DISCURSIV ~a (~i, ~e) Care se bazeaza pe rationament logic; dedus pe baza unei serii de judecati succesive. Cunoastere ~a. /<fr. discursif, lat. discursivus

TEOREMA s. f. 1. adevar stiintific care poate fi stabilit prin demonstratie. 2. enunt care poate fi demonstrat prin rationament logic plecand de la fapte cunoscute sau de la ipoteze justificabile, incluse chiar in enunt. (< fr. theoreme, lat., gr. theorema)

COGNITIV, -A (‹ fr.) adj. Referitor la cunoastere, la capacitatile si mecanismele invatarii si accederii la cunostinte. ◊ (PSIH.) Psihologie c. = disciplina situata la intersectia biologiei, psihologiei, lingvisticii si informaticii, avind ca obiect mecanismele gindirii prin intermediul carora are loc cunoasterea, de la perceptie la rationament logic. ◊ Teste cognitive = probe psihometrice administrate subiectilor in vederea evaluarii nivelului de cunostinte (ex.: teste de cunostinte tehnice aplicate in vederea selectiei profesionale). ◊ (LOG.) Propozitii cognitive = propozitii care redau cunostinte sau informatii despre proprietatile unor obiecte (propozitii de predicatie) sau despre relatiile dintre anumite obiecte (propozitii de relatie).

DEMONSTRA, demonstrez, vb. I. 1. Tranz. A arata in mod convingator, prin argumente, prin rationamente logice sau prin exemple concrete, adevarul sau neadevarul unei afirmatii, al unui fapt etc.; a proba, a dovedi. ♦ A face dovada, prin calcule si prin rationamente, a adevarului exprimat intr-o teorema, intr-o formula etc. 2. Intranz. (Despre multimi de oameni) A manifesta. – Din fr. demontrer, lat. demonstrare.

INTUITIE ~i f. 1) Forma de cunoastere imediata a adevarului pe baza experientei si a cunostintelor achizitionate anterior, fara rationamente logice preliminare. 2) Sentiment inconstient de prezicere a celor ce urmeaza sa se intample; instinct. [G.-D. intuitiei; Sil. -tu-i-ti-e] /<fr. intuition, lat. intuitio, ~onis

INTUITIE s.f. Capacitatea gandirii de a descoperi nemijlocit si imediat adevarul pe baza experientei si a cunostintelor dobandite anterior, fara rationamente logice preliminare. [Gen. -iei, var. intuitiune s.f. / cf. fr. intuition, lat.t. intuitio – contemplare].

DEDUCTIE s.f. rationament logic prin care se obtine o judecata noua (numita concluzie) din doua sau mai multe judecati (numite premise), dintre care una trebuie sa fie neaparat universala. [Gen. -iei, var. deductiune s.f. / cf. lat. deductio, fr. deduction].

INTUITIE s. f. 1. capacitate a gandirii de a descoperi nemijlocit si imediat adevarul pe baza experientei si a cunostintelor dobandite anterior, fara rationamente logice preliminare. 2. metoda didactica de predare si insusire a cunostintelor pornind de la reflectarea senzoriala nemijlocita a obiectelor si fenomenelor studiate. ◊ patrunderea instinctiva in esenta unui lucru; descoperire brusca, revelatorie a unui adevar, a solutiei unei probleme. ◊ inspiratie, presentiment. (< fr. intuition, lat. intuitio, it. intuizione)

RATIONAL, -A adj. 1. potrivit ratiunii; dedus prin rationament; logic. 2. (despre oameni) inzestrat cu ratiune; cuminte. 3. (si adv.) facut cu judecata, cu masura; sistematic, metodic. 4. (mat.) numar ~ = numar egal cu catul a doua numere intregi; functie ~a = functie exprimata prin raportul a doua polinoame de una sau de mai multe variabile independente. (< fr. rationnel, lat. rationalis)

PARADOX s.n. 1. Contradictie logica-formala, aparuta in ciuda respectarii corectitudinii logice a rationamentului; parere contrara adevarului unanim recunoscut; (p. ext.) ciudatenie, nepotrivire. 2. Fapt despre care se poate demonstra atat ca este adevarat, cat si ca este fals. [Pl. -xuri, -xe. / cf. fr. paradoxe, lat., gr. paradoxon < gr. para – contra, doxa – parere].

logica s. f. – rationament corect. – Var. (inv.) loghica. Fr. logique si mai inainte (sec. XVIII) din ngr. λογιϰή. – Der. logic, adj., din fr. logique. nelogic, adj. (ilogic).

rationament, rationamente, s. n. Inlantuire logica de judecati, care duce la o concluzie; p. ext. sir de argumente de care se serveste cineva in judecarea unei chestiuni sau pentru a-si sustine punctul de vedere. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. raisonnement (refacut dupa ratiune)

rationament s. n. 1. forma logica fundamentala constand dintr-o inlantuire ordonata de judecati din care decurg adevaruri noi, act prin care gandirea, pornind de la cunostinte date, deriva din aceste cunostinte noi. 2. argumentele folosite de cineva pentru a-si sustine punctul de vedere; fel de a rationa. (dupa fr. raisonnement)

TRANSDUCTIV, -A adj. care transforma ceva in altceva (asemanator); (fiz.) care transforma o marime in alta. ♦ (log.) rationament ~ = rationament in care trecerea de la un adevar la altul nu se face in virtutea unei necesitati logice, ca in cazul rationamentului deductiv, ci in virtutea unor coincidente intamplatoare; transductie (1). (< fr. transductif)

ARGUMENT (‹ fr., lat.) s. n. 1. rationament sau, p. gener., orice proba menita sa dovedeasca sau sa respinga ceva. 2. (MAT.) Variabila independenta a unei functii. ♦ Unghiul dintre semiaxa reala si dreapta care uneste originea cu afixul unui numar complex, masurat in sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele rationamente concrete din istoria logicii si filozofiei, care prezinta un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. indoielii, formulat de catre Decartes, in vederea asezarii cunoasterii pe baze sigure; a. bastonului, incercare de a sili prin forta pe cineva sa accepte o idee; a. la persoana, argumentare falsa prin referirea la calitatile persoanei, fara legatura logica cu ideea in discutie; a. relativ la ignoranta, bazat pe ignoranta interlocutorului; a. relativ la mila, in care se face apel la sentimente in favoarea cuiva; a. majoritatii (caz particular), cind cineva se refera la acordul majoritatii.

analogic, -a adj. (vgr. analogikos, proportional. V. logic). Bazat pe analogie: rationament analogic. Adv. Pin [!] analogie.

SCOLASTIC, -A, scolastici, -ce, adj. 1. S. f. Sistem filozofic aparut in evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii crestine si se caracteriza prin rationamente abstracte si prin artificii logice; p. ext. mod de gandire si de activitate intelectuala bazat pe cunostinte formale, rupte de practica si manuite in mod pedant. ♦ Nume dat invatamantului (filozofic) din tarile Europei medievale dominate de catolicism. 2. Adj. Care apartine scolasticii (1), privitor la scolastica. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viata practica, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.

SCOLASTICA s.f. Invatamantul si filozofia predate in tarile catolice din Europa medievala, care cautau sa fundamenteze dogmele bisericii crestine, caracterizandu-se prin rationamente abstracte si prin artificii logice sterile. ♦ (P. ext.) Orice speculatie sterila, rupta de viata. [Gen. -cii. / cf. lat.t. scolastica, fr. scolastique < gr. schole – scoala].

ALGORITM s. n. 1. sistem de reguli, simboluri si operatori pentru efectuarea oricarui tip de calcule logice sau matematice. 2. suita de rationamente sau operatii avand ca scop rezolvarea unor probleme. (< fr. algorithme)

SCOLASTIC, -A I. adj. referitor la scolastica. ◊ (p. ext.) pedant, livresc, rupt de realitate. II. s. f. invatamantul si filozofia predate in tarile catolice din Europa medievala, care cautau sa fundamenteze dogmele bisericii crestine, caracterizandu-se prin rationamente abstracte si prin artificii logice sterile. ◊ (p. ext.) orice speculatie sterila, rupta de viata. (< fr. scolastique, lat. scholasticus)

ARGUMENT s. I. 1. considerent, rationament, (inv.) rezon. (I-a convins cu ~e logice.) 2. motiv, motivare, motivatie. (Cel mai bun ~ adus in sprijinul optiunii sale.) 3. v. motiv. II. v. variabila independenta.

PREDICAT s.n. 1. Parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. Termen al unui rationament care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ♦ (In logica simbolica) Element constitutiv al functiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. predicat].

logicA s.f. 1. Stiinta a demonstratiei, a formelor si a legilor gandirii, ale rationarii juste. ◊ logica matematica (sau simbolica) = ramura a logicii care foloseste in cercetare procedeul logic-matematic; logistica. ◊ logica a stiintei = disciplina care cerceteaza produsele activitatii stiintifice; ipoteze, teorii, concepte etc. 2. Gandire justa, rationament temeinic. 3. Cerinta fireasca, temei, ratiune. [Gen. -cii. / cf. fr. logique, it., lat. logica, < gr. logos – ratiune].

absurd, -a I. adj. care contrazice gandirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ◊ prin ~ = admitand un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)

ABSURD, -A, absurzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care contrazice gandirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admitand un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratand ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S. n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.

ABSURD, -A, absurzi, -de, adj. Care contrazice gandirea logica; care nesocoteste legile naturii si ale societatii; contrar bunului simt. ♢ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui rationament fals sau a unei premise false. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar aratand ca nici un alt punct de vedere afara de cel propus nu se poate sustine. – Fr. absurde (lat. lit. absurdus).

rationament s.n. 1. Operatie mintala cu ajutorul careia din doua sau mai multe judecati se obtine o judecata noua, care decurge logic din primele. 2. Fel de a rationa; judecata. V. silogism. [Pron. -ti-o-, pl. -te, -turi. / cf. rationnement, it. razionamento].

logic, -A I. adj. 1. conform regulilor logicii; rational; just, intemeiat. 2. circuit ~ = circuit in calculatoarele electronice pentru operatii logice elementare. 3. (inform.) schema ~a = reprezentare grafica a unui algoritm in vederea programarii; logigrama. II. s. f. 1. stiinta a demonstratiei care studiaza formele si legile gandirii, ale rationarii corecte. ♦ ~ simbolica (sau matematica) = ramura a logicii care foloseste in cercetare procedeul logico-matematic; logistica; a stiintei = disciplina care cerceteaza produsele activitatii stiintifice; ipoteze, teorii, concepte etc. 2. gandire justa, rationament corect, temeinic. 3. cerinta fireasca, temei, ratiune. (< fr. logique)

RATIUNE, (2, 3) ratiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaste, de a gandi logic, de a intelege sensul si legatura fenomenelor; p. ext. judecata, minte. ♦ Treapta a doua a cunoasterii, caracterizata prin faptul ca opereaza cu notiuni, judecati si rationamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Ratiune de stat = principiu in baza caruia o autoritate de stat ia unele masuri de interes general, trecand peste interesul particular. ◊ Expr. Ratiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifica, motiveaza existenta (unui lucru). 3. (Mat.) Ratie (2). [Pr.: -ti-u-] – Din lat. ratio, -onis.

ABSURD, -A adj. Contrar gandirii logice, legilor naturii, bunului-simt sau uzului comun. // s.n. Calitatea a ceea ce este absurd; lucru lipsit de sens; absurditate; nonsens. ◊ Prin absurd = admitand un rationament fals; reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar prin dovedirea ca singurul punct de vedere care se poate sustine este cel propus. [Cf. fr. absurde, lat. absurdus].

DEDUCTIE (‹ fr., lat.) 1. Forma de rationament in care concluzia rezulta cu necesitate din premise. Bazele teoriei d. au fost puse de Aristotel prin doctrina despre silogism, fiind apoi dezvoltate de Descartes, de Leibniz si de logica simbolista. ♦ (In logica traditionala) Proces de obtinere a unor concluzii particulare din principii mai generale considerate ca adevarate (silogismul aristotelic). ♦ (In logica simbolica) Derivarea din anumite enunturi date (axiome), cu ajutorul regulilor, a unor noi enunturi (teoreme). 2. Retragerea unor sume deja platite. ◊ D. fiscala = ansamblul elementelor componente care care pot constitui obiectul reducerii unei sume impozabile, a unui venit ♦ Sustragerea unor sume.

SIR s. 1. v. rand. 2. v. sirag. 3. succesiune, (fig.) lant. (Un ~ de case.) 4. v. convoi. 5. rand, sirag, (reg.) ord, sar, (inv.) rang. (Un ~ de plopi.) 6. (GEOGR.) brau, lant, sirag. (~ul Carpatilor.) 7. insirare, insiruire, serie, succesiune. (Un lung ~ de rationamente.) 8. (FIZ., CHIM.) sirul lui Volta = serie electrochimica. 9. succesiune, sirag, (Munt.) siretenie. (Un ~ de evenimente.) 10. gramada, multime, (fam.) card. (A trecut un ~ de ani de cand nu ne-am vazut.) 11. coerenta, logica, noima, sens. (Vorbeste fara ~.)

JUDECATA ~ati f. 1) Facultate a omului de a gandi logic si de a intelege sensul si legatura fenomenelor; intelect, minte; ratiune. ◊ Cu ~ a) cu bun-simt; cu chibzuiala; b) temeinic. 2) Forma fundamentala a gandirii, exprimata printr-o propozitie in care se afirma sau se neaga ceva. 3) Gand exteriorizat in care se afirma sau se neaga ceva; rationament. 4) Punct de vedere (asupra unui lucru sau asupra unei persoane); opinie, parere, considerent; cuvant. 5) jur. Intrunire a unei instante judecatoresti pentru solutionarea unor chestiuni de natura penala sau civila; actiune judiciara; proces. ◊ A da (sau a chema, a trimite) in ~ (pe cineva) a intenta un proces cuiva; a deferi judecatii (pe cineva), ~ata de apoi judecata divina care se crede ca va avea loc la sfarsitul lumii. /<lat. judicata