ACORD, acorduri, s. n. 1. Intelegere, invoiala, conventie etc. intre doua sau mai multe parti in vederea incheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se invoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am inteles! (Pleonastic) De comun acord = in perfecta intelegere. 2. (In sintagmele) (Plata sau salariu) in acord = (sistem de remunerare a muncii normate) in raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii in proportie crescanda, in raport cu depasirea normei. Munca in acord = munca normata retribuita in raport cu indeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata in acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (in persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor intre care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formand o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (In sintagmele) Instrument gramatical = cuvant cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate intrebuinta singur in vorbire, ci numai impreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimand raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.

PREPOZITIE, prepozitii s. f. Parte de vorbire neflexibila care exprima raporturi sintactice de dependenta intre partile unei propozitii legand doua parti de propozitie diferite. [Var.: prepozitiune s. f.] – Din fr. preposition, lat. praepositio.

CONSTRUCTIE, constructii, s. f. 1. Cladire executata din zidarie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care serveste la adapostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casa, edificiu, cladire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. si adv. In constructie = (aflat) in cursul procesului de construire. ♦ Alcatuire, compunere, structura. 3. (La pl.) Ramura a economiei nationale care are ca obiect efectuarea de constructii (1); ramura a tehnicii care se ocupa cu studiul, proiectarea si executarea constructiilor. ◊ Constructii de masini = ramura de baza a industriei care produce masini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramura a stiintelor care se ocupa cu studiul, proiectarea si construirea instalatiilor, masinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte intre care exista anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele in propozitii si propozitiile in fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.

ACORD ~uri n. 1) Intelegere intre doua sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi si indatoriri. ~ international. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimtamant; intelegere. ◊ De comun ~ in intelegere deplina. A fi (sau a cadea) de ~ a se invoi cu...; a accepta. De ~! ma invoiesc! bine! Munca in ~ munca normata, remunerata in raport cu rezultatele obtinute. 3) Concordanta de numar, gen, caz si persoana intre cuvintele care se afla in anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfecta a mai multor sunete muzicale (cel putin trei), produse in acelasi timp; armonie. 5) Garnitura de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

ACORD s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cadea de ~ = a se invoi; de comun ~ = a) in perfecta intelegere; b) in unanimitate. 2. intelegere privitoare la relatiile de colaborare si de cooperare intre state, partide politice, organizatii. 3. forma de retributie a muncii prestate. ♦ ~ global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. concordanta in numar, gen, caz, persoana intre care exista raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel putin trei sunete, formand o armonie; disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)

ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)

ACORD, acorduri, s. n. 1. Intelegere, invoiala, conventie etc. intre doua sau mai multe parti in vederea incheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. ◊ Acord-cadru = intelegere intre parteneri sociali, care serveste ca model intelegerilor ulterioare mai detaliate. ♦ Concordanta, potrivire (in pareri, atitudini etc.). ♦ Aprobare, acceptare. ◊ Expr. A fi de acord sa... = a se invoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am inteles! (Pleonastic) De comun acord = in perfecta intelegere. 2. (In sintagmele) Plata (sau salariu) in acord = (sistem de remunerare a muncii normate) in raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii in proportie crescanda, in raport cu depasirea normei. Munca in acord = munca normata retribuita in raport cu indeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata in acord. 3. (Gram.) Concordanta (in persoana, numar, gen sau caz) a formei cuvintelor intre care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formand o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

JONCTIUNE, jonctiuni, s. f. Legatura, unire; (concr.) locul unde se realizeaza legatura, unirea unor parti, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zona de contact intre doua regiuni cu mecanisme diferite de conductie ale unui semiconductor, intre doi semiconductori sau intre un metal si un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propozitii sau fraze, care consta in legarea lor prin cuvinte ajutatoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizeaza legatura dintre flancurile dispozitivelor de lupta a doua unitati militare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. jonction.

JUXTAPUNERE, juxtapuneri, s. f. Actiunea de a juxtapune si rezultatul ei; alaturare, juxtapozitie. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcatuitoare ale unei propozitii sau fraze, care consta in simpla lor alaturare, fara ajutorul vreunui cuvant de legatura; parataxa. – V. juxtapune.

TRANSPOZITIV, -A, transpozitivi, -e, adj. (Despre limbi) Care nu are o topica fixa, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminatiile cuvintelor. – Din fr. [langues] transpositives.

SUBORDONARE, subordonari, s. f. Actiunea de a subordona si rezultatul ei; dependenta. ♦ (Log.) raport de concordanta intre doua notiuni, de la notiunea subordonata speciei la notiunea gen. ♦ raport sintactic intre doua elemente lingvistice (cuvinte, constructii, propozitii), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celalalt. ♦ raport de ierarhie intre organele puterii de stat sau intre cele ale administratiei de stat, ori intre acestea si organele puterii care le-au ales, in temeiul caruia organul superior indrumeaza si controleaza activitatea organului inferior. – V. subordona.

PARATAXA ~e f. lingv. (in opozitie cu hipotaxa) Procedeu de exprimare a raporturilor sintactice intre propozitii fara jonctive; juxtapunere. /<fr. parataxe

SUBORDONARE ~ari f. 1) v. A SUBORDONA. 2) lingv. raport sintactic de dependenta gramaticala a unei propozitii de alta propozitie (sau a unui cuvant de alt cuvant). [G.-D. subordonarii] /v. a subordona

TAUTOLOGIE ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gand, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constand in repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata in care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia

DETERMINAT, -A adj. Care este cauzat de ceva, definit. // s.m. Termen al unui raport sintactic care este regentul determinantului. [Cf. fr. determine].

PREPOZITIE s.f. Parte de vorbire inflexibila care indica un raport sintactic intre doi termeni. [Gen. -iei, var. prepozitiune s.f. / < lat. praepositio, cf. fr. preposition].

TRANSPOZITIV, -A adj. (Despre limbi) Care nu are o topica fixa, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminatiile cuvintelor. [< fr. transpositif].

CONTEXT s. n. 1. text mai cuprinzator dintr-o scriere in care se incadreaza un cuvant, o expresie etc., interesante dintr-un anumit punct de vedere. ♦ ~ minimal = cea mai mica imbinare de cuvinte prin care se poate ilustra un raport sintactic, o valoare a unei forme. ◊ cuprins. 2. (fig.) ansamblu de circumstante care insotesc un eveniment; conjunctura, situatie specifica. (< fr. contexte, lat. contextus)

PREPOZITIE s. f. parte de vorbire neflexibila care indica un raport sintactic intre doi termeni. (< fr. preposition, lat. praepositio)

SUBORDONARE s. f. 1. actiunea de a subordona; dependenta, supunere. 2. raport sintactic de dependenta gramaticala intre un element subordonat si un element regent. 3. cuprindere a unei notiuni cu sfera mai mica in alta cu sfera mai mare. (< subordona)

TRANSPOZITIV, -A adj. (despre limbi) care nu are o topica fixa, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminatiile cuvintelor. (< fr. transpositif)

LINIUTA, liniute, s. f. Linioara. ◊ Liniuta de unire = a) semn ortografic care serveste pentru a marca rostirea impreuna a doua sau a mai multor cuvinte sau pentru a desparti cuvintele in silabe; b) semn de punctuatie folosit pentru a uni doua sau mai multe cuvinte legate intre ele printr-un strans raport lexical, morfologic sau sintactic; linioara, cratima. ♦ (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru. [Pr.: -ni-u-] – Linie + suf. -uta.

COORDONARE s.f. 1. Actiunea de a coordona. 2. raport intre doua sau mai multe propozitii sau parti de propozitie, legate intre ele astfel incat una sa nu depinda sintactic de cealalta sau de celelalte; raport intre mai multe notiuni de aceeasi specie subordonate aceleiasi notiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].

CORELATIE s. f. 1. relatie reciproca intre lucruri sau fenomene; interdependenta. ◊ relatie de reciprocitate intre cuvinte sau unitati sintactice, in cadrul propozitiei sau frazei. 2. raport de excludere intre termeni care contracteaza aceeasi relatie in mod alternativ. ◊ (mat.) transformare biunivoca prin care unui punct ii corespunde un plan, si reciproc, deci unei drepte, o dreapta. ♦ coeficient de ~ = marime masurand relatia de similitudine intre doi factori. (< fr. correlation, lat. correlatio)

FRAZA s. f. 1. unitate sintactica din doua sau mai multe propozitii in raport de coordonare sau subordonare. 2. (muz.) unitate a discursului melodic delimitata de doua cadente. (< fr. phrase)

CAZ² ~uri n. gram. 1) Categorie gramaticala a numelui care exprima raporturile logice dintre nume si parti ale propozitiei, indicand functiile sintactice ale acestuia. 2) Forma concreta a numelui care corespunde unei functii sintactice determinate in propozitie. /<lat. casus, fr. cas

SINTAGMA s. f. unitate semantico-sintactica stabila, din doua sau mai multe cuvinte intre care exista raporturi de subordonare. (< fr. syntagme)

FRAZA s.f. 1. (Gram.) Unitate sintactica constituita din doua sau mai multe propozitii aflate intre ele in raport de coordonare sau de subordonare; (p. restr.) propozitie. ♦ Mod de exprimare. 2. Fraza muzicala = succesiune de sunete muzicale care formeaza o unitate. [< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis].

SINTAGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, apartinand unor clase diferite, care, in actul vorbirii, se imbina unul cu altul. 2) Unitate sintactica stabila alcatuita din doua sau mai multe cuvinte, intre care exista un raport de subordonare si care constituie o parte a unei propozitii sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

SINTAGMA, sintagme, s. f. Unitate semantico-sintactica stabila, formata dintr-un grup de doua sau mai multe cuvinte intre care exista raporturi de subordonare; p. ext. locutiune; expresie. – Din fr. syntagme.

CAZ, cazuri, s. n. 1. Imprejurare, circumstanta, situatie. ◊ Caz de constiinta = Imprejurare in care cineva ezita intre sentimentul datoriei si un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate in evidenta in mod exagerat meritele cuiva. 2. Intamplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Imbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.

PARATAXA s.f. Mod de exprimare a raporturilor de coordonare sau de subordonare in propozitie sau in fraza prin simpla alaturare, fara ajutorul vreunui cuvant de legatura; juxtapunere; coordonare sintactica. [< fr. parataxe, cf. gr. parataxis < para – langa, taxis – asezare].

EXPANSIUNE s. f. 1. crestere a volumului unui gaz, al unui sistem fizico-chimic; destindere (3), detenta (1). 2. extindere a dominatiei, a sferei de influenta politica si economica a unei tari asupra altei tari. 3. (lingv.) procedeu prin care o unitate sintactica de nivel inferior este transformata intr-o unitate de nivel superior; transformare a unei parti de propozitie in propozitie subordonata. ◊ orice element adaugat unui enunt, care nu modifica raporturile si functia elementelor preexistente. 4. (fig.) expansivitate, exuberanta, vioiciune; comunicativitate. (< fr. expansion, lat. expansio)

EXPRESIE s. f. 1. imbinare de cuvinte, constructie sintactica prin care se exprima o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. infatisare a fetei reflectand o stare sufleteasca. 4. formula care exprima raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)

EXPRESIE s.f. 1. Imbinare de cuvinte, constructie sintactica cu ajutorul careia se exprima o comunicare, ceea ce doresti sa spui; exprimare. ♦ Imbinare (fixa) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. Manifestare, infatisare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Infatisare a fetei, reflectand o stare sufleteasca. 3. Formula care exprima raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].