SUBORDIN, subordine, s. n. 1. Subdiviziune a unui ordin in sistematica stiintelor naturii. 2. (In loc. adj. si adv.) in subordine sau in subordinele cuiva = (aflat) intr-un raport de subordonare fata de cineva sau de ceva. – Sub¹- + ordin (dupa fr. sous-ordre).

SINTAGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, apartinand unor clase diferite, care, in actul vorbirii, se imbina unul cu altul. 2) Unitate sintactica stabila alcatuita din doua sau mai multe cuvinte, intre care exista un raport de subordonare si care constituie o parte a unei propozitii sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

DEPENDENTA s. f. 1. situatia de a fi dependent; stare, raport de subordonare. 2. (mat.) faptul ca diferitelor valori ale unei variabile le corespund anumite valori ale altei variabile. 3. (pl.) ansamblu de dispozitive mecanice, electrice sau electromagnetice prin care se realizeaza efectuarea unor operatii de inzavorare pe liniile de cale ferata. ♦ ~ a drumului = ansamblul lucrarilor si al instalatiilor accesorii ale unui drum. 4. (med.) stare de intoxicatie cronica rezultand din absorbtia repetata a unui d**g sau medicament si care se manifesta prin nevoia de a continua aceasta absorbtie. (< fr. dependance)

SUBORDONATOR, -OARE adj. care subordoneaza. ♦ conjunctie oare = conjunctie care stabileste un raport de subordonare (2) intre propozitiile subordonate si regenta. (< subordona + -tor)

AFILIA, afiliez, vb., I. Refl. (Despre organizatii, institutii etc.) A se alatura altei organizatii, institutii etc., stabilind raporturi de subordonare sau de colaborare. [Pr.: -li-a-] – Din fr. affilier.

SINTAGMA, sintagme, s. f. Unitate semantico-sintactica stabila, formata dintr-un grup de doua sau mai multe cuvinte intre care exista raporturi de subordonare; p. ext. locutiune; expresie. – Din fr. syntagme.

subordonare ~ari f. 1) v. A SUBORDONA. 2) lingv. raport sintactic de dependenta gramaticala a unei propozitii de alta propozitie (sau a unui cuvant de alt cuvant). [G.-D. subordonarii] /v. a subordona

AFILIA vb. I. refl. (Despre organizatii, institutii, societati) A se alatura altei organizatii, institutii sau societati de acelasi fel, subordonandu-i-se. ♦ tr. A stabili anumire raporturi de subordonare intre mai multe societati. [Pron. -li-a, p.i. -iez, 3,6 -iaza, ger. -iind. / < fr. affilier, cf. lat. affiliare – a lua ca fiu].

AFILIA vb. I. refl. a se alatura unei organizatii, institutii etc. de acelasi fel, subordonandu-i-se. II. tr. a stabili anumite raporturi de subordonare. (< fr. affilier, lat. affiliare)

SINTAGMA s. f. unitate semantico-sintactica stabila, din doua sau mai multe cuvinte intre care exista raporturi de subordonare. (< fr. syntagme)

subordonare s. f. 1. actiunea de a subordona; dependenta, supunere. 2. raport sintactic de dependenta gramaticala intre un element subordonat si un element regent. 3. cuprindere a unei notiuni cu sfera mai mica in alta cu sfera mai mare. (< subordona)

FRAZA s. f. 1. unitate sintactica din doua sau mai multe propozitii in raport de coordonare sau subordonare. 2. (muz.) unitate a discursului melodic delimitata de doua cadente. (< fr. phrase)

FRAZA, fraze, s. f. 1. Imbinare de propozitii, care se afla in raport de coordonare sau de subordonare, exprimand una sau mai multe judecati. ♦ Fel de exprimare. 2. (In sintagma) Fraza muzicala = unitate muzicala alcatuita dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu. – Din fr. phrase, lat. phrasis.

FRAZA ~e f. 1) gram. Unitate comunicativa, alcatuita din doua sau mai multe propozitii, aflate in raport de coordonare sau de subordonare. 2): ~ muzicala unitate muzicala alcatuita dintr-o succesiune de sunete, imbinate dupa legile armoniei. [G.-D. frazei] /<fr. phrase, lat. phrasis

FRAZA s.f. 1. (Gram.) Unitate sintactica constituita din doua sau mai multe propozitii aflate intre ele in raport de coordonare sau de subordonare; (p. restr.) propozitie. ♦ Mod de exprimare. 2. Fraza muzicala = succesiune de sunete muzicale care formeaza o unitate. [< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis].

PARATAXA s.f. Mod de exprimare a raporturilor de coordonare sau de subordonare in propozitie sau in fraza prin simpla alaturare, fara ajutorul vreunui cuvant de legatura; juxtapunere; coordonare sintactica. [< fr. parataxe, cf. gr. parataxis < para – langa, taxis – asezare].

JONCTIUNE, jonctiuni, s. f. Legatura, unire; (concr.) locul unde se realizeaza legatura, unirea unor parti, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zona de contact intre doua regiuni cu mecanisme diferite de conductie ale unui semiconductor, intre doi semiconductori sau intre un metal si un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propozitii sau fraze, care consta in legarea lor prin cuvinte ajutatoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizeaza legatura dintre flancurile dispozitivelor de lupta a doua unitati militare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. jonction.

JUXTAPUNERE, juxtapuneri, s. f. Actiunea de a juxtapune si rezultatul ei; alaturare, juxtapozitie. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcatuitoare ale unei propozitii sau fraze, care consta in simpla lor alaturare, fara ajutorul vreunui cuvant de legatura; parataxa. – V. juxtapune.

subordonare, subordonari, s. f. Actiunea de a subordona si rezultatul ei; dependenta. ♦ (Log.) raport de concordanta intre doua notiuni, de la notiunea subordonata speciei la notiunea gen. ♦ raport sintactic intre doua elemente lingvistice (cuvinte, constructii, propozitii), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celalalt. ♦ raport de ierarhie intre organele puterii de stat sau intre cele ale administratiei de stat, ori intre acestea si organele puterii care le-au ales, in temeiul caruia organul superior indrumeaza si controleaza activitatea organului inferior. – V. subordona.

subordonare s.f. Actiunea de a subordona si rezultatul ei; dependenta, supunere. ♦ raportul de dependenta a unei propozitii de alta; cuprinderea unei notiuni cu sfera mai mica in alta cu sfera mai mare; raportul de la specie la gen. [Var. subordinare s.f. / < subordona].