ipingea (ipingele), s. f. – Manta taraneasca, avind mineci si gluga. – Var. (i)epingea, i(a)pingea. Tc. yapunca „patura de pus pe cal” (Cihac, II, 588; Seineanu, II, 227; Roesler 593; Meyer 164; Lokotsch 934), cf. ngr. γιαπουνζές, alb. jopandze, bg., sb. japunge. Este dublet al lui ibinca (var. iebinca), s. f. (patura de pus pe sa).

banciluta f., pl. e Dobr. Rar. Cerga de pus pe cal.

INHAMA, inham, vb. I. 1. Tranz. A pune hamurile pe cal sau pe alte animale de tractiune; a pune calul sau un alt animal de tractiune in ham la un vehicul. 2. Tranz. si refl. Fig. A (se) angaja la realizarea unui lucru care cere eforturi staruitoare; a (se) injuga. – In + ham.

OLAC, (1) olaci, s. m., (2) olace, s. n. (Inv.) 1. S. m. Curier special (calare) care ducea vesti sau corespondenta in tara si peste hotare; sol, stafeta, mesager. ◊ Lipcan de olac = curier postal calare. 2. S. n. Serviciu de transport pentru calatori si pentru corespondenta, folosit inainte de introducerea cailor ferate; posta. ♦ Caruta de posta; postalion, diligenta. ◊ cal de olac = a) cal de postalion; b) fig. om sau cal pus sa munceasca peste masura; c) cal datorat de sateni trimisilor domnesti in tara (ca prestatie temporara, in sec. XV-XVIII). ◊ De olac = a) loc. adj. care apartine postei sau postalionului, folosit pentru transportul calatorilor si al corespondentei; b) loc. adj. si adv. iute, repede, grabnic. – Din tc. ulak.

INHAMA vb. 1. a prinde, a pune. (~ caii la caruta.) *2. (fig.) a se injuga. (S-a ~ la o munca grea.)

INHAMARE s. inhamat, prindere, punere. (~ cailor la caruta.)

sacalus, sacalusuri si sacaluse, s.m. 1. (inv.) tun mic, primitiv, cu tragere directa, folosit in evul mediu ca arma de lupta, iar apoi la parade; salva de sacalus. 2. (inv.) pusca mica folosita in evul mediu. 3. (reg.) pusca de joc (pentru copii). 4. (reg.) piua mica cu chibrituri care produce explozie. 5. (reg.) praf de pusca pus in teava. 6. (reg.) bucata groasa (sferica) de lemn sau dintr-un aliment. 7. (reg.) bucata de lemn de care se priponesc vitele; pripon, tarus. 8. (reg.) lemn care se pune cailor naravasi in gura cand se potcovesc.

HARSA, harsale, s. f. (Inv.) Patura fina de lana (sau bucata de stofa sau de alt material) impodobita cu diverse cusaturi si ornamente, care se punea pe cal, sub sa. – Din tc. hasa.

INCHINGA, inching, vb. I. 1. Tranz. A strange chingile seii pe cal, a pune chinga, a lega cu chinga. ♦ A lega, a fixa saua, tarnita etc. 2. Refl. A se lega, a se strange cu o cingatoare; a se incinge². – In + chinga.

A HARNASA ~ez tranz. (un cal) A pune saua sau hamul. /<fr. harnacher

CAPARASON s.n. Husa sau armura de ornament, care se punea pe cai la ceremonii; valtrap. [< fr. caparacon, cf. sp. caparazon].

corcie, corcii, s.f. (reg.) 1. speteze ce se pun pe o sanie pentru a aduce fan. 2. sac intins pe doua bete, in care se pune fan cailor; agatat de oiste, e folosit in timpul calatoriei. 3. sanie de carat lemne; caruta pe doua roate de carat butuci. 4. scara de coborat obiecte grele (butoaie). 5. iesle din nuiele pentru oi. 6. coverca, coverga (v.).

incinia, inciniez, vb. I (reg.) a pune pe cal toate cele necesare de drum si a fi gata de incalecat.

cioltar (cioltare), s. n. – 1. Patura care se pune pe cal. – 2. Covor. Tc. coltar (Cihac, II, 566; Seineanu, II, 131); cf. bg. cultar, sb. coltar, mag. csoltar, pol. czoldar.

CAPARASON s. n. husa, armura de ornament care se punea pe cal la ceremonii; valtrap. (< fr. caparason)

ZAPOR, zapoare, s. n. 1. Baraj de sloiuri de gheata care se formeaza primavara pe un rau; p. ext. revarsare, inundatie. 2. Baraj facut de oameni pentru a permite pornirea plutelor sau a morilor; apa oprita la baraje. ◊ Expr. (Despre cai) A pune zapor = a nu voi sa traga; a se impotrivi. – Bg. zapor.

CAPASTRU, capestre, s. n. Portiune de harnasament, confectionata din franghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al magarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.

CHIOSTEC², chiostecuri, s. n. (Inv.) 1. Piedica pusa la picioarele cailor. 2. Siret la gulerul mantalei. [Pl. si: chiostece] – Din tc. kostek.

INCAPASTRA, incapastrez, vb. I. Tranz. A pune capastru unui cal, a lega un cal cu capastrul. [Var.: (reg.) incapastri vb. IV] – In + capastru.

INSELA, insel, vb. I. I. Tranz. (Inv.) A pune saua pe cal, a inseua. II. 1. Tranz. A induce in eroare, a abuza de buna-credinta a cuiva; a amagi. ◊ Expr. A insela asteptarile = a dezamagi. ♦ (Despre simturi, facultati psihice) A nu (mai) functiona bine, a da o imagine eronata, neconforma realitatii. Ma insala memoria. 2. Refl. A-si forma o parere eronata despre cineva sau ceva; a gresi. 3. Tranz. A incalca fidelitatea conjugala; p. gener. a fi necredincios in dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fata, o femeie. – Lat. in-sellare.

INTARNITA, intarnitez, vb. I. Tranz. A pune tarnita pe cal, pe magar sau pe catar. – In + tarnita.

VALTRAP, valtrapuri, s. n. 1. Patura, impodobita cu diferite cusaturi, care se pune pe spinarea calului, sub sa; cioltar. 2. Ghetra (1). [Var.: valdrap s. n.] – Din rus. valitrap.

ZAPOR, zapoare, s. n. (Pop.) 1. Ingramadire de sloiuri de gheata care se formeaza primavara intr-un punct al unui rau, indeosebi la coturi sau pe sectiuni de curgere mai inguste, datorita careia se produc cresteri de nivel si inundatii; p. ext. revarsare, inundatie. 2. Baraj facut de oameni pentru a permite pornirea plutelor sau functionarea morilor de apa; apa oprita la baraj. ◊ Expr. A pune zapor = (despre cai) a nu voi sa traga; a se impotrivi. – Din bg. zapor.

SA, sei, s. f. 1. Piesa de harnasament confectionata din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului si pe care sade calaretul. ◊ Expr. A pune saua (pe cineva) = a supune, a stapani, a exploata (pe cineva), a constrange pe cineva sa faca ceva. A vorbi din sa = a vorbi de sus, cu siguranta de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formata dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se sta in timpul deplasarii vehiculului. 3. Os din spinarea gainii. ◊ Saua turceasca = scobitura in grosimea osului sfenoid, in care se afla situata glanda hipofiza. 4. Forma de relief reprezentand o depresiune cuprinsa intre doua parti de teren mai ridicate, cu care alcatuieste un ansamblu; curmatura. Saua dealului. [Var.: sea s. f.] – Lat. sella.

CIOLTAR s. sabraca, valtrap, (pop.) tol, (reg.) harsa, ibanca, japiu, poclada, pocrovat, (inv.) abai. (~ul se pune sub saua calului.)

SABRACA s. cioltar, valtrap, (pop.) tol, (reg.) harsa, ibanca, japiu, poclada, pocrovat, (inv.) abai. (~ se pune sub saua calului.)

VALTRAP s. cioltar, sabraca, (pop.) tol, (reg.) harsa, ibanca, japiu, poclada, pocrovat, (inv.) abai. (~ul se pune sub saua calului.)

ZABALA s. 1. (reg.) mustiuc. (~ pusa in gura calului.) 2. (MED.; la pl.) ragada, zabaluta, (prin Ban.) zobele (pl.).

CIOLTAR ~e n. inv. Bucata de postav impodobita cu cusaturi, care se punea pe spinarea calului sub sa; valtrap. /<turc. cultari

capeteala, capeteli, s.f. (reg.) partea fraului sau a capastrului ce se pune pe capul calului.

fotaz, fotaze, s.n. (inv.) patura cu flori ce se punea sub seaua calului; cioltar.

intacama vb. I (inv.) a pune saua pe cal; a inhama.

inzabala vb. I (reg.) 1. a pune zabala unui cal. 2. (fig.) a se face stapan pe cineva, a-l duce de nas, a-l purta pe degete, a-l conduce dupa voie, a-l infrana.

pames, pamese, s.n. (reg.) fiecare dintre cele doua parti ale ale sacului umplut cu paie sau cu fan, pus pe spatele calului.

pocrovita, pocrovite, s.f. 1. (inv.; in forma „procovita”) acoperamantul obiectelor de cult; pocrovat. 2. (reg.; in forma „procovita”) basma. 3. (inv. si reg.) covor taranesc, scoarta; patura groasa; pocrov, pocrut. 4. (reg.) patura care se pune sub saua calului. 5. (reg.; in forma „procovita”) cusatura din bata iei.

postrunga, postrungi, s.f. (reg.) 1. crestatul urechii vitelor. 2. strungareata (la dinti). 3. zabala pusa in gura cailor.

procojor, procojoare, s.n. (reg.) proclada mica (pusa sub saua calului); paturica.

chiostec (chiostecuri), s. n. – 1. (Inv.) Piedica pusa la picioarele cailor. – 2. (Inv.) Siret cu care se lega gulerul pelerinelor. – 3. Muc de tigara. – Var. chiostec, chistoc. Mr. chiusteca, megl. chiustec(a). Tc. kostek „piedica” (Miklosich, Turk. Elem., II, 112; Berneker 681; Seineanu, II, 115; Meyer 228; Lokotsch 1211); cf. ngr. ϰιουστέϰι, alb. kjostek, bg. kjusteka. – Der. chistocar, s. m. (Arg., sarac, cersetor).

INFRANA vb. I. tr. 1. a pune frana (unui cal). 2. (fiz.) a stavila; a domoli. II. tr., refl. (fig.) a (se) stapan. (< lat. infrenare)

podorojna (podorojne), s. f. – Ordin pentru a pune la dispozitie cai de posta. Rus. podoroznaja (Cihac, II, 271).

valtrap (-puri), s. n. – Patura mare care se pune sub saua calului. Germ. Waltrape, prin intermediul rus. valitrap (Cihac, II, 46; Sanzewitsch 212).

CAPASTRU, capestre, s. n. Franghie sau curea formand un fel de plasa, care se pune pe capul calului, al magarului etc. si care serveste spre a lega animalul la iesle ori spre a-l duce sau a-l mana undeva. – Lat. capistrum.

crivala f., pl. e, ca nicovala, -le (vsl. krivalo, d. krivu, curb; sirb. krivalja, un fel de vita. V. crivea). Est. Crivea, un fel de jug care se pune la peptu [!] cailor cind treiera. Crivea, scirleica (de rasucit funiile). Un fel de stringatoare dulghereasca de forma unui patrat c´o lature [!] formata de un mare surub tot de lemn de tinut strins doua piese. O bucata de ramura mai groasa retezata si fixata in al carei virf ramificat se pune drobu de sare pe care-l ling oile (in vest se numeste asa si troaca in care se pune drobu). Vest. Manivela la joagar.

crivea f., pl. ele (ruda cu crivala, crivac, crivina). Munt. Hreapca. Zatca, batu cu care se stringe pe sulu din ainte [!] pinza tesuta. O unealta cu care dogaru suceste teiu la legatu cercurilor de lemn. Scirleica, o unealta compusa dintr´un dreptunghi care se invirteste in prejuru [!] unei axe si care se intrebuinteaza la facutu funiilor. Mold. sud. Crivala, un fel de jug care se pune la peptu [!] cailor cind treiera. V. cocirla.

HIPOMOBIL, -A, hipomobili, -e, adj. (Despre vehicule, tractiune etc.) pus in miscare de cai. – Din fr. hippomobile.

JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, in unele tari, se fixeaza de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, caruta, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Munca grea, neplacuta; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn imbracat in piele care se pune uneori la gatul cailor si prin care se trec hamurile. 3. Piesa in forma de cadru sau de inel, care serveste la sustinerea altor piese ale unei masini sau ale unei unelte. ♦ Grinda sau rigla de lemn folosita la constructia acoperisurilor. 4. Parte componenta a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei masini electrice, care nu are infasurari electrice. – Lat. jugum.

PODOROJNA, podorojne, s. f. (Inv.) Ordin scris pentru a i se pune cuiva la dispozitie cai de posta. – Din rus. podoroznaja.

HIPOMOBIL ~a (~i, ~e) (despre vehicule) Care este pus in miscare de cai. /<fr. hippomobile

HIPOMOBIL, -A adj. (Despre vehicule, tractiune etc.) pus in miscare de cai. [< fr. hippomobile].

soaca, soace, s.f. (reg.) moara pusa in miscare de cai.

HIPOMOBIL, -A adj. (despre vehicule) pus in miscare de cai. (< fr. hippomobile)

INcalECA, incalec, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A (se) sui pe cal, pe magar etc.; a pune sau a sta calare; a calari, a incalara. ◊ Expr. A incaleca pe nevoie = a iesi din saracie, din lipsuri, din dificultati economice. ♦ P. a**l. A se urca pe un obiect ca pe cal. 2. Refl. A se suprapune. 3. Tranz. Fig. A se face stapan pe cineva; a domina, a supune. [Var.: (reg.) incalica vb. I] – Lat. incaballicare.

gloaba (gloabe), s. f. – 1. Amenda. – 2. Mirtoaga. – Megl. gloaba. Sl. (bg., sb.) globa „pedeapsa” (Miklosich, Lexicon, 129; Meyer 140; Berneker 305), cf. alb. gjobe, ngr. γλάμπα. Sensul 2 se explica desigur prin obiceiul de a plati amenzile in natura, fapt pentru care se alegeau caii cei mai prosti, cf. pui de bodaproste. – Der. globi, vb. (a pune amenda, a pedepsi); globnic, s. m. (inv., persoana care stringea amenzile), din sl. globiniku.

URCA vb. 1. v. escalada. 2. v. ridica. 3. a (se) pune, a (se) sui. (Il ~ pe cal.) 4. v. catara. 5. v. inalta. 6. a creste, a se inalta, a se ridica. (Vita a ~ mult de la pamant.) 7. v. extinde. 8. v. inmulti. 9. v. majora. 10. v. creste. 11. a (se) inalta, a (se) ridica. (A ~ glasul, vocea ...)

inrafturat, inrafturata, adj. (reg., inv.; despre cal) cu rafturile (scara, fraul, patura) puse pe el; intraftorat.

FRAU, fraie, s. n. Totalitatea curelelor, impreuna cu zabala, care se pun pe capul si in gura unui cal (de calarie) spre a-l supune si a-l putea mana. ◊ Loc. adj. Fara frau = neinfranat, lasat (prea) liber; dezmatat. ◊ Expr. A-si pune frau limbii (sau gurii) sau a-si pune frau la limba = a vorbi cumpatat, cu prudenta; a se retine de la vorba. A tine (pe cineva) in frau = a domoli avantul sau pornirile cuiva. A tine (pe cineva) in sapte (sau noua) fraie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lasa nici o libertate. A da (cuiva sau la ceva) frau liber (sau slobod) = a lasa in voie. A pune (in) frau = a stavili; a infrana, a stapani. ♦ Fig. (Cu pl. frane) Conducere politica. [Pl. si frane, (rar) frauri] – Lat. frenum.

SIDELCA, sidelci, s. f. (Reg.) Pernita care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului pentru ca animalul sa nu se raneasca. – Din ucr. sidelka, rus. sedelka.

MISINA s. 1. (reg.) butura, cupa, mursa, musca, negreata. (Scobitura la dintii calului se numeste ~.) 2. (reg.) graunte, musca, negreata, pui, studenita. (Substanta neagra din cornetul dentar al calului se numeste ~.)

intaftorat, intaftorata, adj. (reg.; despre cal) cu tafturile (rafturile: seaua, fraul, patura) puse pe el; gata de drum; inrafturat.

sidelca, sidelci, s.f. (reg.) 1. pernita care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului, pentru ca animalul sa nu se raneasca. 2. scaun pe care sta tesatoarea la razboiul de tesut.

calUS s. 1. (reg.) protap. (~ pentru gura calului.) 2. (inv. si reg.) scalus, (inv.) protap. (~ de pus in gura cuiva, ca sa nu strige.) 3. (MUZ.) scaun, scaunas, scaunel. (~ la un instrument cu coarde.) 4. v. sevalet. 5. (TEHN.) scripete. (~ la itele razboiului de tesut.) 6. (reg.) smac. (Jucaria numita ~) 7. (COR.; art.) calusarii (pl. art.). (~ul se joaca de catre flacai.)

A DEScalECA descalec intranz. 1) A se da jos de pe cal. 2) A se stabili definitiv intr-un loc, punand inceputurile unei tari. 3) inv. A se opri pentru odihna in cursul unui drum; a face un popas; a poposi. /<lat. discaballicare

samarare s.f. (inv.) punere a samarului pe spinarea magarului sau a calului.

cascaval n., pl. uri (turc. kaskaval, d. it. cacio, cas, si cavallo, cal, de la obiceiu italian meridional de a pune la uscat cascavalurile pe o prajina legate cite doua, adica „calare”; ngr. kaskavali, bg. kaskaval. D. rom. vine ung. kaskaval). Brinza sarata tescuita in forma de disc. (Cel uscat, care se poate razui p. macaroane, se numeste grecesc, cel moale romanesc). Fig. Functiune bine platita, chilipir: a se viri in cascaval. A te intinde la cascaval, a te obraznici, a-ti permite prea mult, a te indesa la chilipir. V. cas si jant.

ALERGATOR, -OARE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ◊ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se invarteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, avand picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S. m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (insarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. cal de curse. III. S. f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Inv.) Parc vast, imprejmuit, in care erau tinute anumite animale si in care se organizau vanatori. – Alerga + suf. -ator.

HAM² ~uri n. Ansamblu de curele sau de franghii cu ajutorul carora se inhama calul la un vehicul. ◊ A trage in ~ a munci din greu. A pune ~urile a inhama. /<ung. ham

SA, sei f. 1) Piesa de harnasament confectionata din piele, care se fixeaza pe spinarea calului (sau a altor animale), servind pentru sederea comoda a calaretului. ◊ A pune ~ua pe cineva a impune cuiva propria vointa. A se tine tare in ~ a fi stapan pe situatie; a fi sigur de ceva. 2) Scaunul bicicletei sau al motocicletei. 3) Os din spinarea gainii. ◊ ~ua turceasca scobitura in osul sfenoid, in care se afla glanda hipofiza. 4) Forma de relief reprezentand o depresiune intre crestele unui lant muntos, servind adesea si ca trecatoare. [Art. saua; G.-D. seii] /<lat. sella

calus n., pl. uri si e (dim. d. cal, iar genu ca la cocos-cocoase ori tap-tapuri). Partea friului care se pune in gura calului. Bucatica de lemn ori alt-ceva care se pune in gura cuiva ca sa nu poata striga ori musca (V. protap). Bucatica de lemn despicata de prins rufele pe fringhie. (Azi se face din doua bucatele care prind rufa pintr´un [!] resort). Scaun de care se sprijina coardele viorii. Cavalet. Prajina de sprijinit pusca p. a trage mai precis. Rotocol ori sul de postav fixat pe umaru drept al uniformei soldatilor ca sa n´alunece cureaua pustii cind e purtata pe umar. S. m. (ca si bumb si nasture). Un fel de nasture lungaret la tunicile cu gaitane (ale cavaleriii). – Si scalus.

A INHAMA inham tranz. 1) (mai ales cai) A atasa la un vehicul (pentru a trage) cu ajutorul hamurilor. 2) fig. (persoane) A pune la un lucru greu; a injuga. /in + ham

INHAMAT², -A, inhamati, -te, adj. 1. Cu hamurile puse; prins la caruta, la trasura, la sanie etc. ♦ (Rar; despre vehicule) La care s-au inhamat caii sau alte animale de tractiune; tras de cai sau de alte animale de tractiune. 2. Fig. Angajat la realizarea unui lucru dificil. – V. inhama.

fereca (ferec, ferecat), vb. – 1. A pune obezi la roata. – 2. A pune garnituri de fier. – 3. A intari, a consolida. – 4. A pune in lanturi. – 5. A incrusta, a face marchetarie. – 6. A placa. – Var. infereca, inferica. Mr. faric, faricare „a potcovi calul”, megl. firicari. Lat. fabricāre (Candrea-Dens., 571; REW 3294; Capidan, Meglen., 126; DAR; Buescu, RPF, III, 352), cu semantism normal, deoarece „a fabrica” insemna la origine „a lucra fierul”. Meyer, Neugr. St., II, 16 si puscariu 597 preferau sa plece de la lat. *ferricare. Cuvintul rom. lipseste la A. Rehmann, Die Geschichte der technischen Begriffe fabrica u. machina in der roman. Sprachen, Munster 1935. – Der. ferecatura, s. f. (garnitura de fier; fiare, lanturi; placa; montare); desfereca, vb. (a scoate lanturile).

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzand gura (si nasul). ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea inca un pahar, in picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se intalni (cu cineva) bot in bot = a se intalni (cu cineva) pe neasteptate, fata in fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca in toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot in bot cu cineva = a trai in mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; varf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.

BOU ~i m. 1) Taur castrat, folosit ca animal de tractiune si, mai ales, pentru carne. ◊ A lucra ca un ~ a lucra mult si din greu. A scoate (pe cineva) din ~ii lui a scoate (pe cineva) din fire; a enerva. ~ii ara, caii mananca se spune in cazul cand unii muncesc, iar altii trag foloase. A-si baga (sau a-si pune) ~ii in jug (sau in plug) cu cineva a colabora cu cineva. 2) fig. depr. Barbat prost. 3): ~-de-balta (sau -de-apa) a) specie de broaste cu pete rosii sau galbene pe pantece; b) specie de batlan cu gatul alb si cu penajul galben-verzui pe spate si negru pe cap. ~-de-mare peste marin, de talie mica, de culoare cafenie sau cenusie-inchisa. ~-de-noapte bufnita. ~ul-domnului a) radasca; b) buburuza. [Monosilabic] /<lat. bovus

PANA² pene f. 1) tehn. Piesa (de lemn, metal etc.) de forma unei prisme triunghiulare, folosita la detasarea sau fixarea unor obiecte. ◊ ~a capastrului franghie sau curea legata de capastru care serveste la priponirea calului. 2) Betisor cu care se strange franghia ferastraului, intinzandu-i panza; cordar. 3) Placa mica (de celuloid) cu care se pun in v******e coardele unor instrumente muzicale (chitara, balalaica etc.); plectru. 4) Lama elastica (de metal sau de lemn), folosita la unele instrumente de suflat, pentru a produce un anumit fel de sunete; ancie. 5) Bucata de slanina care se introduce in crestaturile facute intr-o bucata de carne sau in legume (in vederea prepararii). [G.-D. penei] /<lat. pinna

cosar, cosare, s.n. (pop.) 1. ingraditura de nuiele pentru adapostul vitelor, cailor si al oilor; staul. 2. acaret pentru uscatul si pastratul porumbului; patul, porumbar, sasaiac. 3. impletitura de nuiele fara fund, pusa peste loitrele carului, pentru caratul porumbului. 4. impletitura de nuiele pentru uscat poame; losnita, slanita. 5. locuinta ciobaneasca primitiva. 6. casa proasta, fara ferestre; bordei.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzand gura si nasul. ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea inca un pahar, in picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se intalni (cu cineva) bot in bot = a se intalni (cu cineva) pe neasteptate, fata in fata. A se pupa bot in bot cu cineva = a trai in mare prietenie cu cineva. A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca in toate, si unde trebuie si unde nu trebuie. A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; capat, varf. Botul cizmei.

FRUNTAR ~e n. 1) Element de harnasament constand dintr-o curea care trece peste fruntea calului. 2) Fasie de panza folosita pentru a lega fruntea nou-nascutilor. 3) bis. Fasie de hartie cu o inscriptie, care se pune pe fruntea mortului. /<lat. frontale

mursa², murse, s.f. (inv.) 1. semn mic si negru pus pe obraz, pentru a imita o alunita; alunita artificiala. 2. matase neagra folosita de femei pentru acoperirea obrajilor. 3. scobitura pe dintii calului.

bihunca f., pl. i (rus. biegunok, pl. -nki, alergator). Trasura usoara care se compune dintr’o scindura (pe care sezi calare) pusa pe patru roate sau numai dintr’un loc de sezut pe doua roate si care se intrebuinteaza la invatat caii la trap frumos. (V. teleaga).

clobant n., pl. uri (cp. cu clont). Nord. Clont, cioc, plisc: cucu si-a pus clobantu´n pene. Cirlig de lemn la prajina cu care se scoate apa din put. – Masc. la Chir. (Munt. vest): caii intindeau boturile si prefirau apa pintre [!] sidefurile clobantilor (CL. jubilar, 1910, 205). V. cirlibont.

PARIA², pariez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A face (sau a pune) pariu, ramasag (de obicei pe o suma de bani). 2. A participa la anumite jocuri de noroc, in special la curse de cai, angajand sume de bani. [Pr.: -ri-a] – Din fr. parier.

ceatlau, ceatlaie, s.n. (reg.) 1. (inv.) instrument de tortura circular, care se punea pe cap. 2. bucata de lemn, bat cu care se rasuceste funia sau lantul trecut peste o sarcina de fan sau lemne. 3. prajina adaugata la inima carutei, spre a inhama inca un cal. 4. bucata de lemn sau carpa cu care se innadeste ceva; innaditura. 5. aparatoarea saniei; ganjul cu care se leaga de sanie protapul sau tanjala. 6. servet pus in jurul capului contra durerilor de cap. 7. lemn care prinde loitrele cosului in partea dinainte, sus, pe care se poate sedea. 8. bat gros, bata, ciomag. 9. lemn gros, stalp.

1) arcan n., pl. e (rut. rus. tat. turc. arkan). Lat de prins caii, in vechime intrebuintat si in batalie. Prins cu arcanu, se zice ironic despre un ofiter sau functionar de moda veche sau care face impresiunea ca e pus cu de-a sila intr' o functiune, pin [!] aluziune la modu de recrutare de odinioara. Un dans popular in Munt., numit si arcana (Vrancea) si -nea (Trans. Bucov.), f., pl. ale, ele.

OBRAZAR ~e n. 1) Sac de panza rara cu care isi acopera fata apicultorii, ca sa nu-i intepe albinele. 2) Masca de metal care protejeaza fata la unele probe sportive. 3) pop. Masca pe care o pune cineva pe fata, ca sa nu fie recunoscut (sau pentru a infatisa un personaj oarecare). 4) Fiecare dintre cele doua piese de piele fixate de capetea, in regiunea ochilor, pentru a impiedica calul sa priveasca in laturi. [Sil. -bra-] /obraz + suf. ~ar

BOT ~uri n. 1) Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzand gura si nasul. ◊ A bea la ~ul calului a bea ultimul pahar, in picioare, inainte de plecare. 2) depr. Cavitate a capului omului in care se afla limba si dintii si care serveste ca organ al alimentatiei si al vorbirii; gura. ◊ A pune (pe cineva) cu ~ul pe labe a pune (pe cineva) la punct; a obliga la tacere (pe cineva). A se sterge pe ~ de ceva a fi nevoit sa renunte la ceva de mult ravnit. A se intalni (cu cineva) ~ in ~ a se intalni (cu cineva) pe neasteptate, fata in fata. A se pupa in ~ cu cineva a fi in mare prietenie cu cineva. A face ~ a se bosumfla. 3) Partea din fata (ascutita) a unui obiect. ~ul automobilului. ~ul pantofului. /Orig. nec.

CAR¹ ~e n. 1) Vehicul cu patru roti tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea incarcaturilor mari. ◊ ~ funebru vehicul cu care sunt dusi mortii la cimitir; dric. A pune ~ul inaintea boilor a face ceva altfel decat este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care incape intr-un asemenea vehicul. Un ~ de fan. 3) (in antichitate) Trasura cu doua roti, trasa de cai si folosita la festivitati si ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; gramada; multime. Un ~ de ani. ◊ Cu ~ul in cantitate mare; cu gramada; din belsug. 5): ~ul-Mare constelatie alcatuita din sapte stele ce reprezinta un car cu oiste; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelatie asemanatoare cu Carul-Mare, dar cu distanta dintre stele mai mica; Ursa-Mica. /<lat. carrus

cobila f., pl. e (bg. kobila, sirb. kobila, vsl. rus. kobyla, iapa, d. lat. caballa, iapa. V. cal). Vest. Pl. Cele doua lemne unite (numite si iepe) pe care se tiraste plugu cind e transportat. Est. Cobila (rus. kobyla), scaunoaie, tejghea, banca oe care lucrezi cu cutitoaia. Trunchi pus pe picioare pe care se cioplesc diferite unelte ale casei (rev. I. Crg. 8, 220). Suportu nicovalei. Epitet ironic unei vite sau unei femei inalte si slabe.

PERETE ~ti m. 1) Parte verticala a unei cladiri sau a unei incaperi. ◊ ~ in ~ avand un perete comun. De ~ care se poate pune, atarna pe perete. Intre patru ~ti a) la adapost; b) in taina; in secret. A se da cu capul de ~ti (sau de toti ~tii) a fi in stare de disperare extrema. A spune cai verzi pe ~ti v. cal. A strange la ~ (pe cineva) a forta pe cineva sa spuna sau sa faca ceva. A vorbi la ~ti a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridica vertical. 3) Element care margineste sau imparte ceva in doua sau in mai multe spatii. 4) Membrana care inconjoara o cavitate interna a unui organism. /<lat. paries, ~tis

binis (binisuri), s. n. – 1. (Inv.) Cavalcada. – 2. Pelerina orientala, care la inceput se punea pentru a calari. – Var. benis. Tc. binis „cavalcada” (Seineanu, II, 52; Lokotsch 308); cf. bg. binisu. Cuvint importat in sec. XVIII, azi inv. Der. sai sint imprumuturi directe: binigiu, s. m. (rindas care se ingrijeste de caii naravasi), din tc. binici, cf. ngr. μπινιτζής, sb. binegije; binisliu, s. m. (curtean), din tc. binisli.

ZABALA, zabale, s. f. 1. Parte a capastrului constand dintr-o bara subtire de metal cu doua brate, care se introduce in gura calului pentru a-l struni si a-l conduce. 2. (La pl.) Bubulite albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni in colturile gurii si la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colturile carnoase ale ciocului unor pui de pasari. – Magh. zabola.

ZABALA, zabale, s. f. 1. Parte a capastrului constand dintr-o bara subtire de metal cu doua brate, prevazute cu cate un inel mare, care se introduce in gura calului inapoia ultimilor incisivi pentru a-l struni si a-l conduce. 2. Bubulita albicioasa molipsitoare, care apare la oameni in colturile gurii si la vite pe buze; zabaluta. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colturile carnoase ale ciocului unor pui de pasari. – Din magh. zabola.

calUS ~uri n. 1) Bucata de lemn care se pune intre dintii unui animal pentru a-l forta sa tina gura deschisa. 2) Bucata de carpa facuta bot, care se introduce in gura unei persoane ca sa nu strige. ◊ A pune (cuiva) ~ in gura a impiedica pe cineva sa vorbeasca. 3) Placuta de lemn care serveste ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcus; scaun. 4) Suport de lemn pe care pictorul fixeaza panza cand picteaza; sevalet. 5) v. calUSAR. /cal + suf. ~us

OPRITOARE ~ori f. 1) Frana rudimentara pusa la roata unui vehicul cu tractiune ani-mala. 2) Piesa de harnasament constand dintr-o funie sau curea groasa (mai rar lant), care se prinde de oiste si serveste la incetinirea mersului sau la oprirea unui vehicul tras de cai; popritoare. 3) Plasa cu care se astupa partea in forma de sac a navodului, ca sa nu iasa pestele. [G.-D. opritorii; Sil. o-pri-] /a opri + suf. ~toare

zabala (-le), s. f. – 1. Inel, frina a calului. – 2. Spuzeala la coltul gurii. – Var. Banat zobele. Sl. ząbu „dinte”, prin intermediul mag. zabola (Diez, Gramm., I, 446; Cihac, II, 539; Galdi, Dict., 99). Sb. zabala (Conev 103) pare a proveni din rom. – Der. zabalos, adj. (cu zabale); inzabala, vb. (a pune zabale; a domina, a stapini); zabaluta, s. f. (lantisor de friu). Pentru extensiunea lui zabala „spuzeala” (Olt., Munt., Dobr.) cf. ALR, I, 27. – Cf. zimba, zimt.

Harpyae, genii inaripate din generatia preolimpienilor, fiicele lui Thaumas si ale oceanidei Electra (intr-o alta varianta, ale lui Gaea). Erau considerate, in general, trei la numar: Aello, Celaeno si Ocypete si aveau infatisarea unor pasari de prada cu capete de femei. Din unirea uneia dintre ele cu Zephyrus, s-au nascut Xanthus si Balius – caii lui Achilles – precum si caii dioscurilor. Harpiile erau supranumite „rapitoarele”, deoarece se credea ca rapeau copiii si sufletele mortilor. Din porunca Herei ele au spurcat bucatele ce se aflau in fata nefericitului rege Phineus. Acesta a cerut ajutorul boreazilor (Zetes si calais), care le-au biruit si le-au pus pe fuga. Harpiile intervin si in legenda regelui Pandareos, rapindu-i fetele (v. si Pandareos).

OCHELARI s. m. pl. Dispozitiv optic medical sau de protectie format din doua lentile (fixate intr-o rama), care se pune la ochi (sprijinit pe radacina nasului) cu scopul de a corecta un defect de vedere, de a apara ochii de praf, de o lumina prea puternica etc. ♦ P. ext. Dispozitiv format din doua bucati de piele prinse de curelele laterale ale capetelei si asezate in dreptul ochilor cailor pentru a-i impiedica sa vada lateral. ◊ Expr. A avea ochelari de cal, se spune despre persoane marginite, care vad lucrurile printr-o prisma prea ingusta. – Din ochi¹ (dupa lat. ocularis).

PIEDICA ~ci f. 1) Factor care impiedica realizarea unei actiuni; stavila; obstacol; impediment; baraj; bariera. ◊ A pune ~ (sau ~ci) a) a face ca cineva sa-si piarda echilibrul (folosind in acest scop piciorul); b) a crea greutati artificiale in realizarea unui scop. 2) Dispozitiv menit sa incetineasca sau sa blocheze o miscare. ~ la razboiul de tesut. ◊ ~ la caruta talaghir. 3) Franghie sau lant cu care se leaga picioarele de dinainte ale cailor ca sa nu se duca departe, cand sunt scosi la pascut. [G.-D. piedicii; Sil. pie-] /<lat. pedica

calUS, calusuri, s. n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune intre dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de carpe care se introduce in gura unei persoane, pentru a o impiedica sa strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) calusul in gura = a impiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Bucatica de lemn de forma speciala, pe care se sprijina coardele intinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul isi asaza tabloul cand lucreaza; sevalet. 5. calusar (1). – Din cal + suf. -us.

PIEDICA, piedici, s. f. 1. Factor care impiedica realizarea unui tel, care sta in calea unei actiuni: stavila, obstacol, impediment: dificultate, greutate. ◊ Loc. vb. A pune piedica (sau piedici) = a impiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva sa cada, impiedicandu-l cu piciorul. ◊ Loc. vb. A(-i) pune (o) piedica = a pune cuiva piciorul inainte pentru a-l face sa se impiedice si sa cada. ♦ (Rar) Greutate in vorbire. 2. (Concr.) Unealta, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau incetinirea miscarii unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinirea sau la sustinere etc. ♦ Franghie sau lant cu care se leaga picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i impiedica sa fuga cand sunt lasati sa pasca. 3. (Bot.; in compusul) Piedica-vantului = planta erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii si albastrii (Lathyrus hirsutus). [Var.: piedeca s. f.] – Din lat. pedica.

calCAI, calcaie, s. n. 1. Partea dinapoi a talpii piciorului; p. ext. parte a ciorapului sau a incaltamintei care acopera aceasta parte a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trai, a pune etc.) sub calcai = a se afla (sau a fi, a trai, a pune) sub dominatia cuiva, a fi exploatat, impilat. Fuge (sau merge) de-i paraie (sau sfaraie) calcaiele = fuge (sau merge) foarte repede. A se invarti (sau a se intoarce, a sari) intr-un calcai = a se misca repede, a fi iute la treaba. A i se aprinde (sau a-i sfarai) calcaiele (dupa cineva) = a) a fi foarte indragostit; b) a fi zorit, nerabdator. A da calcaie calului = a lovi calul cu calcaiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) calcaiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte: la sanie, la plug, la arcus etc. – Lat. calcaneum.

COROANA ~e f. 1) Cerc impletit din flori sau frunze, care serveste drept podoaba pentru cap. 2) Cununa de flori care se pune la mormantul cuiva. 3) Podoaba in forma de cerc, facuta din metal pretios, impodobita cu pietre scumpe si purtata pe cap de monarhi, ca semn al demnitatii lor. 4) fig. Forma monarhica de guvernamant; monarhie. 5) Totalitate a ramurilor unui copac. 6) Partea vizibila a dintelui la om. 7) Invelis de metal sau din alt material, in care se imbraca un dinte cariat dupa ce a fost tratat. 8) Marginea superioara a copitei la cal. 9) mat. Suprafata cuprinsa intre doua cercuri concentrice. 10) (in unele tari) Unitate monetara. 11) : ~ solara partea exterioara incandescenta a Soarelui, care se vede ca o aureola in timpul eclipselor totale. 12) : ~ boreala constelatie din emisfera nordica. /<lat. corona

bun, -a adj. (lat. bŏnus, vlat. dvonus si benus, de unde vine bene, bine; it. buono, pv. bo, fr. bon, sp. bueno, pg. bom). Care are bunatate, care face bine: tata bun. Care poseda calitatile dorite, e propriu la ceva: cal bun, cal bun de calarie. Care se distinge: lucrator bun. Favorabil: timp bun. Tare, puternic: o lovitura buna. Valabil: bilet bun pentru trei persoane. Pur, nefalsificat: aur bun. Adevarat, drept, nevitreg: frate bun. Adevarat, primar: var bun. Mare: un bun numar de cetateni. Om bun la Dumnezeu, iubit de Dumnezeu. Bun de gura, elocuent. Oameni buni! formula de chemare adresata mai ales taranilor si care corespunde cu domnilor. A pune un cuvint bun pentru cineva, a starui p. cineva. A fi bun plecat, buna plecata, a fi plecat pentru totdeauna. Nu e a buna (Munt.), nu e cea mai buna (treaba), nu e spre bine, e semn rau. A lua cu buna (Trans.), a lua cu binele, a proceda incet (cu ogodu). S.m. si f. Vechi. Bunic, bunica. S.n., pl. uri si e. Vechi. Bunatate. Azi (pl. uri). Avere (propriu si fig.): bunuri mobile si imobile, sanatatea e cel mai mare bun. – Bun! interj. ild. bine!.

BARBA, barbi, s. f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ◊ Loc. adv. In barba = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a insira verzi si uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si inguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-imparatului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care il au unele animale sub bot. 4. Tepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

obada (obezi), s. f. – 1. Bandaj de janta. – 2. Pl. Fiare, catuse; piedica la cal. – Var. obeada, (pl.) obede. Pare sa rezulte din confuzia sl. obedu, obodu „cerc” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 218; Graur, BL, III, 38) cu sl. obęzu „legatura”, din obęzati „a lega” (dupa Byhan 322, din sb. obvez „legatura”); pentru primul sens, cf. pol., rus. obod „obada”. Este dubletul lui obod, s. n. (Olt., lant, catusa; cerc de sita; cerc care margineste piatra morii; Banat, copaie sapata intr-un singur trunchi de arbore), din sb. obod. – Der. obada (var. obeda), vb. (a pune obada); obadat, adj. (reniform); obezi, vb. (inv., a incatusa, a fereca).

calUS, calusuri, s. n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune intre dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de carpe care se introduce in gura unei persoane, pentru a o impiedica sa strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) calusul in gura = a impiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele intinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul isi asaza tabloul cand lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit in forajul prin percutie sau in cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (in preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – cal + suf. -us.