BIBLIA DE LA BUCURESTI (1688), prima traducere integrala a „Bibliei” in limba romana, datorata fratilor Serban si Radu Greceanu si tiparita din initiativa lui Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti. Monument al limbii romane vechi, cu rol deosebit in dezvoltarea limbii literare.

CARTOJAN, Nicolae (1883-1944, n. Calugareni, jud. Giurgiu), istoric literar roman. Acad. (1941), prof. univ. cu Bucuresti. Studii si cercetari fundamentale asupra literaturii romane vechi („Cartile populare in literatura romaneasca”, „Istoria literaturii romane vechi”). A fondat si condus publicatia Cercetari literare.

CHITIMIA, I.C. (1908-1996, n. sat Albulesti, jud. Mehedinti), istoric literar si folclorist roman. Studii de slavistica literara, de literatura romana veche („Probleme de baza ale literaturii romane vechi”) si de folcloristica („Folcloristi si folcloristica romaneasca”).

CIOBANU, Stefan C. (1883-1950, n. Talmaz, Tighina), istoric literar roman. Acad. (1918), prof. univ. la Chisinau si Bucuresti. Studii si cercetari asupra literaturii romane („Istoria literaturii romane vechi”), a raporturilor culturale romano-slave si a inceputurilor scrisului romanesc.

LACEA, Constantin (1875-1950, n. Brasov), filolog si lingvist roman. M. de onoare al Acad. Romane (1939), prof. univ. la Cluj. Studii de lingvistica si de istoria literaturii romane vechi. Principal colaborator la Dictionarul Academiei (a redactat in intregime primele trei litere). Autor de manuale.

CERAT, -A, cerati, -te, adj. (Despre materiale) Care este impregnat, acoperit cu un strat de ceara. ◊ Hartie cerata = hartie impregnata cu substante care o fac impermeabila. Tablite cerate = tablite de lemn acoperite cu ceara, pe care vechii romani isi faceau insemnari, socoteli. – Ceara + suf. -at (dupa fr. cire).

OSCILA, oscile, s. f. Mic disc de bronz sau de marmura impodobit cu o masca in relief, care era atarnat, la vechii romani, de arborii sacri sau sub colonade. – Din lat. oscillum, fr. oscille.

LEMURI s. m. pl. Suflete ale mortilor in credintele vechilor romani. – Din lat. lemures, fr. lemures.

LEGIUNE ~i f. (la vechii romani) Unitate militara de baza constand din aproximativ 4000-6000 de oameni. [Sil. -gi-u-] /<lat. legio, ~onis, ngr. legheon, fr. legion

AMBARVALE s.f.pl. Serbari de primavara la vechii romani, cand era traditia de a fi plimbata pe camp o scroafa insarcinata. [< fr. ambarvales < lat. ambarvalis].

NAUMAHIE s.f. Spectacol la vechii romani, constand dintr-o lupta navala; loc unde se dadea aceasta lupta. [Pron. na-u-, gen. -iei. / < lat., gr. naumachia < gr. naus – nava, mache – lupta].

CERAT, -A adj. (Despre un material) Impregnat, acoperit cu ceara. ◊ Tablite cerate = tablite de lemn acoperite cu ceara, pe care vechii romani isi faceau insemnari, socoteli. [< lat. ceratus].

TUNICA s.f. 1. Camasa alba de lana cu maneci scurte sau fara maneci, purtata de vechii romani. 2. Haina barbateasca facand parte dintr-o uniforma. 3. (Anat.) Membrana fibroasa care inveleste unele organe ale corpului. ♦ (Zool.) Membrana care acopera corpul unor animale marine. ♦ (Bot.) Invelis carnos al unui bulb. [< lat. tunica, fr. tunique].

CERAT², -A adj. impregnat, acoperit cu ceara. ♦ tablite e = tablite de lemn acoperite cu ceara, pe care vechii romani isi faceau insemnari, socoteli. (< lat. ceratus, dupa fr. cire)

NAUMAHIE s. f. spectacol la vechii romani constand dintr-o lupta navala, pe o suprafata de apa special amenajata. ◊ batalie navala. (< lat. naumachia, fr. naumachie)

TUNICA s. f. 1. camasa alba de lana cu maneci scurte sau fara maneci, purtata de vechii romani. 2. haina barbateasca de uniforma. 3. (anat.) membrana fibroasa care inveleste unele organe ale corpului. ◊ membrana care acopera corpul unor animale marine. ◊ invelis membranos al unui organ vegetal. (< lat. tunica, fr. tunique)

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. Bucuresti), lingvist si filolog roman. Prof. univ. la Bucuresti. Autor, impreuna cu O. Densusianu. al „Dictionarului etimologic al limbii romane. Elementele latine” si, cu Gh. Adamescu, al „Dictionarului enciclopedic ilustrat <Cartea romaneasca>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limba veche romana („Psaltirea Scheiana comparata cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavoneste”) si de folclor.

bacanalii, f. pl. (lat. bacchanalia). Niste sarbatori desfrinate in onoarea lui Bacu, zeu betiii, la vechii romani (la 186 inainte de Hr. senatu le-a oprit supt pedeapsa de moarte). Fig. Petrecere zgomotoasa si destrabalata.

HAGIOGRAFIC, -A (‹ fr.) adj. 1. Referitor la vietile sfintilor. ♦ Scriere h. = scriere bisericeasca despre viata, patimile si faptele sfintilor canonizati de Bierica crestina. Ca gen literar s-a constituit in Bizant. In literatura romana veche, una dintre cele mai importante scrieri h. este „Patimirea sfantului si slavitului mucenic Ioan cel Nou” de Gr. Tamblac. 2. (Si adverbial; peior.) Care lauda in mod exagerat, fara spirit critic.

circ n., pl. uri (lat. circus. V. cerc). Loc de spectacul [!] unde se alerga cu caii la vechii romani. Azi, local circular p. diferite spectacule, dar mai ales de alergat cu caii.

conscris, -a adj. si s. (lat. conscriptus, dupa scris). Rar. Recrut, inrolat. Parinti conscrisi (la vechii romani), senatorii. – Istoricii romani credeau ca patres conscripti era o prescurtare ild. patres et conscripti, adica „senatori vechi” si „conscrisi”, adica plebei admisi in senat la 509 in ainte [!] de Hristos. Se poate totusi ca pin [!] patres conscripti sa se fi inteles senatorii la un loc p. a-i deosebi de cei-lalti patres (parinti) care nu erau senatori.

decenvir m. (lat. decemvir, d. decem, zece si vir, barbat. V. triunvir si duunvir). Unu din cei zece magistrati creati temporar la vechii romani si care au facut legea celor doua-spre-zece table. Membru intr’o comisiune de zece. Unu din magistratii care-l inlocuiau pe pretoru urban in procesele civile la romani. – Nu e nevoie sa se scrie decemvir.

decurie f. (lat. decuria, d. decem, zece). Grupa de soldati ori cetateni la vechii romani.

CACIULAR, caciulari, s. m. 1. Meserias care lucreaza caciuli. 2. Infanterist in vechea armata romana. – Caciula + suf. -ar.

PRETOR, pretori, s. m. 1. Magistrat roman cu inalte atributii judiciare (si care adesea guverna o provincie romana). 2. (In vechea armata) Persoana numita pe langa marile unitati militare, cu atributii in politia administrativa si juridica in timp de razboi. 3. (In vechea organizare administrativa a tarii) Sef al administratiei si al politiei intr-o plasa, care reprezenta aici puterea centrala. – Din lat. praetor, -oris.

DOROBANT s. (MIL., IST.) caciular, curcan, daraban. (~ in vechea armata romana.)

GRECO-roman ~a (~i, ~e) Care tine de vechea Grecie si de Imperiul roman; propriu vechii Grecii si Imperiului roman. /grec + roman

APEX s.n. 1. Punct catre care se misca sistemul solar. 2. (Mat.) Crestet, varf. ♦ Varful unei formatii anatomice. ♦ Extremitatea posterioara a cochilei gasteropodelor. 3. Boneta a flaminilor la romani. ♦ Mitra vechilor regi si satrapi persi. [Pl. -xuri. / < fr., lat. apex].

COGNATIUNE s.f. Inrudire naturala in vechiul drept roman. [< lat. cognatio].

COGNOMEN s.n. Al treilea nume al unei persoane, care arata familia, potrivit vechiului drept roman. ♦ Porecla, supranume. [< lat. cognomen].

EXARHAT s.n. (Ist.) Teritoriu de sub autoritatea unui exarh; (spec.) parte din vechiul Imperiu roman de rasarit supusa autoritatii unui exarh. ♦ Demnitatea de exarh. [Pron. eg-zar-. / cf. fr. exarchat].

CONFAREATIE s.f. Casatorie religioasa in vechiul drept roman, rezervata patricienilor. [Pron. -re-a-ti-e, gen. -iei. / < lat. confarreatio, cf. fr. confarreation].

piastru, piastri, s.m. (inv.) 1. moneda turceasca de argint, care a circulat si in Tarile romane. 2. leu vechi.

PANDECTE s.f.pl. Culegere de hotarari si decrete ale vechilor jurisconsulti romani, alcatuita la porunca imparatului Iustinian; digeste. [Cf. lat. pandectae, gr. pandektai, fr. pandectes].

APEX s. n. 1. crestet, varf. 2. punct de pe sfera cereasca spre care se deplaseaza Soarele. 3. extremitatea posterioara a cochiliei gasteropodelor. 4. boneta a flaminilor, la romani. 4. mitra vechilor regi si satrapi persi. (< fr., lat. apex)

COGNOMEN s. n. al treilea nume al unei persoane, care arata familia, potrivit vechiului drept roman. ◊ supranume. (< lat. cognomen)

CONFAREATIE s. f. casatorie religioasa in vechiul drept roman, rezervata patricienilor. (< fr. confarreation, lat. confarreatio)

PANDECTE s. f. pl. culegere de hotarari si decrete ale vechilor jurisconsulti romani, alcatuita la porunca imparatului Iustinian; digeste. (< lat. pandectae, fr. pandectes)

CERCETARI LITERARE, publicatie de istorie literara a seminarului de istoria literaturii romane (epoca veche) de la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti. A aparut anual, cu intreruperi, intre 1934 si 1947, sub conducerea lui N. Cartojan.

CACIULAR, caciulari, s. m. 1. Meserias care lucreaza caciuli. 2. Infanterist in vechea armata romana. – Din caciula + suf. -ar.

Anna Perenna, veche divinitate romana. Anna, fiica lui Belus si sora lui Dido, s-a refugiat dupa moartea acesteia din urma (v. si Dido) in Italia, unde a fost gazduita de Aeneas. Rascolind amintirile si trecutul eroului, sosirea ei nu e insa privita cu ochi buni de Lavinia, sotia lui Aeneas, care hotaraste s-o piarda. Dido i se infatiseaza Annei in vis si-i dezvaluie uneltirile Laviniei. Inspaimintata, Anna paraseste in miez de noapte palatul lui Aeneas si se arunca in apele riului Numicius. Transformindu-se in nimfa, ea devine nemuritoare, luind numele de Anna Perenna.

Bona Dea, veche divinitate romana, al carei cult era strins legat de cel al lui Faunus. Bona Dea era socotita o zeita casta, inzestrata cu darul profetiei si protectoare a femeilor. Era considerata, dupa o traditie, fiica (sau sora) zeului Faunus, pentru care se spunea ca acesta din urma ar fi nutrit o dragoste incestuoasa. Dupa o alta traditie ea era sotia lui Faunus, pe care zeul omorind-o, si caindu-se apoi, ar fi cinstit-o dupa moarte ca pe o divinitate (v. si Faunus).

comitii n. pl. (lat. comitium, d. com-, la un loc, si d. ire, itum, a merge. V. ies, sui, subit). Adunarea populara care alegea magistrati ori trata afacerile publice in vechea Roma. – romanii le numeau curiata, (adica ale celor 30 de curii) pe cele ce-i alegeau pe regi si care au disparut mai tirziu supt [!] imparati; centuriata, adica ale celor 193 de centurii in care Serviu Tuliu i-a impartit pe toti nobilii si plebeii cetateni; tributa, adica ale celor trei triburi convocate de inaltii magistrati nobili, si calata, adica cele convocate de preuti [!] si care erau probabil egale cu cele numite curiata.

Consus, veche divinitate romana, cu atribute obscure.

ROESLER [roslər], Robert (1840-1881), istoric german. In lucrarea „Studii romanesti. Cercetari asupra istoriei vechi a romanilor” a sustinut teza nestiintifica potrivit careia poporul s-a format excusiv in S Dunarii, de unde ar fi imigrat, in sec. 9, la N de fluviu. A fost combatut de B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, D. Onciul s.a.

consul m., pl. li (lat. consul, consulis). Numele celor doi prezidenti ai vechii republici romane si ai celor trei prezidenti ai primei republici franceze de la anu VIII pina la Imperiu (1799-1804). Astazi, agent care, in strainatate, apara supusii statului care l-a trimes [!]. (E mai mic de cit ministru plenipotentiar). – Vulg. cont.

AGONALE s. f. pl. Intreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari in cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.

GRECO-roman, -A, greco-romani, -e, adj. Care tine de epoca vechii Grecii si a Imperiului roman, privitor la vechea Grecie si la Imperiul roman. – Din fr. greco-romain.

HLAMIDA, hlamide, s. f. 1. Mantie facuta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa alba sau rosie, prinsa cu o agrafa pe umar, purtata de vechii greci si romani in calatorii, la festivitati etc. 2. Mantie imparateasca sau arhiereasca la bizantini. – Din (1) fr. chlamyde, (2) sl. hlamida.

MANI s. m. pl. Nume dat in mitologia romanilor si a vechilor popoare italice sufletelor mortilor, considerate zei ocrotitori ai caminului. – Din lat. manes, -ium.

ROSIOR, -OARA, rosiori, -oare, adj., subst. I. Adj. Diminutiv al lui rosu. ◊ Pere rosioare = soi de pere care se pastreaza bine toata iarna. Prune rosioare = soi de prune care se coc de timpuriu. II. S. f. 1. (La sg.) Soi de vita de vie cu struguri mici de culoare rosiatica, putin raspandit in cultura. 2. Peste cu corpul turtit lateral si acoperit cu solzi mari, cu ochii si cu inotatoarele rosietice (Scardinius erythrophthalmus). III. S. m. (La pl.) Corp de elita al cavaleriei in organizarea mai veche a armatei romane; (si la sg.) ostas din acest corp de cavalerie. [Pr.: -si-or] – Rosu + suf. -ior.

CREPIDA ~e f. (la vechii greci si romani) Incaltaminte in forma de sandale. /<fr. crepide, lat. crepida

AGONALE s.f.pl. Intreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari in cinstea zeului Ianus. [< lat. agonalia].

HLAMIDA s.f. Mantie de forma dreptunghiulara din stofa purtata pe umar de vechii greci si romani. [< lat., gr. chlamys, cf. fr. chlamyde].

AGONALE s. f. pl. 1. intreceri atletice la vechii greci. 2. serbari romane in cinstea zeului Ianus. (< lat. agonalia)

HLAMIDA s. f. mantie ampla, purtata de vechii greci si romani, fara maneci, dreptunghiulara, prinsa cu o agrafa pe piept sau pe umar. (< fr. chlamyde)

DABIJA, Nicolae (n. 1948, Cainarii vechi, Soroca), poet roman. Evocare patetica si oraculara a reperelor identitatii spirituale nationale si a momentului actual al renasterii basarabene. Lirism interiorizat al experientelor formative originare („Ochiul al treilea“, „Apa neinceputa“, „Zugravul anonim“, „Aripa sub camasa“). O „Antologie a poeziei vechi moldovenesti“.

HALLSTROM [ha:lstrom], Per (1866-1960), scriitor suedez. Maestru al nuvelei („Pasari ratacite”, „Purpura”); romane („O istorie veche”), teatru („Erotikon”); poezii simboliste („Lirica si fantezii”).

RIOBAMBA, oras in partea centrala a Ecuadorului, situat in m-tii Anzi, la 2.782 m alt., pe valea Riobamba, la 177 km S de Quito, la 32 km SE de vulcanul Chimborazo; 124,4 mii loc. (2001); centrul ad-tiv al provinciei Chimborazo. Ind. mat. de constr. (ciment), textila (covoare), ceramicii, incaltamintei si alim. Piata agricola. Institut Politehnic (1969). Dioceza romano-catolica (din 1863). Veche asezare inca, langa care (c. 19 km S de R.), s-au stabilit (in 1534) spanioli intemeind localit. Cajabamba. In 1797, dupa ce au omorat multi localnici, spaniolii s-au mutat in zona actuala a orasului, fondand R. La R. s-au desfasurat lucrarile unui congres constitutional (1830) care a proclamat existenta Republicii Ecuador.

CENTURIE, centurii, s. f. 1. (In armata romana) Subdiviziune tactica cuprinzand o suta de ostasi; (in vechea organizare a armatei romane) subimpartire a cetei. 2. (In vechea Roma) Diviziune politica si administrativa formata dintr-o suta de cetateni. – Din lat. centuria.

DITIRAMB, ditirambi, s. m. 1. (La vechii greci si la romani) Poem liric in onoarea lui Bachus; p. ext. poem liric caracterizat prin inspiratie entuziasta. 2. Fig. Elogiu exagerat, in termeni bombastici, adus cuiva. – Din fr. dithyrambe, lat. dithyrambus.

PANEGIRIC ~ce n. 1) (la vechii greci si la romani) Discurs public in care se proslaveau faptele de vitejie ale stramosilor sau se elogiau oamenii ilustri. 2) fig. Lauda exagerata; elogiu emfatic; ditiramb. /<fr. panegyrique

ANTICHITATE s.f. 1. Epoca indepartata a istoriei in care s-au dezvoltat vechile civilizatii, in special cele greco-romane. ♦ vechime. 2. Obiect, monument vechi ramas dintr-o epoca istorica indepartata. [Var. anticvitate s.f. / cf. fr. antiquite, it. antichita, lat. antiquitas].

CEZAR s.m. Titlu dat imparatilor romani dupa numele lui Caius Iulius Caesar; (p. ext.) imparat. [< Caesar – celebru general roman, ultimul dictator din vechea Roma].

PALIU¹ s.n. (Latinism) 1. Manta la vechii greci si la romani. 2. Banda de lana alba cu cruci negre, pe care papa o poarta pe deasupra vesmintelor pontificale. 3. Rasfrangere a tegumentului care captuseste cochilia gasteropodelor; manta (3). [Pron. -liu, var. palium s.n. / < lat. pallium, it. pallio].

CREPIDA s.f. Incaltaminte nationala la vechii greci si la romani, asemanatoare cu sandalele. [< lat. crepida, gr. krepis, cf. fr. crepide].

PALESTRA s.f. (La vechii greci si la romani) Loc special amenajat pentru exercitii de gimnastica, lupte etc. ♦ Scoala ateniana de educatie fizica, urmata de baieti intre 13 si 15 ani dupa absolvirea scolii de gramatica si a celei de chitara. [Cf. lat. palaestra, gr. palaistra < pale – lupta].

PANEGIRIC s.n. 1. Discurs la vechii greci si la romani in care se elogiau faptele de vitejie ale inaintasilor sau se aduceau laude unui oras, unei persoane insemnate. 2. Elogiu, lauda. ♦ Tamaiere, lauda exagerata si nemeritata, lingusitoare. [Pl. -ce, -curi. / < fr. panegyrique, lat. panegyricus, cf. gr. panegyris].

CODICE s. n. 1. ansamblu de table cerate, cea mai veche forma de carte la romani. 2. culegere de texte vechi, in manuscrise; codex. (< lat. codex, -icis)

CREPIDA s. f. incaltaminte nationala la vechii greci si la romani, asemanatoare cu sandalele. (< fr. crepide, lat. crepida)

PANEGIRIC s. n. 1. discurs la vechii greci si la romani in care se elogiau faptele de vitejie ale inaintasilor sau se aduceau laude unui oras, unei persoane insemnate. 2. elogiu, lauda. ◊ tamaiere, lauda exagerata si nemeritata, lingusitoare. (< fr. panegyrique)

BARBULESCU, Ilie (1873-1945, n. Bucuresti), filolog roman. M. coresp. al Acad. (1908). prof. univ. la Iasi. Specialist in slavistica („Fonetica alfabetului chirilic in textele romane si elementele slave vechi”). A condus multi ani revista „Arhiva”.

CAPESIUS, Bernhard (1889-1981), scriitor si lingvist german din romania. In romanul sau „In tara veche”, in nuvele („Mostenirea”) si poezii („Pinza intinsa spre infinit”) este preocupat de problema rolului artistului si intelectualului in societate. Eseuri, scrieri dramatice, lucrari de dialectologie.

CENTURIE, centurii, s. f. 1. (In armata romana) Subdiviziune tactica cuprinzand o suta de ostasi; (in vechea organizare a armatei romane) subimpartire a cetei. 2. (In vechea Roma) Grup de cetateni format prin impartirea populatiei dupa avere. – Lat. lit. centuria.

CONSTANTINESCU, Liviu (1914-1997, n. sat Ighisu vechi, jud. Sibiu), geofizician roman. Acad. (1990), prof. univ. la Bucuresti. Cercetari de gravimetrie, geomagnetism si prospectiuni geologice, radiometrie si fizica globului („Prospectiuni geofizice”, „Mesaje ale Pamintului in descifrari actuale”). Contributii in seismologie si seismotectonica (harta seismotectonica a teritoriului romanesc).

CORFUS, Ilie (1909-1981, n. Fratautii vechi, jud. Suceava), istoric roman. Cercetari consacrate relatiilor romano-polone („Mihai Viteazul si polonii”) ca si agriculturii si relatiilor agrare („Agricultura Tarii romanesti in prima jumatate a secolului al 19-lea”). Editor de izvoare.

CUMIDAVA, castru roman, construit pe o veche asezare dacica in sec. 2-3. Azi Risnov, jud. Brasov.

SUGUBINAR, sugubinari, s. m. (In vechea organizare administrativa a tarilor romane) Persoana care cerceta si judeca faptele de omucidere, talharie sau a*****r si incasa de la vinovati amenzile la care acestia erau supusi. – Sugubina + suf. -ar.

CODICE, codice, s. n. 1. Reunire de table cerate, reprezentand cea mai veche forma de carte la romani. 2. Culegere (manuscrisa) de legi, de documente medievale sau, p. ext. de orice texte vechi (medievale), de obicei cu continut variat [Var.: codex, codexuri, s. n.] – Din lat. codex, -icis.

PARTICIPIU, participii, s. n. Mod verbal impersonal si nepredicativ, cu forme deosebite dupa gen si dupa numar, denumind actiunea suferita de un obiect. ◊ (In vechea terminologie a gramaticii limbii romane) Participiu prezent = gerunziu. – Din lat. participium, it. participio, fr. participe.

caloian (-ieni), s. m. – Papusa sau idol de lut, pe care taranii le ingroapa in a treia zi de joi dupa Pasti, pentru a aduce ploaie. Sl. kaljenu „de argila”, datorita materiei prime (Candrea, Noua Revista romana, II, (1900), p. 94-7; DAR). Dupa vechea traditie, abandonata, a filologiei romantice, este legat de numele lui Ioan I sau Caloioannes, tar al romano-bulgarilor la inceputul sec. XIII. Nu pare probabila nici legatura pe care o propune Giuglea, Dacor., X, 108, cu alb. llohe „ploaie”.

sovetnic, sovetnici, s.m. (inv.) membru al unui consiliu juridic, financiar sau administrativ din vechea Rusie si din Tarile romane in prima jumatate a sec. al XIX-lea.

ALEXANDRESCU, Dimitrie (1850-1925, n. Iasi), jurist roman. Prof. univ. la Iasi. Specialist in dreptul civil („Explicatiunea teoretica si practica a Dreptului Civil roman in comparatie cu legi vechi si cu principalele legislatiuni straine”).

ATANASIE, Anghel (c. 1665-1713, n. Ciugud, jud. Alba), clreric roman. Mitropolit ortodox al romanilor din Transivania, a acceptat in 1698, unirea cu Biserica romano-catolica in conditiile mentinerii vechiului rit si ale egalitatii in drepturi dintre preotii romani si clerul catolic, devenind episcop unit (greco-catolic) al natiunii romane din Transilvania si partile alipite (1701-1713). Din timpul pastorii sale incep romanii ardeleni sa frecventeze scolile catolice din Transilvania, Viena si Roma.

BENKNER, Hanas (Johannes), jude al Brasovului, caruia Neacsu din Cimpulung ii adreseaza in 1521 o scrisoare (unul dintre cele mai vechi texte scrise in limba romana care s-a pastrat).

ANTICHITATE, (2) antichitati, s. f. 1. Epoca civilizatiei vechi, in special a celei greco-romane. ♦ vechime. 2. Obiect antic, monument vechi, ramasita istorica. [Var.: (inv.) anticitate s. f.] – Fr. antiquite (lat. lit. antiquitas, -atis).

BUZDUGAN, Ion (1889-1967, n. Brinzenii vechi, Basarabia), poet si folclorist roman. Culegeri de folclor basarabean („Cintece din Basarabia”), transcris cu fidelitate. Poezii („Miresme din stepa”, „Tara mea”, „Pastori si timpuri”), publicistica.

CIOCIRLAN, Stefan (1856-1937), arhitect roman. Adept al arhitecturii eclectice (vechea cladire a ziarului „Adevarul”). Primul secretar al Societatii Arhitectilor romani. Contributii la aparitia revistelor „Analele arhitecturii” si „Arhitectura”.

CIPARIU, Timotei (1805-1887, n. sat Panade, jud. Alba), filolof si lingvist roman. Acad. (1866). Participant la Revolutia de la 1848-1849 din Transilvania. Directorul gimnaziului din Blaj (1854-1875). Unul dintre presedintii ASTREI. Reprezentant al curentului latinist. A editat prima culegere de texte vechi romanesti („Crestomatie sau analecte literare”) si a pus bazele gramatice istorice a limbii romane („Elemente de limba romana dupa dialecte si monumente vechi”). A reusit sa impuna in cadrul Academiei romane ortografia etimologica. A publicat o gramatica a limbii romane. Versuri, note de calatorie, o antologie de texte din sec. 16-18.

MINERVA (in mitologia romana), una dintre cele mai vechi zeite, asimilata la greci cu Atena; era venerata ca zeita a razboiului si a oraselor. Alaturi de Iupiter si Iunona, face parte din triada capitolina. Protectoare a Romei, a artelor, stiintei, mestesugurilor, simboliza cunoasterea si intelepciunea. Era reprezentata cu un coif pe cap, iar in mana avea un scut, cu chipul Medeei, in mijloc, sau o lance.

CORBU, Haralambie (n. 1930, Dubasarii vechi), critic si istoric literar roman. Acad. (1986). Lucrari de valorificare a literaturii clasice („Dramaturgia lui Alecsandri”), cercetari si studii privind inceputurile literaturii moderne si aspecte ale limbii literare, in sincronie cu fenomenul cultural european („Interpretari”, „Creionari”).

SBIERA, Ion G. (1836-1916, n. sat Horodnic de Jos, jud. Suceava), filolog si folclorist roman. Membru fondator al Societatii Academice romane (1866), prof. univ. la Cernauti. Unul dintre organizatorii „Reuniunii romane de Leptura” (1862). Culegeri de folclor din Bucovina („Povesti si poezii poporale romanesci”, „Colinde, cantece de stea si urari la nunti”). Editii de texte romanesti vechi („Codicele Voronetean”). Monografii („Traiul romanilor inainte de fondarea staturilor nationale”, „Miscarea bisericeasca a romanilor din Bucovina”).

CANTABRI s. m. pl. Veche populatie din Spania, supusa de romani dupa o indelungata rezistenta. – Din fr. Cantabres.

ANTICHITATE, (2) antichitati, s. f. 1. Epoca a civilizatiei vechi, in special a celei greco-romane; vechime. 2. (Mai ales la pl.) Obiect antic, monument vechi, ramasita istorica. [Var.: (inv.) anticitate s. f.] – Din fr. antiquite, lat. antiquitas, -atis.

CALATOS s. n. 1. acoperamant de cap, inalt, cilindric, drapat de un val, caracteristic unor zeite greco-romane. 2. vas de lut, cupa la vechii greci. (< fr. calathos, gr. kalathos)

CONSTANTINOPOL, oras fundat de imparatul roman Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii grecesti Byzantion, devenit in 330 capitala Imp. roman, apoi a Imp. Bizantin. Unul dintre cele mai mari orase ale ev. med., puternic centru cultural, economic si religios; asediat de avari, persani, arabi, selgiucizi, slavi si cruciati (care l-au cucerit in 1204, stapinindu-l pina in 1261); cucerit de turcii otomani la 29 mai 1453, C. a devenit capitala a Imp. Otoman (pina in 1923), sub numele de Istanbul. Aici au fost semnate numeroase tratate de pace. La C. s-au tinut trei sinoade ecumenice: in 381 (convocat de imparatul Teodosie I cu intentia de a pune capat controversei ariene si de a se pronunta in legatura cu ereziile timpului); in 553 (convocat de imparatul Justinian cel Mare cu intentia de a impaca monofizitismul cu ortodoxia); in 680-681 (convocat de Constantin IV Pogonatul pentru a formula credinta adevarata fata de erezia monoteismului).

CRETU, Grigore (1848-1919, n. Tirgu Neamt), filolog roman. S-a ocupat de texte vechi romanesti („Codicele Voronetean”, „Lexiconul slavo-roman al lui Mardarie Cozianul”).

SCRISOAREA LUI NEACSU, scrisoare cuprinzand informatii referitoare la miscarile armatei turcesti pe malurile Dunarii, trimisa in 1521 de catre Neacsu din Campulung (Muscel) lui Johannes Benkner, judele Brasovului. Cel mai vechi text datat, scris in limba romana, care s-a pastrat pana azi.

ANTICHITATE ~ati f. 1) la sing. Epoca a vechilor civilizatii, in special a celei greco-romane. 2) la pl. Obiecte antice. Muzeu de ~ati. [G.-D. antichitatii] /<fr. antiquite, lat. antiquitas, ~atis

STADIU s.n. 1. Veche masura pentru distante la greci si romani (in lungime de circa 125 de pasi). 2. Etapa de dezvoltare in timp a unui fenomen, a unui proces; faza. [Pron. -diu, pl. -ii. / < lat. stadium, cf. fr. stade].

dodecar, dodecri, s.m. (inv.) veche moneda turceasca de aur, care a circulat si in Tarile romane, in timpul lui Caragea (valora 12 lei vechi).

chehaia (-ai), s. m. – 1. Majordom al marelui vizir sau al unui demnitar turc. – 2. Agent al domnitorilor romani la Constantinopol (mai curent, capuchehaia). – 3. In vechea organizare militara, loctiitor, ajutor de capitan. – 4. Padurar. – 5. In satele turcesti, magistrat municipal, primar. – Var. chihaia, chihaie. Mr. chihae, megl. chiaia. Tc. kahya, kehaya „majordom” (Seineanu, II, 35; Lokotsch 1123); cf. ngr. ϰεχαγιᾶς, bg. kechaja.

KARA IFLAK sau KARA VLAH („tara romanilor negri”), denumire a Tarii romanesti in vechile izvoare orientale.

POPOVICI, Gheorghe (1863-1905, n. Cernauti), istoric roman. M. coresp. al Acad. (1905). Lucrari privind vechile asezaminte romanesti si organizarea lor judiciara („Starostia Sepinicensa – Notita privitoare la istoria vechii organizatiuni a Moldovei de Sus”, „Ordinea de succesiune in mosiile donative moldovene in sec. XV”).

INDICTIUNE, indictiuni, s. f. (Livr.) Convocare pentru o zi anumita a unui conciliu; indicatie pentru o anumita zi. ◊ Indictiune romana = perioada de cincisprezece ani care separa in vechea Roma, incepand cu domnia imparatului Constantin, doua majorari extraordinare de impozite. ♦ Perioada conventionala de cincisprezece ani. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. indiction, lat. indictio, -onis.

INDICTIUNE s.f. (Liv.) Convocare pentru o zi anumita a unui conciliu; indicatie pentru o anumita zi. ◊ Indictiune romana = perioada de cincisprezece ani care separa in vechea Roma, incepand cu domnia imparatului Constantin, doua ridicari extraordinare de impozite. ♦ (Astr.) Perioada conventionala de cincisprezece ani. [Pron. -ti-u-. / cf. lat. indictio, fr. indiction].

DIRECTOIRE [-TOAR] adj. stil ~ (si s. n.) = stil dezvoltat in timpul Directoratului in Franta, in decor, mobilier si moda, care se caracterizeaza prin inspiratia din vechea arta egipteana, precum si din cea greco-romana. (< fr. directoire)

BUREBISTA, rege geto-dac (c. 82-44 i. Hr.), intemeietor al statului centralizat al geto-dacilor, care se intindea din muntii Slovaciei si Dunarea mujlocie pana la Hemus si Marea Neagra. Pe plan intern, politica lui B. a fost indreptata spre unificarea formatiunilor politico-militare din Dacia si spre construirea unui sistem defensiv in zona M-tilor Orastiei. Pe plan extern, a dus o politica activa de redobandire a unor vechi tinuturi dacice si de preintimpinare a pericolului roman in Pen. Balcanica. In anul 60/59 i. Hr. i-a invins pe boii si tauriscii de la Dunarea mijlocie si din Slovenia, iar intre 50 si 48 i. Hr. a cucerit si supus influentei sale cetatile grecesti de pe tarmul de N si V al Marii Negre, precum su terit. cuprins intre Dunare si Balcani. A intervenit in conflictul dintre Cezar si Pompei (48 i. Hr.), fagaduindu-i acestuia din urma ajutor militar. Dupa moartea sa (44 i. Hr.). statul geto-dac dezmembrat temporar, s-a refacut sub conducerea lui Decebal.

LUSITAN, -A, lusitani, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. (La m. pl.) Veche populatie iberica din vestul Peninsulei Iberice, supusa de romani; (si la sg.) persoana apartinand acestei populatii. 2. Adj. Care apartine Lusitaniei (sau, p. gener., Portugaliei) ori populatiei ei, privitor la Lusitania (sau, p. gener., la Portugalia) ori la populatia ei. – Din fr. Lusitains.

REGIFUGIU, regifugii, s. n. Sarbatoare romana, care se celebra in amintirea alungarii regilor din vechea Roma. – Din lat. regifugium.

LATIN¹ ~a (~i, ~e) 1) Care tine de vechiul Latium; propriu vechiului Latium. 2) Care se refera la limba si literatura romanilor. /<lat. latinus, sl. latine, ngr. latinos, fr. latin

PRETORIAN, -A adj. Care tine de pretor, al pretorului (1). ♦ Garda pretoriana = corp de soldati care formau garda pretorului in vechea Roma, si, mai tarziu, garda personala a imparatilor romani. // s.m. Soldat din garda pretoriana. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. pretorien, lat. praetorianus].

REGIFUGIU s.n. (Ant.) Sarbatoare romana care se celebra in amintirea alungarii regilor din vechea Roma. [Pron. -giu. / < lat. regifugium].

PRETORIAN, -A I. adj. care tine de pretor, al pretorului (1). ♦ garda ~a = corp de soldati care formau garda pretorului in vechea Roma si, mai tarziu, garda personala a imparatilor romani. II. s. m. soldat din garda pretoriana. (< lat. praetorianus, fr. pretorien)

REGIFUGIU s. n. sarbatoare romana care se celebra in amintirea alungarii regilor din vechea Roma. (< lat. regifugium)

BIANU, Ion (1856-1935, n. Faget, jud. Alba), filolog roman. Acad. (1902), prof. univ. la Bucuresti. Bibliograf („Bibliografia romaneasca veche,” in colab.) si editor de texte romanesti vechi („Predicile” lui Antim Ivireanul, „Psaltirea” lui Dosoftei). Organizator si director al Bibliotecii Academie romane.

CARSIUM, castru roman, construit probabil in 103 i. Hr., pe locul unei vechi asezari geto-dacice, pentru paza vadului de la Gura Ialomitei. Azi Hirsova, jud. Constanta.

CONSILIUL NATIONAL ROMAN CENTRAL, organ politic suprem, constituit la 30 oct. 1918 la Budapesta (la Arad din 2 nov. 1918), din cite sase reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului Social-Democrat Roman. A avut atributiile unui guvern provizoriu al Transilvaniei, conducind actiunea de inlaturare a vechilor autoritati ungare si inlocuirea lor cu consilii nationale romane. Condus de St. Cicio Pop. A pregatit si organizat Adunarea Nationala de la Alba Iulia, care a hotarit, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu Romania. Si-a incetat activitatea o data cu crearea Consiliului Dirigent.

Ceres, la romani, zeita griului si a recoltelor. Desi de origine veche latina, aceasta divinitate s-a identificat mai tirziu intru totul cu Demeter, din mitologia greaca (v. Demeter).

CENTUMVIR, centumviri, s. m. Membru al unui colegiu de judecatori format dintr-o suta de magistrati care judecau afacerile civile in vechea Roma. ♦ Magistrat dintr-un municipiu sau dintr-o colonie romana. – Din lat., fr. centumvir.

FUNDUC, funduci, s. m. Moneda veche turceasca de aur, care a circulat si in tarile romane in sec. XVIII; funducliu. – Din tc. findic.

FAST, -A adj. (Liv.) Favorabil. ◊ Zi fasta = zi favorabila; zile faste = zilele in care erau ingaduite impartirea dreptatii si judecarea proceselor la tribunalele Romei antice. // s.n.pl. Table cronologice la romani. ♦ Registre publice in care se consemnau actiunile memorabile in vechea Roma. [Pl. fasti, faste / < lat. fastus, cf. fr. faste].

VANDAL s.m. 1. Membru al unui vechi trib germanic care, in secolul V, a invadat Imperiul roman de rasarit, producand mari distrugeri. 2. (Fig.) Cel care are o comportare necivilizata (fata de operele si bunurile culturii). [< fr. vandale].

aspru (aspri), s. m. – Veche moneda turceasca de argint, care a circulat in tarile romane, incepind cu sec. XV; valora a douasprezecea parte dintr-un florin, in sec. XVII, si 1/80 dintr-un leu (adica o letcaie sau o jumatate de para), la inceputul sec. XIX. – Mr. aspru, megl. aspra. Ngr. ἄσπρον, din lat. asper, cf. bg. aspru. Cuvintul sp. figureaza deja la Covarrubias. Cf. Ed. Schwyzer, IF, I (1931), p. 1-45.

sarangele s.n. pl. (inv.) 1. cea mai veche cavalerie turceasca (inlocuita cu corpul spahiilor). 2. corp de calareti romani (vreo 500) denumiti si saracei.

FAST², -A I. adj. favorabil. ♦ zile faste = zilele in care erau ingaduite impartirea dreptatii si judecarea proceselor in tribunalele Romei antice. II. s. f. pl. table cronologice la romani. ◊ registre publice in care se consemnau actiunile memorabile in vechea Roma. (< fr. faste, lat. fastus)

VANDAL s. m. 1. membru al unui vechi trib germanic care, in secolul V, a invadat Imperiul roman de Apus, producand mari distrugeri. 2. (fig.) om care comite acte de vandalism. (< fr. vandale)

REGNIER [renie], Henri de (1864-1936), scriitor francez. Versuri de factura simbolista, apoi neoclasica si parnasiana, imbinand gratia cu senzualismul elenic („Poeme vechi si romanesti”, „Meditatiile de lut”, „Cetatea apelor”, „Oglinda orelor”), romane estetizante pe teme e*****e, cu rafinate analize ape pasiunilor („Vacanta unui tanar cuminte”, „Teama de iubire”).

POLTURAC, polturaci, s. m. Veche moneda poloneza sau austriaca, care a circulat si in tarile romane in sec. XVII-XVIII. – Din pol. polturak.

PUISOR², puisori, s. m. (Reg.) Veche moneda austriaca de argint, care a circulat si in tarile romane; pui². [Pr.: pu-i-] – Pui² + suf. -isor.

BOGDAN, Ioan (1864-1919, n. Brasov), filolog si istoric roman. Frate cu Bogdan-Duica. Acad. (1903), prof. univ. la Bucuresti. Initiatorul studiilor de slavistica din romania; editor de cronici si documente („vechile cronici moldovenesti pina la Ureche”, „Cronici inedite atingatoare de istoria romanilor”, „Documentele lui Stefan cel Mare”).

BOTANICA (‹ fr. {i}) s. f. Ramura a biologiei care se ocupa cu studiul plantelor, cercetind structura, activitatea vitala si dezvoltarea lor, relatii cu mediul, repartizarea lor in spatiu si timp, clasificarea, originea si evolutia lor. Primele consemnari cunoscute despre plante dateaza din timpul lui Teofrast (c. 372-287 i. Hr.) si Discoride (sec. 1 i. Hr.). Datorita descoperirii microscopului (sec. 17) si dezvoltarii metodei experimentale, b. marcheaza un salt calitativ; in cadrul ei isi delimiteaza aria de cercetare, separindu-se, o serie de discipline: anatomia si fiziologia plantelor, citologia, geobotanica etc. Dintre cercetatorii romani s-au remarcat stolnicul Constantin Cantacuzino (a alcatuit cea mai veche harta geobotanica de la noi), Tr. Savulescu, I. Prodan, D. Brandza, A. Borza, E. Pop, E.I. Nyarady.

POLUSCA, poluste, s. f. Veche moneda ruseasca divizionara de arama, care a circulat si in tarile romane in prima jumatate a sec. XIX. – Din rus. poluska.

SOLDIU, soldii, s. m. Moneda italieneasca veche, de valoare redusa, care a circulat in trecut si in tarile romane; p. gener. moneda de mica valoare. – Din it. soldo.

CENTURIE s.f. 1. Unitate a armatei romane formata din o suta de soldati. 2. Unitate politica si administrativa in vechea Roma, formata din o suta de cetateni. [Gen. -iei. / < lat. centuria, cf. fr. centurie].

BAALBEK (BA’ALBEK), oras in E Libanului, in M-tii Antiliban; 14 mii loc. (1982). Statiune climaterica. vechi oras fenician, cunoscut in epoca elenistica sub numele de Heliopolis. Colonie romana in vremea lui August. Ruinele templului roman al lui Iupiter Heliopolitanus.

BALS, Stefan Lupu M. (1902-1994, n. Bucuresti), arhitect, istoric si restaurator roman. A contribuit la crearea scolii romanesti de restaurare (bisericile: Sf. Elefterie vechi, Kretzulescu, Radu Voda, Patriarhiei; manastirile Snagov, Hurez, Neamt, Moldovita; culele de la Madaresti).

BRANCOVIC [brancovitʃ], familie nobiliara de origine sirba. Mai importanti: 1. Gheorghe B. (1384-1456), despot al Serbiei din 1427. 2. Sava B. (?-1683), mitropolit la romanilor din Transilvania (1656-1683). In 1660 a fost la Moscova, de unde a primit ajutoare banesti; s-a impotrvit tendintelor de calvinizare ale principelui Mihail Apafi, motiv pentru care a fost destituit (1683). 3. Gheorghe B. (1645-1711), cronicar transilvanean, agent diplomatic al Transilvaniei si al Tarii romanesti la Constantinopol. Fratele lui B. (2). Captiv in inchisorile Habsburgilor (1689-1711). A scris „De inceperea vechiului neam slovenesc” si „Letopisetul slovenilor Iliricului si Misiei...” (initial in lb. romana), tratind istoria romanilor si a slavilor din sud.

CANTABRI (‹ fr., lat.) s. m. pl. Veche populatie din Pen. Iberica, asezata la izvoarele Ebrului si supusa de romani in anul 25 i. Hr.

CLAV s. n. 1. banda de stofa purpurie, care, aplicata pe tunica, indica apartenenta la ordinul senatorial sau ecvestru in vechea Roma. 2. margine de lana purpurie in toga pretexta ca semn al cetatenilor romani sub 15 ani. (< lat. clavus)

CLAV s.n. (Ant.) Banda de stofa purpurie, care, aplicata pe tunica, indica apartenenta la ordinul senatorial sau ecvestru in vechea Roma. ♦ Margine de lana purpurie intretesuta in toga pretexta ca semn al cetatenilor romani mai mici de cincisprezece ani. [< lat. clavus].

ceaus, ceausi, s.m. (inv.) 1. functionar inferior al Sultanului turcesc (usier, curier, aprod). 2. functionar inferior in tarile romane cu aceleasi functii: usier, curier, aprod. 3. capetenie, comandant, sef, vataf al slugilor. 4. grad vechi in armata (caprar). 5. mijlocitor intre plutasi si expeditorul plutelor; dragoman. 6. varietate de struguri albi. 7. numele unei hore.

REPAN, Alexandru (n. 1940, Bucuresti,) actor roman de teatru si film. Creatii memorabile in teatru („Hamlet”, „Karamazovii”, „Craii de Curte Veche”, „Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa”). Roluri in film („Cantemir”, „Rochia alba de dantela”).

C***L, -A, c****i, -e, adj. (In sintagmele) Scaun c***l = scaun de onoare, incrustat cu fildes, pe care stateau consulul si inaltii magistrati romani. Magistratura c***la = magistratura care dadea dreptul la un scaun c***l. Edil c***l = magistrat din vechea Roma, care se ocupa cu constructiile. – Din lat. c***lus, fr. c***le.

C***L, -A adj. Scaun c***l = scaun de onoare, incrustat cu fildes, pe care stateau consulul si inaltii magistrati romani; magistratura c***la = magistratura care dadea dreptul la un scaun c***l; edil c***l = magistrat din vechea Roma, care se ocupa cu constructiile. [< lat. c***lis, cf. fr. c***le].

TRIBUN s.m. (Ist.) Fiecare dintre magistratii alesi anual in vechea Roma pentru a apara interesele plebei. ♦ Tribun militar = ofiter superior care comanda o cohorta romana. ♦ Membru al tribunatului, in Franta. ♦ (Fig.) Persoana care lupta pentru o cauza (de obicei politica). ♦ Orator care inflacareaza masele prin cuvantarile sale insufletite. [< lat. tribunus, cf. fr. tribun, it. tribuno].

ETIMOLOGISM s. n. tendinta de a reforma limba romana literara de la sfarsitul sec. XIX, apropiind-o de o forma a ei mai veche. (< fr. etymologisme)

ACTA (‹ cuv. lat.) s. n. pl. Colectie de documente, registre, condici privitoare la o anumita institutie, persoana sau problema. ♦ A diurna = insemnari zilnice afisate, prin care se difuzau la romani diferite informatii (politice, militare etc.). Dateaza din sec. 2 i. Hr. si reprezinta cea mai veche forma de ziar.

BETIL (cuv. ebraic) s. n. Piatra care, la vechii semiti, era un simbol al divinitatii. Cultul ei a fost preluat de greci si romani. Dupa traditie, b. este numele pietrei pe care Cronos a inghitit-o, crezind ca-si inghite primul nascut, pe Zeus.

LABROUSSE [labrus], Ernest (1895-1988), istoric francez. Prof. univ. la Sorbona. Cercetari de istoria economiei si de sociologie („Criza economiei franceze al sfarsitul vechiului Regim si inceputul Revolutiei”, „Istoria economica si sociala a Frantei”). M. coresp. al Acad. romane (1957).

PROCURATOR s. m. 1. magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, cu strangerea darilor si cu repartizarea cheltuielilor. 2. inalt demnitar in vechile republici italiene Genova si Venetia. 3. mandatar insarcinat sa apere interesele unei alte persoane. (< fr. procurateur, lat. procurator)

ORTOGRAFIE (‹ lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corecta a cuvintelor unei limbi; aplicarea practica a acestor reguli. Exista doua tipuri principale de o.: fonetica, atunci cand scrierea reda pronuntarea limbii literare, si etimologica, atunci cand scrierea reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depasit de pronuntare (de ex. in limbile franceza si engleza). Ortografia limbii romane este in general fonetica; incepand din 1860, cand s-a introdus scrierea oficiala cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele reprezentantii curentului fonetic si al celui etimologic. Actuala o. se bazeaza, in cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a carui aplicare este limitata uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune exceptii in scrierea unor cuvinte vechi si a unor neologisme. ♦ Modul in care cineva scrie cuvintele.

POPOVICI, Iosif (1876-1928, n. sat Cliciova, jud. Timis), lingvist roman. Adept al geografiei lingvistice. Specialist in slavistica, in fonetica si dialectologie („Dialectele romanesti. I. Dialectele muntenilor si padurenilor”, „Dialectele romane din Istria”). Studii si cercetari folclorice romanice si balcanice. Preocupari de istorie a culturii romanesti vechi.

POLTINIC, poltinici, s. m. Veche moneda ruseasca de argint, echivalenta cu o jumatate de rubla, care a circulat si in tarile romane in sec. XVIII-XIX. – Din rus. poltinnik.

PROCURATOR s.m. 1. Magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, insarcinat cu strangerea darilor si cu repartizarea cheltuielilor. ♦ Inalt demnitar in vechile republici Genova si Venetia. 2. Mandatar; procurant. [< lat. procurator, cf. fr. procurateur.

roman², -A I. adj., s. m. f. (locuitor) al Romei antice. II. adj. 1. din Imperiul roman. ◊ (despre caractere tipografice) din linii perpendiculare si unghiuri drepte. ♦ cifre e = cifre prin litere sau combinatii de litere; biserica ~a = biserica catolica; catolicism. 2. limba romanica populara vorbita de vechii francezi (inainte de sec. IX). 3. arta ~a = arta dezvoltata in Roma antica si apoi in Imperiul roman, caracterizata in arhitectura prin edificii grandioase de o mare diversitate, in sculptura cultivand cu precadere portretul puternic individualizat, iar in pictura prin ansambluri de fresca si de mozaic cu tematica bogata. (< lat. romanus)

BAILE HERCULANE, oras in jud. Caras-Severin, pe Cerna; 6.076 loc. (1991). Statiune balneoclimaterica permanenta, cu ape termale (55ºC), sulfuroase, sodice, calcice, magneziene, slab radioactive, cunoscute si folosite din epoca romana. Statiunea este indicata pentru tratarea afectiunilor reumatice, neurologice periferice, respiratorii, ginecologice, dermatologice etc. Este cea mai veche statiune balneoclimaterica din romania, atestata documentar ca atare din anul 153 i. Hr., sub denumirea Ad aquas Herculis sacras. Vestigiile arheologice din Pestera Hotilor (la N de statiune), atesta locuirea din Paleoliticul inferior pina in epoca feudala. Muzeu de istorie.

MAUR, -A I. s. m. (pl.) nume dat in antichitate de romani populatiei bastinase din nord-vestul Africii (berberi), in evul mediu cuceritorilor arabi ai Spaniei. II. adj. 1. din vechea Mauritanie. 2. care apartine maurilor; mauresc, moresc. ♦ stil ~ = stil arhitectonic caracteristic populatiei maure. (< germ., fr. Maure, lat. Maurus)

CORESI (?- dupa 1581, n. Tirgoviste), traducator si tipograf roman. A avut un rol esential in introducerea limbii nationale in cultul religios. Tipariturile sale aparute la Brasov („Catehismul”, 1559; „Tetraevangheliarul”, 1561; „Apostolul”, 1563; „Liturghierul”, 1570; „Psaltirea”, 1570; „Evanghelie cu invatatura”, 1581 s.a.), unele influentate de luteranism si calvinism, sint monumente de limba veche romaneasca. A utilizat graiul din Tara romaneasca si din S Transilvaniei, care sta la baza formarii limbii romane literare.

ICHILIC, ichilici, s. m. 1. Veche unitate de masura de capacitate, egala cu 50 de dramuri. 2. Moneda de argint turceasca, care a circulat in tarile romane, in prima jumatate a sec. XIX. – Din tc. ikilik.

BRATESCU-VOINESTI, Ioan Al. (1868-1946, n. Tirgoviste), prozator roman. Acad. (1918). Schite si nuvele („In lumea dreptatii”, „Intuneric si lumina”) despre lumea micilor functionari provinciali si a descendentilor vechii boierimi, supusa automatismelor, conturind cu compasiune tipul inadaptabilului. Povestiri pentru copii („Puiul”).

CATO CEL BATRAN (Marcus Porcius Cato Maior) (234-149 i. Hr.), om politic si scriitor roman. Consul (195 i. Hr.) si cenzor (184 i. Hr.), de o severitate ramasa proverbiala. A cerut cu insistenta distrugerea Cartagenei, vechea rivala a Romei. Autor al primei opere istorice scrise in limba latina („Origines”) si al unui tratat de agricultura.

BARBOSI, cartier al municipiului Galati. Aici s-a descoperit un castru roman, intemeiat la inceputul sec. 2, sediu al unei unitati de navigatie fluviala pe Dunare, classic Flavia Moesica, pe locul unei vechi asezari geto-dacice. In jurul lui s-a construit si o importanta asezare civila si o necropola. Parasit la mijlocul sec. 3. Punct fosilier (B.-Tirighina), rezervatie naturala.

CAPROSU, Ioan (n. 1934, Mitoc, jud. Botosani), istoric roman. Prof. univ. la Iasi. Specialist in istoria evului mediu romanesc („O istorie a Moldovei prin relatiile de credit”, „Iasul vechilor ziduri”, in colab.). Editor de izvoare.

CHIOAR, veche cetate situata in aproprierea riului Lapus, mentionata pentru prima data in 1368, dar cu o existenta anterioara. Apanaj al voievozilor romani din Maramures si si centru de district din Transilvania medievala. Cetatea si-a perdut din importanta in sec. 18, cazind treptat in ruina. Numita si Cetatea de Piatra.

Cybele, zeitate de origine frigiana, considerata drept „Mama tuturor zeilor” si protectoare a vegetatiei. Era confundata adesea cu Rhea, mama lui Zeus. Apare in unele mituri vechi, de exemplu in povestea lui Attis (v. si Attis). Cultul o*******c al Cybelei a persistat pina tirziu in Imperiul roman.

CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE romaneASCA DE INVATATURA), carte de cult, cuprinzand evangheliile, citeva legende hagiografice si primele incercari de versificare in limba romana (un imn de lauda domnitorului si doua imnuri religioase). Tiparita de mitropolitul Varlaam la Iasi in 1643. Monument de limba romaneasca veche.

NESTOR (sec. 11-12), calugar rus din Kiev. I se atribuie vechea cronica rusa „Povestea vremurilor de demult” (cunoscuta si sub numele de „Cronica lui Nestor”), care cuprinde si informatii privitoare la romani.

ARNIM, Achim von (1781-1831), scriitor german. Autorul primului roman istoric german cu tendinte realiste („Paznicii coroanei”). Nuvele istorico-fantastice („Sera”); in colab. cu Clemens Brentano a publicat a culegere de vechi poezii populare germane („Cornul fermecat al baiatului”).

BALTATU, Adam (1899-1981, n. Husi), pictor roman. Prof. univ. la Bucuresti. Scene de gen, naturi statice si, mai ales, peisaje, in traditia coloristica interberlica („Peisaj din Husi”, „Case vechi din Bucuresti”).

CARAMITRU, Ion (n. 1942, Bucuresti), actor roman de teatru si film. Disponibilitati in registrul interiorizat, subtil (in teatru: „Hamlet”, „Leonce si Lena”, „Azilul de noapte”; in film: „Comoara din Vadul vechi”, „Diminetile unui baiat cuminte”, „Luchian”).

Craciun si (Mold. si) Creciun n., pl. uri (d. lat. creatio, -onis, creatiune, devenit neutru supt [!] infl. lui ajun [A. si O. Dens.], nu d. calatio, strigare [Papahagi, Puscaru]. D. rom vine bg. ceh. kracun, rut. kereun, krecun, ung. karacson. Cp. cu Nascut). Sarbatoarea nasterii lui Hristos (25-27 Decembre [!]), Mos Craciun, in povesti, un batrin cu barba alba, plin de zapada si sprijinit intr´un toiag si care aduce jucarii copiilor. La Romani, in locul Craciunului se sarbau [!] Suturnaliile (16-18 Dec.), iar la sfirsitu anului ziua nasterii zeilor. Abea in seculu al treilea, crestinii gnostici au instituit sarbatoarea Bobotezei (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a tinut loc si de Craciun, cum se mai obisnuieste si acuma pin [!] Galileia. In biserica Apusului, s´a primit ziua de 25 Decembre pentru a sarba nasterea lui Hristos in anu 354, iar in cea de Rasarit, la 386, dupa hotarirea sfintului Ion Gura-de-Aur. Ziua a fost luata de la pagini, care-l sarbau atunci pe zeu soarelui. – Obiceiu bradului de Craciun e luat de la vechii Germani si e pastrat de cei noi pina astazi. In casa romaneasca n´are ce sa caute acest brad de Craciun, ca Romanii au steaua, care se poate impodobi tot asa de frumos si nu se strica degeaba un brad.

DRUID s. m. preot la vechii celti, alesi pe viata de catre nobilimea tribala, care au jucat un rol important in viata juridica si politica, pana la cucerirea Galiei de catre romani. (< fr. druide, lat. druida)

GERMISARA, asezare civila romana din Dacia Superior, dezvoltata ca statiune balneara (in legatura cu apele termale existente) si care au luat nastere, dupa cum o arata numele, dintr-o mai veche asezare dacica. Azi Geoagiu-Bai, jud. Hunedoara.

DRUID s.m. Nume dat preotilor vechilor celti, alesi pe viata de catre nobilimea tribala, care au jucat un rol important in viata juridica si politica a triburilor pana la cucerirea Galiei de catre romani. [Pron. dru-id. / < fr. druide, cf. lat. druidae].

REGULAMENTE ORGANICE, regulamente (legiuri) privitoare la organizarea si conducerea Tarii romanesti si a Moldovei sub ocupatia rusa (1828-1934), prevazute prin Conventia de la Adrianopol (1829). Intocmite de doua comisii formate din cate patru boieri moldoveni si patru munteni, sub presedentia consulului general rus M.L. Minciaki. Au fost puse in aplicare in 1/13 iul. 1831 in Tara romaneasca si in 1/13 ian. 1832 in Moldova, sub supravegherea generalului rus Pavel Kiseleff. R.O. au mentinut si au intarit privilegiile boierimii, precum si obligatiile clacasilor. Ele au constituit o aspra legislatie agrara. R.O. au ingradit puterea domneasca, au introdus principiul separarii puterilor in stat, au instituit adunarile obstesti (embrion al regimului parlamentar), au reorganizat vechile servicii publice si au creat altele noi. R.O. au favorizat imbunatatirea organizarii administrative, dezvoltarea capitalismului si, prin dispozitiile aproape identice, au pregatit unirea celor doua tari romane. Au fost abrogate in 1858, in urma Conventiei de la Paris.

LATIN, -A, latini, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care facea parte din populatia de baza a vechiului tinut Latium din Italia sau era originara de acolo. 2. Adj. Care apartine latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se refera la limba si la literatura romanilor sau care apartine acestora; latinesc. ◊ Limba latina (si substantivat, f.) = limba indo-europeana vorbita de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

ATRIUM s.n. 1. Curtea interioara, inconjurata de portice acoperite, a caselor romane antice. 2. Partea din mijloc a unei bazilici. 3. (Anat.; in forma de atriu) Cele doua despartituri superioare ale inimii. 4. (Geol.) Culoar care inconjura un con vulcanic secundar imbucat in craterul unui vulcan mai vechi. [Pron. -tri-um, pl. -muri, var. atriu s.n. / < lat., fr. atrium, it. atrio].

BOLOGNA [bolona], oras in N Italiei (Emilia-Romagna), in C. Padului; 525 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicatii. Aeroport. Centru comercial (produse agricole). Metalurgie, motoare electrice, masini agricole, produse chimice, incalt., confectii, produse zaharoase. Cea mai veche universitate din Europa (c. 1088). Muzee. Monumente: Palatul Comunal (sec. 13-15), turnurile inclinate Garisenda si Asinelli (sec. 12), biserica gotica San Petroniu (sec. 14), palatele Bevilacqua (sec. 15) si Poggi (sec. 16). Pinacoteca. Asezare etrusca (Felsina) si colonie romana din 190 i. Hr. (Bononia). In ev. med. republica comunala, incorporata apoi statului papal (1506-1859, cu exceptia anilor 1796-1814). In 1860, B. a fost inclusa in Regatul italian.

GALEATA, galeti, s. f. 1. Vas de lemn, de metal etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare in partea superioara, cu toarta, folosit pentru transportul (si pastrarea) unor lichide, unor materiale granulare sau pulverulente etc.; continutul acestui vas; caldare. ◊ Expr. A ploua (sau a turna) cu galeata = a ploua foarte tare, torential. 2. Veche masura de capacitate pentru lapte, cereale etc., a carei valoare a variat in timp, pe regiuni si pe substante; continutul acestei masuri. 3. Dijma in grane care se percepea in evul mediu, in tarile romane. – Lat. galleta.

EPISOD s.n. 1. Parte a actiunii in vechea tragedie greaca, desfasurata intre doua interventii ale corului. ♦ Parte dintr-o opera literara circumscrisa la un singur moment, la infatisarea unei singure situatii. 2. Actiune secundara legata de actiunea principala a unui poem, a unui roman etc. ♦ (Muz.) Sectiune mijlocie construita intr-o tonalitate aparte, pe teme proprii, intercalata intre partile principale ale unei compozitii mari. 3. Intamplare, incident, fapt accesoriu. [Pl. -oade, -oduri, var. epizod s.n. / < fr. episode, cf. gr. episodion – ceea ce vine din afara].

BOLLIAC, Cezar (1813-1881, n. Bucuresti), poet si publicist roman. Participant la Revolutia de la 1848, sustinator al Unirii Principatelor si al reformelor sociale. Remarcabil gazetar, a publicat intens la „Popolul suveran”, „Buciumul”, „Trompeta Carpatilor”. Poezie sociala („Din poeziile lui Cezar Bolliac”, „Colectiune de poezii vechi si noi”), exprimind o sensibilitate patetica. Teoretician al poeziei militante, precursor al criticii literare romanesti. Traduceri, insemnari de calatorie. Preocupari de arheologie si numismatica.

ATRIUM/ATRIU s. n. 1. curte interioara, inconjurata de portice acoperite, a caselor romane. 2. spatiu deschis, inconjurat uneori de coloane, la intrarea intr-o bazilica. 3. (anat.) auricul. 4. spatiu gastric la spongieri, care comunica cu exteriorul prin oscul. 5. culoar care inconjura un con vulcanic secundar, imbucat in craterul unui vulcan mai vechi. (< lat., fr. atrium)

adica conj. (lat. ad id quod. V. ca. Cp. si cu dica). Vrea sa zica, cu alte cuvinte: regele animalelor, adica „leu”. Si anume: a platit si restu, adica un franc. Oare: Adica crezi ca ma tem? Adica ce te crezi tu? – Mai rar si lit. adica (vechi adeca), mai ales in locutiunea la adica, la urma urmei, judecind bine, in momentu deciziv [!] (la dica), la adica, nu-s nici eu asa de slab; sa n' o patim tocmai la adica! – De acest cuv. (ca si de anume) abuzeaza romanii germanizati traducind pe germ. namlich: era adica bolnav (corect rom. caci era bolnav). Altii, ca sa evite o pretinsa cacofonie, zic ca adica, care adica ild. adica ca, adica care, cum zice poporu, care nu stie de asemenea fleacuri. Tot asa, nu e mai corect sa zici cum adica ild. adica cum.

2) car n., pl. e si (est) a (lat. carrus si carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucruri grele, foarte intrebuintat de taranii romani, care injuga la el boi. Continutu unui car: un car de fin. Est. Tintar. Constelatiunea ursei: caru mare si caru mic (cu acest inteles si lat. [in glose], sp. si pg. [V. ursa]). Car de triumf, caru in care intrau solemn in vechea Roma generalii triunfatori [!]. Car funebru, dric, patasca (in stilu inalt). A merge ca cu caru cu boi, a merge foarte incet. A avea cu caru, a avea din belsug. A cauta acu in caru cu fin, a cauta un lucru mic intr´o imensitate. V. carulean.

PALEOCRESTIN, -A adj. Referitor la vechiul crestinism (al primilor crestini, din primele secole); crestinism antic. ◊ Arta paleocrestina = arta primilor crestini, dezvoltata in Occident, ale carei forme, dovedind legaturi profunde cu arta de traditie elenistica (picturi de un caracter relativ rudimentar, cu scene si motive patrunse de un intreg simbolism), au persistat in Imperiul roman de apus pana in sec. VII. [Dupa it. paleocristiano, fr. paleochretien].

CHILIA, oras in Delta Dunarii, pe malul stg. al bratului cu acelasi nume al Dunarii; 24,3 mii loc. (1980). Vestigiile cetatii medievale; Biserica Sf. Nicolae (1648), ctitorita de Vasile Lupu, cu o frumoasa pisanie sculptata in piatra cu stema Moldovei. Veche asezare, cu un important rol comercial, a fost transformata, in 1479, de Stefan cel Mare intr-o ampla si puternica cetate: in 1484 a fost cucerita de turci. Prin Pacea de la Bucuresti, incheiata in urma Razboiului Ruso-Turc (1806-1812), C. impreuna cu Basarabia, a fost anexata de Rusia; intre 1918 si 1940, a facut parte din statul roman. In 1940, in urma notelor ultimative sovietice, a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata romana (1941), orasul a fost din nou ocupat de trupele sovietice (1944) si reanexat de U.R.S.S.

HAMA (HAMᾹH), oras in V Siriei, la poalele M-tilor Liban, pe Orontes; 273 mii loc. (1994). Nod de comunicatii. Centru agricol si comercial (cereale, bumbac, fructe). Ind. metalurgica, textila, incalt. si alim. Moschee (sec. 12). Muzeu arheologic. vechi oras de origine hitita, frecvent mentionat in „Biblie”. In sec. 10 i. Hr. devine centrul unui puternic stat arameic, cunoscand apogeul dezvoltarii sale in sec. 8 i. Hr.; cucerit de asirieni in 720 i. Hr. In sec. 2 i. Hr., regele seleucid Antioh IV ii schimba numele in Epiphania, iar in 63 i. Hr. H. este inclus in provincia romana Siria; in doua jumatate a sec. 17 a fost cucerit de arabi.

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

aret s. n. – Sprijin, ocrotire, protectie (cuvint vechi, care pare a se fi folosit numai cu prep. de sau in). Sl. na reti „pentru a ocroti” (Draganu, Dacor., VI, 251-9; cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul rut. aretij; cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin”. Nu figureaza in nici un text de dupa jumatatea sec. XVIII; s-a confundat in mod nejustificat cu aret „capat, sfirsit”, de la arie. Hasdeu (si Geheeb 14) il derivau de la lat. *ad rectum; Viciu, Limba romana poporana si dialectul sicilian, p. 79, il punea in legatura cu sicil. arre(tu); Max Auerbach, Jb, XIX, 212, cu lat. *in e****o; Bogrea, Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu lat. halitus; si DAR, desi cu rezerve, cu a arata. – Rut. aretij nu poate fi, prin urmare, der. din rom., cum credea Candrea, Elemente, 400.