POLISILOGISM s. n. rationament deductiv complex, din doua sau mai multe silogisme unite, concluzia silogismului anterior (prosilogism) devenind una dintre premisele silogismului urmator (episilogism). (< fr. polysyllogisme)

SILOGISM s. n. rationament deductiv in care dintr-o judecata universala deriva cu necesitate o noua judecata prin intermediul unei a treia. (< fr. syllogisme, lat. syllogismus)

silogism (-me), s. n. – Tip de rationament deductiv. – Var. inv. siloghism. Fr. syllogisme si mai demult ngr. συλλογισμός (Galdi 251).

SILOGISM, silogisme, s. n. rationament deductiv care contine trei judecati legate intre ele astfel incat cea de-a treia judecata, care reprezinta o concluzie, se deduce din cea dintai prin intermediul celei de-a doua. – Din fr. syllogisme, lat. syllogismus.

MATEMATICA, matematici, s. f. Stiinta care se ocupa cu studiul marimilor, al relatiilor cantitative si al formelor spatiale (cu ajutorul rationamentului deductiv). – Din lat. mathematica, fr. mathematique, it. matematica.

POLISILOGISM s.n. (Log.) rationament deductiv complex, format din doua sau mai multe silogisme unite intre ele astfel incat concluzia unuia devine premisa celui urmator. [< fr. polysyllogisme].

SILOGISM s.n. rationament deductiv prin care dintr-o judecata universala se deriva o noua judecata prin intermediul unei a treia. [< fr. syllogisme, cf. lat. syllogismus, gr. syllogismos].

MATEMATIC, -A I. adj. referitor la matematica, bazat pe principiile matematicii. ◊ (adv.) exact, precis, riguros. II. s. f. stiinta care studiaza marimile, relatiile cantitative si formele spatiale cu ajutorul rationamentului deductiv, entitatile de natura abstracta, precum si relatiile dintre acestea. (< fr. mathematique, lat. mathematicus, gr. mathematikos, /II/ lat. mathematica, it. matematica)

TRANSDUCTIV, -A adj. care transforma ceva in altceva (asemanator); (fiz.) care transforma o marime in alta. ♦ (log.) rationament ~ = rationament in care trecerea de la un adevar la altul nu se face in virtutea unei necesitati logice, ca in cazul rationamentului deductiv, ci in virtutea unor coincidente intamplatoare; transductie (1). (< fr. transductif)

deductiv, -A, deductivi, -e, adj. Care procedeaza prin deductie, care foloseste deductia. ♦ Forma fundamentala de rationament in care gandirea se misca exclusiv in planul conceptelor, concluzia decurgand cu necesitate din premise. – Din fr. deductif, lat. deductivus.

DEMONSTRATIE, demonstratii, s. f. 1. Dovedire, pe baza de argumente si de exemple concrete, a realitatii unui fapt; demonstrare, argumentare. ♦ Sir de calcule, de rationamente etc. prin care se dovedeste adevarul unei teoreme sau continutul unei formule. 2. Procedeu de adancire deductiva a adevarului unui enunt. 3. Manifestatie publica cu caracter politic-social. 4. Exteriorizare a unui sentiment. ♦ Demonstratie de forta = concentrare si desfasurare a unor forte militare cu scopul de a intimida. – Din fr. demonstration, lat. demonstratio, (3) dupa rus. demonstratiia.

INDUCTIE s.f. 1. (Log.) Forma de rationament prin care se realizeaza trecerea de la particular la general. ♦ Procedeu de demonstrare a propozitiilor generale in matematica si in alte stiinte deductive. ♦ Concluzie obtinuta prin inductie (1). 2. Mecanism nervos prin care o stare de e*******e sau de inhibitie dintr-un centru nervos favorizeaza sau determina aparitia starii opuse intr-un alt centru nervos. 3. Producere sau influentare a unui fenomen ori proces sub actiunea unor stimuli, factori, enzime etc. ♦ (Electr.) Producere a unui curent electric intr-un circuit prin varierea fluxului magnetic. [Gen. -iei, var. inductiune s.f. / cf. lat. inductio, fr. induction, rus. induktiia].

INDUCTIE s. f. 1. rationament prin care se realizeaza trecerea de la particular la general. ◊ metoda de demonstrare a propozitiilor generale in matematica si in alte stiinte deductive. 2. concluzie prin inductie (1). 3. influenta exercitata de un tesut oarecare asupra tesuturilor vecine. ◊ mecanism nervos prin care o stare de e*******e sau de inhibitie dintr-un centru nervos favorizeaza, sau determina aparitia starii opuse intr-un alt centru nervos. 4. producere sau influentare a unui fenomen ori proces de catre stimuli, factori, enzime etc. ◊ producere a unui curent electric intr-un circuit prin varierea fluxului magnetic. (< fr. induction, lat. inductio)