FEMINÍN, -Ă, feminini, -e, adj. De femeie (1), care aparține sau este specific femeilor, privitor la femei; femeiesc, m******c. ♦ (Despre genul unor părți de vorbire) Care are forma atribuită în gramatică numelor care denumesc ființe de s*x femeiesc. – Din fr. féminin, lat. femininus.

PARADÍGMĂ, paradigme, s. f. 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părți de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model; pildă; învățătură. – Din lat. paradigma, ngr. parádigma.

ARTÍCOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan financiar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. – Din fr. article, lat. articulus.

PARTÍCULĂ, particule, s. f. 1. parte foarte mică dintr-o substanță, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particulă elementară = particulă constitutivă a materiei (electron, proton etc.) care se prezintă ca o unitate cu însușiri specifice și nu poate fi redusă în unități mai simple. Particulă alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particulă beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atașat la un cuvânt; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părți de vorbire neflexibile. ♦ Spec. Cuvânt care însoțește un nume propriu de familie, de demnitate, indicând gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.

OMOFÓRM, -Ă, omoformi, -e, adj. (Despre forme ale unor părți de vorbire diferite) Care coincide ca pronunțare. – Din fr. h*******e.

POSTPÚNERE, postpuneri, s. f. Procedeu sau fenomen gramatical prin care anumite părți de vorbire cu rol de determinant se plasează în frază după părțile de vorbire pe care le determină (uneori făcând corp comun cu acestea); postpoziție. – V. postpune.

POSTPÚS, -Ă, postpuși, -se, adj. (Lingv.; despre anumite părți de vorbire) Plasat în frază după părțile de vorbire pe care le determină; enclitic. Articol postpus. – V. postpune.

PRONOMINÁL, -Ă, pronominali, -e, adj. 1. Care ține de pronume, privitor la pronume; care are valoare de pronume. 2. (Despre propoziții sau despre părți de vorbire) Introdus sau însoțit de un pronume (1), construit cu un pronume (1). – Din fr. pronominal.

SUBSTANTIVÁ, substantivez, vb. I. Tranz. A întrebuința în funcție de substantiv o parte de vorbire care aparține altei categorii gramaticale decât substantivul. ♦ Refl. (Despre părți de vorbire care aparțin altei categorii gramaticale decât substantivul) A se transforma în substantiv, a deveni substantiv. – Fr. substantiver.

SUBSTANTIVÁT, -Ă, substantivați, -te adj. (Despre părți de vorbire care aparțin altei categorii gramaticale decât substantivul) Care este întrebuințat în funcție de substantiv, care a devenit substantiv. – V. substantiva.

NEÚTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1). ◊ Zonă neutră sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare: spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. Vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

DECLINÁT, -Ă, declinați, -te, adj. (Gram.; despre părți de vorbire flexibile) Trecut prin toate cazurile. – V. declina.

FLEXÍBIL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care poate fi ușor deformat sub actiunea unei forțe exterioare; cu proprietatea de a se curba ușor; mlădios; elastic; suplu. 2) fig. (despre persoane) Care cedează ușor; adaptabil la circumstanțe; maleabil; elastic. 3) (despre cuvinte sau părți de vorbire) Care dispune de forme speciale pentru exprimarea funcțiilor gramaticale; dotat cu flexiune. /<fr. flexible, lat. flexibilis

A ÎNGHIȚÍ înghít tranz. 1) (mâncăruri, băuturi, medicamente etc.) A face să treacă din gură în stomac. ◊ A nu ~ pe cineva a nu putea suferi pe cineva. ~ noduri a suporta ceva neplăcut fără a putea riposta. A-și ~ lacrimile (sau plânsul) a-și stăpâni plânsul. 2) rar A mânca în grabă; a îmbuca. 3) (aer, miresme etc.) A trage în piept; a inhala; a inspira. 4) (despre corpuri poroase) A trage în sine; a suge; a absorbi. 5) (despre ape, desișuri, întuneric etc.) A face să nu se mai vadă, captând în sine. 6) (cărți, scrieri etc.) A citi foarte repede și cu mare interes. 7) (vorbe jignitoare) A suporta fără ripostă. ◊ ~ gălușca a suporta o neplăcere fără a crâcni. 8) (cuvinte, părți de vorbire, sunete) A omite la pronunțare (din cauza unui defect de vorbire). /<lat. ingluttire

OMOFÓRM ~ă (i, e) (despre formele unor părți de vorbire diferite) Care are formă coincidentă în pronunție. /<fr. h*******e

POSTPÚS ~să (~și, ~se) 1) v. A POSTPUNE. 2) (despre părți de vorbire) Care se pune după cuvântul determinat; plasat după cuvântul determinat. /v. a postpune

OMOFÓRM, -Ă adj. (Despre unele forme izolate, din cadrul unor părți de vorbire diferite) Care coincide ca pronunțare. [Var. h******m, -ă adj. / < fr. h******me, rus. omoform].

PRONOMINALIZÁRE s.f. (Lingv.) Trecere a diverselor părți de vorbire în categoria pronumelor. [< pronominaliza].

DEFECTÍV, -Ă adj. (Despre părți de vorbire flexibile) Care nu are unele forme; nefolosit la toate formele flexionare. [Cf. lat. defectivus, fr. défectif].

artícol (artícole), s. n. – 1. Expunere scrisă cu caracter publicistic. – 2. Diviziune într-un document oficial. – 3. Obiect care se vinde în comerț. – 4. parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar), alte părți de vorbire. – Var. articul, artic. Lat. articulus (sec. XVII). – Der. articula, vb.; articulați(un)e, s. f.; articular, adj.; desarticula, vb.

FEMINÍN, -Ă adj. De femeie, propriu femeii, femeiesc. ♦ (Despre părți de vorbire) Cu formă specifică numelor care denumesc ființe de s*x femeiesc. ♦ (Despre rime) Care rimează pe penultima silabă neaccentuată. [< lat. femininus, cf. fr. féminin].

MOD s.n. 1. Fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ Mod de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc și obțin bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății și care reprezintă unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. 2. (Gram.) Formă verbală care exprimă felul în care vorbitorul vede sau socotește acțiunea verbului. ♦ (Despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) De mod = care are sensul sau funcția de a arăta modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și de cantitatea judecăților componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

DELEXICALIZÁ vb. tr., refl. (despre părți de vorbire) a-și pierde, a face să-și piardă conținutul semantic. (de¹- + lexicaliza)

FLEXÍBIL, -Ă I. adj. 1. care se poate îndoi ușor; mlădios, elastic, suplu. ◊ (fig.) care cedează ușor; maleabil, docil. 2. (despre părți de vorbire) care are flexiune (2); flexionar. 3. (despre un apartament) cu structură variabilă. II. s. n. grup de lamele flexibile (I, 1) de cupru, în legăturile electrice. (< fr. flexible, lat. flexibilis)

MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

OMOFÓRM, -Ă adj. (despre unele forme izolate, din cadrul unor părți de vorbire diferite) care coincide formal. (< fr. h*******e)

PARIGMENÓN s. n. reluare într-un vers sau într-o unitate sintactică a unor părți de vorbire cu aceeași rădăcină. (< fr. parigmenon)

PRONOMINÁL, -Ă adj. (despre propoziții sau părți de vorbire) introdus, însoțit de un nume, construit cu un pronume; cu valoare de pronume. (< fr. pronominal, lat. pronominalis)

PRONOMINALIZÁ vb. tr. a transforma diverse părți de vorbire în pronume. (< fr. pronominaliser)

KANA, semn din scrierea japoneză, cu valoare de silabă. Există două sisteme k: hiragana, folosit, în general, la notarea flexiunii gramaticale și a unor părți de vorbire (prepoziții, conjuncții, interjecții etc.) și katakana, care servește la transcrierea cuvintelor din limbi străine, altele decât chineza.

abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

ADJECTÍV, adjective, s. n. parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe și determină numele acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.

ADVÉRB, adverbe, s. n. parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; (element) ajutător. ♦ (parte de vorbire) care exprimă raporturi între cuvinte; (verb) care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.

ẮLĂLALT, ÁIALALTĂ, ăialalți, alelalte, pron. dem., adj. dem. (Pop. și fam.) Celălalt. A vorbit ălălalt. partea aialaltă. [Gen.-dat.sg.: ăluilalt, ăleilalte; gen.-dat.pl.: ălorlalți, ălorlalte. – Var.: ălalalt, ăllalt, áilaltă pron. dem., adj. dem.] – Ăl(a) + alalt (=ălalalt).

GLÚMĂ¹, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.

INTERJÉCȚIE, interjecții, s. f. parte de vorbire neflexibilă de tip special, care exprimă sentimente și manifestări de voință sau care imită sunete și zgomote. – Din fr. interjection, lat. interjectio, -onis.

NUMERÁL, -Ă, numerali, -e, s. n., adj. 1. S. n. parte de vorbire flexibilă care exprimă, sub diferite aspecte, un număr, o determinare numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare. 2. Adj. (Înv.) Care se referă la numere, care se indică prin numere. Termeni numerali. Litere numerale. – Din fr. numeral, lat. numeralis.

VERB, verbe, s. n. 1. parte de vorbire care exprimă o acțiune sau o stare și care se caracterizează prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvânt. – Din fr. verbe, lat. verbum.

DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, ființele, însușirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. – Din fr. diminutif.

PREPOZÍȚIE, prepoziții s. f. parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții legând două părți de propoziție diferite. [Var.: prepozițiúne s. f.] – Din fr. préposition, lat. praepositio.

LOCUȚIÚNE, locuțiuni, s. f. Grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. ♦ (Înv.) Expresie. [Pr.: -ți-u-. – Var.: (înv.) locúție s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.

MORFOLÓGIC, -Ă, morfologici, -ce, adj. 1. (Biol.) Privitor la structura organismelor plantelor și animalelor și la structura solului (terestru). 2. (Lingv.) Care privește studiul părților de vorbire și flexiunea lor, care ține de morfologie (2), privitor la morfologie. – Din fr. morphologique.

SUBSTANTÍV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. parte de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz. 2. Adj. (În sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.

PRONÚME, pronume, s. n. 1. (Gram.) parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume).

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

CONSTRUÍ, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un întreg (o clădire, o mașină etc.) legând în mod trainic și în ordinea cerută părțile lui componente după un plan prestabilit; a realiza o construcție de proporții vaste, care necesită lucrări numeroase, variate și complexe. 2. A desena o figură geometrică. 3. (Lingv.) A așeza cuvintele în frază ținând seama de regulile gramaticale sau de efectul stilistic urmărit. ♦ Refl. (despre părțile de vorbire) A se folosi în anumite construcții gramaticale. – Din fr. construire, lat. construere.

DECLINÁBIL adj. (GRAM.) (înv.) plecat. (parte de vorbire ~.)

ADJECTÍV ~e n. parte de vorbire flexibilă care indică însușiri ale obiectelor și ființelor. /<lat. adjectivum, fr. adjectif

ADVÉRB ~e n. parte de vorbire, neflexibilă, care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. ~ de timp. ~ de loc. ~ de mod. /<lat. adverbium, fr. adverbe

ARTÍCOL ~e n. 1) Expunere scrisă de proporții reduse și tipărită într-o publicație (ziar, revistă, culegere etc.). ◊ ~ de fond articol de ziar, de revistă etc. în care se tratează o problemă importantă de actualitate. 2) Diviziune într-un document (lege, tratat, regulament etc.) marcat printr-o cifră. ~ bugetar. ~ contabil. ~ de cheltuieli. ~ de venituri. 3) Obiect de comerț. ~ de larg consum. 4) lingv. parte de vorbire flexibilă, care se alătură unui substantiv (sau unui echivalent al lui) pentru a individualiza obiectul desemnat de acesta. ~ enclitic. ~ proclitic. /<lat. articulus, fr. article

CONJÚNCȚIE ~i f. 1) lingv. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziție a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncția; G.-D. conjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. conjonction

INSTRUMÉNT ~e n. 1) Obiect acționat manual, folosit la îndeplinirea unor operații de muncă; sculă; unealtă. ~ de tăiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percuție. 3): ~ de ratificare document prin care părțile contractante confirmă, făcând să intre în vigoare, un acord încheiat mai înainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativă care exprimă raporturi între cuvinte sau propoziții. 5) Persoană sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

INTERJÉCȚIE ~i f. lingv. parte de vorbire neflexibilă care exprimă atitudinea afectivă a vorbitorului sau care imită sunete din realitatea înconjurătoare. [G.-D. interjecției] /<lat. interjectio, ~onis, fr. interjection

NUMERÁL ~e n. ling. parte de vorbire care cuprinde cuvintele ce denumesc cantități sub diferite aspecte (număr, ordine, distribuție, multiplicație etc.). ~ c******l. /<fr. numéral, lat. numeralis

PLISC ~uri n. 1) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii păsărilor; cioc; clonț. 2) depr. Cavitate a capului omului, delimitată de buze, în care se află limba și dinții și care servește ca organ al alimentării și al vorbirii; gură. 3) parte a unor obiecte care are forma acestui organ al păsărilor. /Orig. nec.

PREPOZÍȚIE f. lingv. 1) (în opoziție cu postpoziție) Poziție a unui element înaintea cuvântului la care se raportează sau la începutul cuvântului din componența căruia face parte. 2) parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt. [G.-D. prepoziției; Sil. -ți-e] /<fr. préposition, lat. praepositio, ~onis

PRONÚME ~ n. 1) gram. parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce țin locul unor nume. 2) înv. reg. v. PRENUME. /<lat. pronomen, fr. pronom

SUBSTANTÍV ~e n. lingv. parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce denumesc obiecte (ființe, lucruri, stări, fenomene etc.). [Sil. sub-stan-] /<lat. substantivum, fr. substantif

VERB ĕ n. lingv. 1) parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce indică acțiunea, starea sau existența unui obiect. ◊ ~ auxiliar verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse. 2) la sing. livr. Mod de exprimare prin cuvânt; limbaj. /

CONJÚNCȚIE s.f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

INTERJÉCȚIE s.f. (Gram.) parte de vorbire neflexibilă fără funcție sintactică și care exprimă stări sufletești sau imită sunete, zgomote etc. [Gen. -iei, var. interjecțiune s.f. / cf. fr. interjection, lat. interiectio].

MORFOLOGÍE s.f. 1. Disciplină care studiază forma organismelor vegetale și animale. ◊ Morfologia artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de artă; morfologie terestră = geomorfologie. 2. parte a gramaticii care studiază părțile de vorbire și flexiunea lor. [Gen. -iei. / < fr. morphologie, cf. gr. morphe – formă, logos – studiu].

ARTÍCOL s.n. 1. Expunere într-o publicație periodică, tratând o problemă dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc. ♦ Diviziune a unui buget, a unui plan financiar. 3. Obiect de comerț. 4. parte de vorbire flexibilă, care însoțește substantivul sau adjectivul, cu rolul de a individualiza obiectul denumit. 5. Fiecare dintre fragmentele diferitelor părți ale corpului crustaceelor, insectelor și acarienilor. 6. Fiecare dintre segmentele unui organism sau organ vegetal. 7. (Inform.) Element logic al unei înregistrări dintr-un fișier, cea mai mică unitate de informație utilă prelucrată de un program. (cf. lat. articulus, it. articolo, fr. article)

PARTÍȚIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ♦ (În lingvistica matematică) Împărțirea cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – împărțire].

PRONÚME² s.n. (Gram.) parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat. pronomen, fr. pronom].

ADVÉRB s.n. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. [Pl. -be. /< lat. adverbium, cf. fr. adverbe, germ. Adverb].

ARTÍCOL s.n. 1. Expunere făcută într-o publicație periodică, tratând o problemă dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc., purtând de obicei un număr de ordine. ♦ Diviziune a unui buget sau a unui plan financiar, care conține denumirea unei surse de venit sau motivul de cheltuieli.. 3. Obiect de comerț, lucru care se vinde în comerț. 4. parte de vorbire care însoțește substantivul, având rolul de a arăta în ce măsură obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorilor. 5. Fragmente articulate între ele care alcătuiesc diferite părți ale corpului crustaceelor, insectelor și acarienilor. [< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article].

VERB s.n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (Poet.; la sg.) Cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. [Pl. -be. / < lat. verbum, cf. fr. verbe].

NOMINÁL, -Ă adj. 1. De nume; pe nume; după nume. ◊ (Ec.) Valoare nominală = valoare indicată pe o acțiune sau pe un bilet de bancă și care nu corespunde uneori cu valoarea ei reală. 2. (Gram.) Care se referă la nume sau face parte din categoria numelui; care formează un nume. ◊ Flexiune nominală = flexiunea părților de vorbire declinabile; predicat nominal = predicat format dintr-un nume predicativ și o copulă. [Cf. fr. nominal, lat. nominalis < nomen – nume].

NUMERÁL s.n. parte de vorbire care denumește un număr, o determinare numerică sau ordinea unei numărări. [Cf. fr. numéral, lat. numeralis].

substantificá, substantífic, vb. I (înv.) a substantiva, a substantiviza (a transforma o parte de vorbire în substantiv).

POSTPÚNERE s.f. Procedeu gramatical prin care anumite particule, sufixe etc. cu rol de determinant se plasează în frază după părțile de vorbire pe care le determină (făcând uneori corp comun cu acestea). [< postpune].

PREPOZÍȚIE s.f. parte de vorbire inflexibilă care indică un raport sintactic între doi termeni. [Gen. -iei, var. prepozițiune s.f. / < lat. praepositio, cf. fr. préposition].

SUBSTANTÍV adj.m. Colorant substantiv = materie colorantă care vopsește direct fibrele textile, în special cele vegetale, fără ajutorul mordanților. // s.n. (Gram.) parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, noțiuni abstracte etc. [Cf. lat. substantivus, fr. substantif].

ADJECTÍV s. n. parte de vorbire (flexibilă) care determină un substantiv, denumind o însușire. (< lat. adiectivum, fr. adjectif)

ADVÉRB s. n. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau alt adverb, arătând locul, modul, timpul etc. (< fr. adverbe, lat. adverbium)

CONJÚNCȚIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)

INTERJÉCȚIE s. f. parte de vorbire neflexibilă care exprimă stări sufletești, imită sunete, zgomote etc. (< fr. interjection, lat. interiectio)

INVENTÁR s. n. 1. listă, registru etc. cuprinzând lucrurile care constituie averea unei gospodării, instituții etc.; (p. ext.) totalitatea acestor bunuri. 2. (fig.) listă exactă, amănunțită; înșirare, enumerare (a unor fapte etc.). 3. totalitatea unităților care constituie o parte de vorbire, o clasă ori o specie lexicală sau gramaticală. (< fr. inventaire, lat. inventarium)

LOCUȚIÚNE s. f. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. (< fr. locution, lat. locutio)

NUMERÁL, -Ă I. adj. care desemnează, exprimă un număr. ♦ sistem ~ = ansamblu de simboluri care reprezintă numere. II. s. n. parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr, o determinare numerică. (< fr. numéral, lat. numeralis)

PARTÍȚIE s. f. 1. diviziune, separare. 2. (mat.) descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ◊ (inform.) zonă din memoria internă alocată unei lucrări pe durata prelucării sau unor componente ale sistemului de operare. 3. (lingv. mat.) clasificare a cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. (< fr., engl. partition, lat. partitio)

PREPOZÍȚIE s. f. parte de vorbire neflexibilă care indică un raport sintactic între doi termeni. (< fr. préposition, lat. praepositio)

PRONÚME s. n. parte de vorbire flexibilă care substituie un substantiv. (< lat. pronomen, după fr. pronom)

SUBSTANTÍV I. s. n. parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, noțiuni abstracte etc. II. adj. colorant ~ = materie colorantă care vopsește direct fibrele textile (vegetale), fără ajutorul mordanților. (< fr. substantif, lat. substantivum)

VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum)

pronúme (pronúme), s. n. – 1. parte de vorbire care ține locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat după paralelismul nom – nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine.

ADJECTÍV, adjective, s. n. parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinând substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. – Fr. adjectif (lat. lit. adjectivum).

ADVÉRB, adverbe, s. n. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. – Fr. adverbe (lat. lit. adverbium).

APÁRTE adv. Separat. ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special. Avea un fel aparte de a vorbi. – Din parte (după fr. à part).

CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Bucățică de lemn de formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Călușar (1). – Din cal + suf. -uș.

SONÓR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care răsună sau face să răsune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet plăcut, armonios (și pătrunzător). 3. Care amplifică sunetele, care are rezonanță. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisă; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) Însoțit de vorbire și de muzică. ♦ (Substantivat, n.) partea sonoră (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu răsunet, renumit; p. ext. pretențios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.

MÉLIȚĂ ~e f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă și două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. ◊ A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliței] /<bulg. melica

PLEDOARÍE s.f. Cuvântare prin care avocatul susține înaintea unei instanțe judecătorești interesele unei părți dintr-un proces; (p. ext.) vorbire, scriere care urmărește susținerea, apărarea unei idei, a unei cauze etc. [Pron. -doa-ri-e. / < fr. plaidoirie].

ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stapâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se stă în timpul deplasării vehiculului. 3. Os din spinarea găinii. ◊ Șaua turcească = scobitură in grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care alcătuiește un ansamblu; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.

ÉTOS n. 1)Ansamblu de norme și idealuri morale specifice unui grup social sau unei epoci. 2) parte a unui discurs în care se vorbește despre moravuri. /<fr. ethos

ÉTOS s.n. Ansamblu de trăsături morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci; moralitate. ♦ Specific cultural al unei colectivități. ♦ Caracter, morav, moralitate, ansamblu de norme și obiceiuri morale; parte a unui discurs în care se vorbește despre moravuri. [Scris și ethos. / < lat., gr. ethos].

ÉTOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social și artistic, privit în unitatea dintre intern și extern, dintre etic și estetic. 2. ansamblu de trăsături morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci. 3. specific cultural al unei colectivități. 4. parte a unui discurs în care se vorbește despre moravuri. (< fr. ethos)

SONÓR, -Ă I. adj. 1. care produce sunete. ◊ care are un sunet frumos, plăcut; răsunător, plin, puternic. 2. care propagă, amplifică sunetele. 3. (despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (despre filme) însoțit de vorbire și de muzică. II. s. n. partea sonoră a unui film. (< fr. sonore, lat. sonorus)

apóstol m. (ngr. apóstolos, d. apó, departe, și stéllo, trimet; vsl. apostolŭ). Discipul al luĭ Hristos. Fig. Propagandist, propovăduitor. S. n., pl. e. Carte care vorbește despre faptele apostolilor și care face parte din Biblie. (V. praxiŭ).

AROMẤN, -Ă, aromâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte dintr-o ramură a poporului român; care vorbește dialectul aromân; care trăiește în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir și Macedonia). 2. Adj. Care aparține aromânilor(1), privitor la aromâni; aromânesc. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul aromânilor. [Var.: armấn, -ă, s. m. și f., adj.] – Din armân (moștenit din lat. romanus), modificat după român.

PASÍV² ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial (despre persoane sau despre manifestările lor) Care dă dovadă de lipsă de interes; lipsit de inițiativă personală; inactiv. Participare ~ă. Rol ~. ◊ Apărare ~ă (sau civilă) sistem de măsuri menite să protejeze populația și obiectivele economice contra mijloacelor moderne de atac și să efectueze lucrări urgente de salvare și restabilire. Vocabular ~ parte a vocabularului unei limbi nefolosită frecvent în vorbire. 3) și substantival (despre verbe și categorii verbale) Care are formă ce indică că acțiunea realizată de cineva sau de ceva o suferă subiectul. 3) (despre metale) Care are proprietatea de a rezista la acțiunea mediilor corosive. /<fr. passif, lat. passivus, germ. Passiv

ZGÂRCÍT, -Ă, zgârciți, -te, adj. 1. Care face economii exagerate, evitând și cheltuielile de strictă necesitate, care strânge cu lăcomie banii; avar. ♦ Prea puțin darnic, lipsit de generozitate. ◊ Expr. Zgârcit la vorbă = care vorbește puțin și cu chibzuială. 2. (Despre ființe sau părți ale corpului) Strâns, ghemuit; contractat. – V. zgârci¹.

ZGÂRCÍT, -Ă, zgârciți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care face economii exagerate, evitând și cheltuielile de strictă necesitate, care strânge cu lăcomie bunuri materiale; avar. ♦ Lipsit de generozitate. ◊ Expr. Zgârcit la vorbă = care vorbește puțin și cu chibzuială. 2. (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Strâns, ghemuit; contractat, chircit. – V. zgârci².

LOCÁLNIC ~că (~ci, ~ce) și substantival 1) Care ține de localitatea, de locul despre care se vorbește; propriu localității, locului despre care se vorbește. 2) Care își trage originea din locul dat; din partea locului. /<rus. lokal'nyi

BAKONGO, subst. invar. Populație negridă care trăiește în cea mai mare parte în Zair, fondatoare, în sec. 14, a statului Congo. Vorbește o limbă din grupul bantu.

FRÂNTÚRĂ ~i f. 1) parte desprinsă în urma frângerii unui obiect. ◊ ~ de limbă a) vorbire confuză, greu de înțeles; b) enunț conținând cuvinte greu de rostit. 2) Bucată dintr-un întreg; fragment. ~ de cântec. 3) pop. Fractură a unui os. /<lat. franctura

AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.

SINTÁXĂ, sintaxe, s. f. parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. ♦ parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

SINTÁXĂ s.f. 1. parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește reguli privitoare la construirea propozițiilor și a frazelor. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei. 2. parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

AIÚREA adv. În alt loc, în altă parte; undeva, departe. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost. ◊ (Cu valoare de interjecție, fam.) Aiurea! N-ai dreptate. ♦ (Adjectival) Zăpăcit. [Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.

IBO (‹ fr.) subst. Populație din partea de SE a Nigeriei, estimată la c. 16 milioane și care vorbește o limbă din grupul kwa.

PLEDÁ, pledez, vb. I. Intranz. și tranz. A vorbi în fața unei instanțe judecătorești (ca avocat), apărând cauza uneia dintre părți. ♦ P. gener. A susține o cauză, a apăra o idee, un interes; a milita pentru ceva. – Din fr. plaider.

RECEPTÓR² õáre n. 1) Aparat sau instalație care receptează o energie brută transformând-o în energie utilizabilă. 2) Aparat destinat receptării undelor electromagnetice. 3): ~ telefonic dispozitiv care transformă curentul alternativ receptat în unde sonore, reproducând sunetul inițial. 4) parte a aparatului telefonic prin care se ascultă și prin care se vorbește. /

ȘARÁDĂ ~e f. 1) Ghicitoare care constă în aflarea unui cuvânt după părțile sau silabele lui, fiecare dintre acestea având o semnificație proprie. ◊ A vorbi în ~e a vorbi enigmatic, aluziv. 2) fig. Lucru puțin inteligibil. /<fr. charade

DIFLUÉNȚĂ s. f. 1. ramificare a unui curs de apă în mai multe brațe, care nu se mai reunesc; locul unde se produce acest fenomen. ♦ ~ glaciară = despărțirea unui ghețar în două brațe, care înaintează în aval de ambele părți ale unui interfluviu. 2. fluidificare. 3. înlocuire a discursivității obișnuite a gândirii și vorbirii prin propoziții și idei asociate la întâmplare, cu dispersia atenției asupra unor chestiuni secundare. (< fr. diffluence)

áric, -ă adj. Relativ la Arĭ, indo-europeŭ (indo-german): din familia arică fac parte: Indieniĭ, Perșiĭ, Armeniĭ, Greciĭ, Albanejiĭ, Latiniĭ, Celțiĭ, Germaniĭ și Slaviĭ. Adv. Vorbeaŭ aric. V. ar 2.

BUTÓI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc.; bute. ◊ Expr. Butoi fără fund = se spune despre cei care beau fără măsură. A vorbi ca din butoi = a avea vocea răgușită. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. partea cilindrică la revolvere, în care se introduc cartușele. – Bute + suf. -oi.

RÉPLICĂ, replici, s. f. 1. Răspuns prompt și energic care combate afirmațiile cuiva; ripostă. ◊ Loc. adj. Fără replică = definitiv. ◊ Expr. A fi tare în replici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuție. A avea replică = a răspunde prompt și răspicat. (Jur.) A vorbi în replică = a răspunde, în cursul unei dezbateri, combătând afirmațiile și atacurile părții adverse. 2. Porțiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partener. ♦ parte finală a unui fragment de dialog, care solicită intervenția interlocutorului. 3. Copie a unei opere de artă executată de autorul operei originale sau sub supravegherea lui directă. 4. (Fiz.) Mulaj al suprafeței unui corp, realizat sub forma unei pelicule care pe o parte este plană, iar pe cealaltă reproduce structura superficială a corpului, utilizat în microscopia electronică pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. – Din fr. réplique.

ȘARÁDĂ, șarade, s. f. Un fel de ghicitoare în versuri sau formată din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvânt cu ajutorul părților sau silabelor lui, fiecare dintre acestea având o semnificație proprie. ◊ Expr. A vorbi în șarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, puțin inteligibil. ♦ Lucru greu de înțeles, neclar. – Din fr. charade.

RÉPLICĂ s.f. 1. Răspuns (la un alt răspuns); răspuns la ceea ce s-a spus sau s-a scris. ♦ Ceea ce are de spus un actor după ce interlocutorul său a terminat de vorbit. ♦ Fără replică = definitiv; a vorbi în replici = a răspunde în cursul unor dezbateri, combătând afirmațiile și atacurile părții adverse. ♦ (Jur.) Concluzii opuse de reclamant celor formulate de pârât. ♦ Răspuns dat de o voce sau de un instrument într-un duet, într-un terțet etc. 2. Copie a unui original executată de autor. 3. Mulaj al unui corp obținut prin depunerea pe suprafața acestuia a unei pelicule maleabile, care apoi se desprinde. [Pl. -ci, -ce. / < fr. réplique, it. replica].

DEZARTICULÁT, -Ă, dezarticulați, -te, adj. 1. (Despre oase) Ieșit, sărit din articulații; dislocat. 2. Fig. Incapabil de mișcări coordonate; (despre mișcări) care arată, trădează lipsă de coordonare; dezordonat. 3. (Despre membre sau părți ale lor) Amputat la nivelul unei articulații. 4. (Rar; despre cuvinte și despre sunetele vorbirii) Rău articulat, pronunțat neclar. – V. dezarticula.

GEST ~uri n. 1) Mișcare a unor părți ale corpului, în special a capului sau a mâinilor, care însoțește ori înlocuiește vorbirea, exprimând o stare psihologică sau o intenție. 2) fig. Faptă cu o anumită semnificație. /<fr. geste, lat. gestus

SCÉNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de scenă; caracteristic scenei. Artă ~că. ◊ Spațiu ~ parte a scenei unde se desfășoară jocul artiștilor. 2) Care corespunde cerințelor scenei de teatru. vorbire ~că. /<fr. scénique, it. scenico

A SCHIMBÁ schimb tranz. 1) (ființe, lu-cruri) A supune unui schimb. ◊ ~ calul pe măgar (sau capra pe gâscă, sau cioara pe pupăză) se spune, când dai un lucru bun și primești altul mai prost. ~ (câte) o vorbă (sau (câteva) vorbe) a sta puțin de vorbă. 2) A face să se schimbe; a preface; a preschimba; a transforma; a modifica. 3) A muta în altă parte. ◊ ~ vorba a trece la altă temă în timpul unei convorbiri; a începe a vorbi despre altceva. ~ cântecul (sau tonul, nota, foaia) a vorbi sau a se purta altfel (cu cineva), decât mai înainte. /<lat. excambiare

AZTÉC, -Ă I. adj., s. m. f. (amerindian) care face parte dintr-o uniune de triburi din regiunea centrală a Mexicului. ◊ (s. n.) dialect vorbit de azteci. II. adj. care aparține aztecilor. ♦ arta ~ă = arta precolumbiană. (< fr. aztèque)

audiénță f., pl. e (lat. audientia; fr. audience). Primirea persoanelor care vor să-țĭ vorbească: ministru acordă audiență azĭ; a obținea [!] o audiență. Ședință în care judecătoriĭ întreabă părțile, ascultă apărarea și judecă. (Audiențele-s publice, dar dacă dezbaterile pot fi vătămătoare ordiniĭ publice orĭ bunelor obiceĭurĭ, judecătoriĭ le pot face secrete. În orĭ-ce caz, sentența [!] se dă publicamente).

APÁRTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trăsătură aparte. – A³ + parte (după fr. à part).

COT² ~uri n. 1) (la drumuri, ape curgătoare etc.) Loc unde se face o schimbare de direcție; cotitură. ~ul gârlei. ◊ A vorbi fără ~uri a spune fără ocolișuri. A ști toate ~urile a cunoaște toate subtilitățile. 2) partea încovoiată a unei țevi sau a unui burlan. /<lat. cubitus

HUȚÚL, -Ă, huțuli, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte dintr-o populație slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului și Ceremușului și care vorbește un dialect ucrainean; huțan (2). 2. Adj. Care aparține huțulilor (1), privitor la huțuli. – Din ucr. hucul.

DIRÉCT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care duce la țintă fără cotituri sau ocoluri; drept. Linie ~tă. 2) fig. Care se exprimă sau spune adevărul deschis, fără ascunzișuri. 3) Care asigură o legătură nemijlocită. Comunicație ~tă. 4) Care se face sau are loc fără trepte intermediare. Vot ~. Adresare ~tă. 5): Complement ~ parte secundară a propoziției, care determină un verb tranzitiv și indică obiectul asupra căruia trece acțiunea. 6): vorbire ~tă reproducere întocmai a formei și a conținutului vorbirii cuiva. /<fr. direct, lat. directus

ANGELOLOGÍE s.f. parte a dogmaticii care tratează despre îngeri. [Gen. -iei. / < fr. angélologie, cf. gr. angelos – înger, logos – vorbire].

SUBIÉCT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ♦ Pricină, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a întâmplărilor ce se petrec în desfășurarea unei narațiuni epice sau dramatice. 2. partea principală a unei propoziții care indică cine îndeplinește sau cine suferă acțiunea verbului. ♦ (Log.) parte, termen al unei judecăți despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca ființă înzestrată cu conștiință și voință. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].

PERORÁȚIE s. f. partea finală a unui discurs, a unei cuvântări, rostită pe un ton însuflețit și emfatic; (p. ext.) vorbire însuflețită. (< lat. peroratio)

PERORÁȚIE, perorații, s. f. parte finală, concluzie a unui discurs, a unei cuvântări, rostită de vorbitor pe un ton însuflețit (și emfatic); p. gener. vorbire însuflețită (si emfatică), care caută să convingă. – Din lat. peroratio. Cf. fr. péroraison.

FOFÉLNIȚĂ ~e f. 1) parte a vârtelniței constând din două brațe încrucișate, pe care se pun cele patru fofeze. 2) Limba meliței. 3) fig. Gură care vorbește mult. /fof[ează] + suf. ~el + suf. ~niță

ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ◊ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului său. ♦ A da unui lucru o anumită mișcare sau direcție. ◊ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibăcie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumită împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face să ajungă într-o anumită situație, stare. 5. Intranz. A semăna întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. și refl. (În expr.) A-și aduce aminte = a(-și) aminti. – Lat. adducere.

armoníe f. (vgr. armonía, d. armózo, potrivesc). Șir de sunete plăcute urechiĭ. Știința acordurilor. Armonie de stil, produsă de număru și cadența perioadelor. Armonie imitativă, artificiŭ de vorbire care consistă în imitarea naturiĭ pin [!] sunete: vîjîind ca vijelia și ca plesnetu de ploaĭe. Fig. Acord perfect între părțile unuĭ tot: armonia universuluĭ. A trăi într' o perfectă armonie cu ceĭ din prejur. V. melodie.

TÍTLU² ~ri n. 1) Nume acordat de autor operei sale sau unei părți a acesteia, care indică tema tratată. ◊ Cu ~ de ... cu caracter de ... 2) la pl. Traducere a dialogului imprimată sub imaginea unui film vorbit într-o limbă străină. 3) Calificare obținută (într-un domeniu de activitate). ~ de campion. ~ științific. 4) Nume calificativ. ~ de prieten. 5) Denumire onorifică (desemnând o demnitate, un rang sau o funcție înaltă). ~ de conte. 6) Act juridic al unui drept. ~ de moștenire. /<lat. titlus, sl. titlo, ngr. titlos, fr. titre

ráftă s.f. (reg.) parte de contribuție, cotă; (în expr.) a fi raftă = a se achita, a fi chit; a spune raftă = a spune adevărul, a vorbi drept.

aĭúrea adv. (lat. aliorsum, a. î., de unde și fr. ailleurs. V. nicăĭurea și pururea). Trans. Mold. În altă parte, în alt loc: s' a dus aĭurea, doarme aĭurea. A fi cu gîndu aĭurea, a fi distrat. A vorbi într' aĭurea, a aĭura, a abera, a delira. – Vechĭ și aĭurele(a), aĭurile(a).

ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășețe limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mână etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce mă privește, ce avantaj am din asta? [Acc. și acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.

CROÁT, -Ă, croați, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Croației. 2. Adj. Care aparține Croației sau populației ei, privitor la Croația sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) idiomul vorbit în Croația. [Pr.: cro-at] – Din fr. Croate, germ. Kroate.

ÁTIC, -Ă I. adj. propriu Aticii. ♦ dialect ~ = dialect grec vorbit în Atica; frumusețe ~ă = frumusețe desăvârșită. ◊ care se distinge prin bun-gust sau spirit. ♦ sare ~ă = ironie subtilă, spirit fin. II. s. n. 1. parte a antablamentului, deasupra cornișei, menită să mascheze marginea acoperișului. 2. etaj scund, deasupra cornișei, la nivelul fațadei sau retras. (< fr. attique, lat. atticus, gr. attikos)

MEGLENOROMẤN, -Ă, meglenoromâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația romanică aflată în sudul Peninsulei Balcanice, în regiunea Meglen. 2. Adj. Care aparține meglenoromânilor (1) sau limbii lor, privitor la meglenoromâni. ♦ (Substantivat, f.) Idiom vorbit de meglenoromâni și care reprezintă un dialect al limbii române. – Meglen (n. pr.) + român.

acțiúne f. (lat. áctio, -ónis, d. ágere, actum, a face. V. agit). Fapt, tot ceĭa ce se face: frumoasă acțiune. Ocupațiune, mișcare: îl vezĭ tot-de-a-una în acțiune. Mod în care un corp lucrează asupra altuĭa: acțiune chimică, acțiunea uneĭ otrăvĭ. Căldură în vorbă saŭ în gest: a vorbi cu acțiune. Subiect de bucată literară orĭ mers al uneĭ pĭese teatrale: acțiune interesantă. Urmărire pin [!] judecată: procuroru a deschis acțiune criminală. Părtășie, parte de capital într' o întreprindere. Hîrtie de valoare pin [!] care se arată partea de capital pe care aĭ pus-o într' o întreprindere: a cumpăra acțiunĭ. – Fals ácție (Trans.), după germ. akzie (d. ol. aktie).

MORFOLÍ, morfolesc, vb. IV. Tranz. 1. A mesteca un aliment cu gingiile, în lipsa dinților; a molfăi; p. ext. a mânca încet, cu greutate, fără poftă, a mesteca alene; a morfologi. ◊ Expr. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslușit, a îngăima, a bolborosi. ♦ A învârti între dinți, a roade un lucru necomestibil. 2. P. a**l. A suci și a răsuci un lucru pe toate părțile; a frământa, a mototoli. ♦ Fig. A degrada, a întina, a terfeli, a deteriora, a strica. – Formație onomatopeică.

BUTÓI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc. ◊ Expr. Butoi fără fund, se spune despre cei care beau fără măsură. A mirosi a butoi, se spune despre alimentele păstrate în butoaie care au prins un miros specific (neplăcut). A vorbi ca din butoi = a avea vocea răgușită. A aprinde butoiul cu pulbere = a dezlănțui un război, a provoca o catastrofă. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. partea cilindrică la revolvere de tip mai vechi, în care se introduc cartușele. – Din bute + suf. -oi.

SINTÁGMĂ ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, aparținând unor clase diferite, care, în actul vorbirii, se îmbină unul cu altul. 2) Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai multe cuvinte, între care există un raport de subordonare și care constituie o parte a unei propoziții sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

JUMĂTÁTE ~ăți f. 1) Fiecare dintre cele două părți egale în care poate fi împărțit un întreg. ◊ ~ de măsură măsură incompletă, parțială. Pe (sau în) ~ a) în două părți egale sau aproximativ egale; b) parțial; incomplet. A face ceva pe ~ a nu duce până la capăt un lucru început. A spune cu ~ de gură a) a vorbi cu glas slab, abia auzit; b) a vorbi în mod nehotărât, fără convingere. Cu ~ de inimă (sau cu inima pe ~) fără curaj; indecis. 2) fam. Persoană căsătorită de s*x feminin în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; femeie; nevastă. 3) Punct care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu sau al unui interval în timp. La ~ de drum. La o ~ de secol. 4) Unitate de măsură a capacității sau a greutății, egală cu 1/2 de litru sau de kilogram. [G.-D. jumătății] /Orig. nec.

2) cî́nt, a -á v. tr. (lat. cantare, frct. d. cánere, cantum, a cînta: it. cantare, fr. chanter, pv. sp. pg. cantar. V. accent. Înșir cu vocea saŭ cu un instrument o serie de sunete variate și armonice: a cînta un cîntec din gură, din vioară, din flaut, din (saŭ la) pian; cocoșu, privighetoarea cîntă. Celebrez, laud: a cînta vĭața de țară. Spun des, repet: eŭ destul ĭ-am tot cîntat, dar el nu m´a ascultat. Repet prea mult: ce tot cînțĭ pe aicĭ, măi? Zic, spun, glăsuĭesc: ĭa vezĭ ce cîntă hîrtia ceĭa! V. intr. Vorbesc par´c´aș cînta (ceĭa ce e un defect. De ex., ca Jidaniĭ): acest orator cîntă. V. refl. A fi cîntat: acest cîntec se cîntă în toate părțile. Trans. Rar. Mă bocesc.

PROLÓG s.n. 1. parte a unei piese de teatru antice în care se prezenta subiectul. 2. parte care servește ca introducere la o piesă de teatru, la un roman etc.; (p. ext.) introducere, prefață. [Cf. fr. prologue, it. prologo, lat. prologus, gr. prologos < pro – înainte, logos – vorbire].

AUDIENȚĂ s.f. 1. Întrevedere acordată de către un demnitar unei persoane care l-a solicitat să-i vorbească (într-o chestiune oficială) ; timpul cât durează această întrevedere. 2. Interes pe care cineva îl poartă celui care i se adresează ; atenție, înțelegere. 3. Ședință (publică) a tribunalului, în care sunt ascultate părțile și pledoariile și în care se pronunță sentința. [< lat. audientia, cf. fr. audience].

SICILIÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Sicilia. II. adj. 1. referitor la Sicilia. 2. apărare ~ă = sistem de apărare la jocul de șah; casată ~ă = numele unui sortiment de casată. ◊ (s. n.) dialect din Italia meridională, vorbit în Sicilia. III. adj., s. n. (din) etajul inferior al pleistocenului din bazinul Mării Mediterane. IV. s. f. 1. vechi dans italian cu mișcare moderată; melodia corespunzătoare. 2. (în sec. XVII-XVIII) parte lentă a lucrărilor instrumentale (sonată, concert); formă a ariilor lirice. (< fr. sicilien, it. siciliano)

SUBIÉCT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)

A CĂSCÁ casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

LATERÁL, -Ă adj. 1. De pe o latură, de pe laturi, lăturalnic. ◊ Arie laterală (sau periferică) = zonă situată la periferia teritoriului în care se vorbește un dialect sau o limbă. ♦ (Fig.) Secundar, îndepărtat, fără legătură directă cu ceva. 2. Consoană laterală (și s.f. ) = consoană articulată cu vârful limbii pe palatul tare, lăsând aerul să se scurgă de o parte și de alta a limbii. [Cf. fr. latéral].

LATERÁL, -Ă, laterali, -e, adj. 1. Situat pe (una dintre) laturi, pe o parte a unui lucru; situat la margine, la periferie, departe de un centru; lăturalnic. ◊ Arie (sau suprafață) laterală = mărimea suprafeței unui corp prismatic, fără suprafețele bazelor lui. Arie laterală = zonă situată la periferia teritoriului unde se vorbește un dialect sau o limbă. ♦ Fig. Secundar. 2. (În sintagma) Consoană laterală (și substantivat, f.) = consoană articulată prin atingerea vârfului limbii de palatul tare sau de alveolele incisivilor superiori, în timp ce suflul de aer iese prin cele două deschizături lăsate de marginile limbii. „L” este o consoană laterală. 3. (În sintagma) Gândire laterală = proces specific gândirii creatoare, având ca scop obținerea a cât mai multe variante posibile ale obiectului sau fenomenului cercetat. – Din fr. latéral, lat. lateralis.

TOCÁ, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.

INDIRÉCT, -Ă, indirecți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obține prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirectă = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație, caracterizat prin prezența în număr mare a elementelor de relație, prin lipsa afectivității etc. Complement indirect = parte de propoziție asupra căreia se răsfrânge în chip indirect (1) acțiunea verbului. Propoziție completivă indirectă = propoziție care îndeplinește în frază funcția de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirectă = tragere asupra unor ținte care nu se văd, dirijată cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

EPILÓG s.n. partea finală a unui roman, a unui poem etc., care cuprinde concluziile autorului și subliniază anumite idei; încheiere. ♦ (Fig.) Sfârșit, încheiere a unei acțiuni, a unei întâmplări etc. [< fr. épilogue, it. epilogo, cf. lat. epilogus, gr. epilogos < epi – la urmă, logos – vorbire].

PÁUZĂ ~e f. 1) Întrerupere temporară a unei activități; recreație; odihnă; răgaz; repaus. 2) Perioadă de trecere în timpul vorbirii. 3) muz. Semn grafic care se pune pe portativ pentru a indica întreruperea melodiei și durata de tăcere. 4) lingv. Semn de punctuație constând dintr-o bară care indică o oprire (puțin mai mare decât la virgulă) în timpul lecturii sau care deosebește două părți diferite ale aceluiași text. [G.-D. pauzei; Sil. pa-u-] /<lat. pausa, fr. pause, germ. Pause

DIALÓG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire între două persoane. ♦ (P. spec.) Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc. ♦ (P. spec.) Formă de convorbire între două personaje, în care sunt scrise de obicei operele dramatice; pasaj dintr-o operă literară în care se redă convorbirea dintre două personaje. ◊ Linie de dialog = semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii fiecărui participant la o convorbire. 2. Operă literară scrisă sub formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – Din fr. dialogue, lat. dialogus.

BOT ~uri n. 1) partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura și nasul. ◊ A bea la ~ul calului a bea ultimul pahar, în picioare, înainte de plecare. 2) depr. Cavitate a capului omului în care se află limba și dinții și care servește ca organ al alimentației și al vorbirii; gură. ◊ A pune (pe cineva) cu ~ul pe labe a pune (pe cineva) la punct; a obliga la tăcere (pe cineva). A se șterge pe ~ de ceva a fi nevoit să renunțe la ceva de mult râvnit. A se întâlni (cu cineva) ~ în ~ a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. A se pupa în ~ cu cineva a fi în mare prietenie cu cineva. A face ~ a se bosumfla. 3) partea din față (ascuțită) a unui obiect. ~ul automobilului. ~ul pantofului. /Orig. nec.

SENS s. I. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificație. 3. coerență, logică, noimă, șir. (Vorbește fără ~.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, temei. (Nu văd ~ul acestei decizii.) 5. înțeles, mesaj, semnificație, tâlc, (înv.) socoteală. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificație, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanță, însemnătate, semnificație, valoare, (fig.) preț. (~ul actului Unirii.) II. 1. direcție, parte. (În ce ~ o iei?) 2. direcție, latură, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, direcție, linie. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. direcție, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, manieră, mod, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.)

SCURT² ~tă (~ți, ~te) (în opoziție cu lung) 1) (despre obiecte, distanțe, părți ale corpului etc.) Care are o lungime mică sau mai mică decât cea obișnuită. Rochie ~tă. Picior ~. ◊ A lua (pe cineva) din ~ a manifesta asprime (față de cineva). A ține (pe cineva) din ~ a supune (pe cineva) unui control sever. ~ de vedere miop. A avea mână ~tă a fi zgârcit. A fi ~ la vorbă a vorbi puțin; a fi necomunicativ. În ~tă vreme (sau în ~ timp) peste puțin timp; în curând. 2) (despre lucrări literare, muzicale etc.) Care este de proporții reduse. /<lat. excurtus

LATERÁL, -Ă adj. 1. de pe o latură, de pe laturi, lăturalnic. ♦ arie ~ă (sau periferică) = zonă situată la periferia teritoriului în care se vorbește un dialect sau o limbă. ◊ (fig.) secundar, îndepărtat, fără legătură directă cu ceva. ♦ gândire ~ă = proces specific gândirii creatoare, urmărind obținerea a cât mai multor variante posibile ale fenomenului cercetat. 2. consoană ~ă (și s. f.) = consoană articulată cu vârful limbii pe palatul tare sau pe alveolele incisivilor superiori, lăsând aerul să se scurgă de o parte și de alta a limbii. (< fr. latéral, lat. lateralis)

A TOCÁ toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A tăia în bucăți mici (cu ajutorul unui cuțit sau al unei mașini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult și repede (ca o toacă). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleași lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi și uscate a flecări. 3) (despre arme) A țăcăni întruna. 4) (despre păsări, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. /<lat. toccare

SUBIÉCT ~e n. 1) Problemă care stă la baza unor preocupări; chestiune despre care se scrie sau se vorbește. ~ de conversație. 2) Totalitate de fapte și acțiuni care constituie conținutul unei opere de artă. ~ul unui roman. 3) filoz. Om ca ființă activă și conștientă, înzestrat cu capacități cognitive. 4) Motiv al unei acțiuni sau al unei stări; temei. 5) pop. Reprezentant tipic al unui grup de oameni cu trăsături negative; specimen. 6) log. Termen al unei judecăți, reprezentând obiectul gândirii. 7) gram. parte principală a propoziției care face sau suferă acțiunea verbului. 8) Persoană supusă unei observații, unei anchete sau unui experiment. [Sil. su-biect] /<lat. subjectum, fr. sujet

STRÂMB¹ adv. 1) (în opoziție cu drept) Cu deviere de la poziția normală; într-o parte. A merge ~. A crește ~. ◊ A sta (sau a ședea) ~ și a judeca drept a se comporta cum se cuvine, indiferent de condiții. A râde (sau a zâmbi, a surâde) ~ a râde (sau a zâmbi, a surâde) forțat. A se uita ~ a privi cu ochii răi. A călca ~ a apuca pe o cale greșită. 2) fig. În mod neadevărat, mincinos. A vorbi ~. /<lat. strambus

PERÉTE ~ți m. 1) parte verticală a unei clădiri sau a unei încăperi. ◊ ~ în ~ având un perete comun. De ~ care se poate pune, atârna pe perete. Între patru ~ți a) la adăpost; b) în taină; în secret. A se da cu capul de ~ți (sau de toți ~ții) a fi în stare de disperare extremă. A spune cai verzi pe ~ți v. CAL. A strânge la ~ (pe cineva) a forța pe cineva să spună sau să facă ceva. A vorbi la ~ți a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridică vertical. 3) Element care mărginește sau împarte ceva în două sau în mai multe spații. 4) Membrană care înconjoară o cavitate internă a unui organism. /<lat. paries, ~tis

RĂU³ réle n. 1) Calitate care întruchipează tot ce este negativ. ~l aduce daune. ◊ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu părere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) să aibă parte de lucruri neplăcute. De bine, de ~ deși nu este așa cum trebuie, dar te poți împăca și cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeață de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boală care apare la unii călători pe mare. ~ de munte stare de indispoziție generală care apare în timpul urcării la mari înălțimi. 2) Principiu care vine în contradicție cu morala; faptă nesocotită. ◊ A vorbi de ~ pe cineva a bârfi pe cineva. /<lat. reus

CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natură) Care se află în stare de liniște deplină. ◊ Calm ecuatorial = zonă îngustă de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. Calm tropical = zonă aflată între zona alizeelor și cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a mării în care aceasta nu are ondulații. ♦ (Despre procese) Care se desfășoară liniștit. 2. (Despre oameni, despre manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește; stăpânit, cumpănit, liniștit; p. ext. potolit, domol, așezat, f*******c, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniște deplină a atmosferei. 2. Stăpânire de sine, sânge rece, tact în acțiuni, în vorbire. ♦ Pace sufletească, lipsă de frământări. – Din fr. calme.

SINTÉZĂ s. f. 1. metodă de cunoaștere constând din recompunerea unui tot din părțile sale componente. ◊ reunire. ◊ lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. ◊ (mil.) document de raportare a situației și informare a eșalonului superior, la sfârșitul zilei de luptă sau al unei acțiuni. 2. operație, metodă prin care se obține un compus chimic din elementele lui sau din compuși mai simpli. 3. (fiz.) combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori. ◊ recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță. ♦ ă sunetelor = a) tehnică de generare pe cale electronică a sunetelor. b) tehnică de procesare prin care se reduce redundanța semnalelor vorbirii umane. 4. (fil.) unitate dialectică a laturilor contrare ◊ (la Hegel) etapa finală a triadei, fuziunea contrariilor (teza și antiteza). (< fr. synthèse)