se automat). ♦ Exercitiu facut de catre interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unei auditii publice. ◊ Repetitie generala = ultima repetitie (cu decoruri si costume) facuta inainte de spectacol. ♦ Reluare de catre elevi, la scoala, in cadrul unor lectii speciale, sau acasa, a materiei de invatamant deja parcurse. 2. Procedeu sintactic-stilistic care consta in intrebuintarea de doua sau de mai multe ori a aceluiasi cuvant sau a aceluiasi grup de cuvinte, pentru a exprima durata, intensitatea, distributia, progresia, succesiunea, periodicitatea sau pentru a sublinia o idee. – Din fr. repetition.

FORTUNATOV, Filipp Fiodorovici (1848-1914), lingvist rus. Fondator al Scolii lingvistice de la Moscova. Specialist in gramatica comparata a limbilor indo-europene si in lingvistica generala („Compendiu de fonetica comparata a limbilor indo-europene”).

DECADENTISM s.n. 1. Denumire generala pentru curentele antirealiste aparute in literatura si arta claselor pe cale de disparitie, caracterizate prin involutie, regres sau disolutie a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. Curent, nascut in Franta la sfarsitul sec. XIX, care se supune rigiditatilor scolii parnasiene si in buna masura naturalismului, apropiat ca formula artistica de simbolism, in care, pana la urma, se va dizolva. [Cf. fr. decadentisme, it. decadentismo].

SAUSSURE [sosu:r], Ferdinand de (1857-1913), lingvist elvetian. Prof. la scoala de Inalte Studii din Paris si la Univ. din Geneva. Specialist in gramatica comparata indo-europeana („Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor in limbile indo-europene”). Creatorul scolii franceze de indo-europenistica (dintre discipoli, cel mai cunoscut, A. Meillet). Ideile sale valoroase despre distinctia limba-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind in acest sens „parintele structuralismului”), teoria sa asupra arbitrariului semnului lingvistic s.a., cuprinse in „Cursul de lingvistica generala” fac din S. creatorul lingvisticii moderne.

FILOZOFIE s. f. 1. conceptie generala despre lume si viata, forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale. ♦ ~ lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. ♦ a culturii = disciplina teoretica relativ autonoma, care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reactiona al cuiva in fata unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea si viata; intelepciune, stoicism. 4. (fam.) problema greu de rezolvat. 5. sistem filozofic apartinand unei persoane, scoli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)