BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lancram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof si eseist roman. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Initial expresionista, cultivind vitalismul dionisiac, de esenta nietzscheana („Poemele luminii”, „Pasii profetului”), lirica sa, deschisa miracolelor lumii, este strabatuta de nazuinta si dejnadejdea cunoasterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului si obsesia mortii („In marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curtile dorului”). Poeziile sale postume celebreaza simbolurile germinatiei, devenirea cosmica, dragostea. Ca dramaturg, de formula espresionista, interpreteaza original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Mesterul Manole”) si istoric national („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifica sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul si cintecul virstelor” urmareste formarea personalitatii sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronica a destinului dramatic al autorului si al poporului roman dupa al doilea razboi mondial. Aforisme si cugetari („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universala (Goethe, Lessing, Holderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientari ale filozofiei in traditia kantiana: cunoastere („Trilogia cunoasterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie si antropologie („Trilogia cosmologica”), si are in centru ideea de mister. A criticat pozitivismul si scientismul, sustinind ideea autonomiei filozofiei si a celorlalte forme de creatie. In teoria cunoasterii a pledat pentru un rationalism extatic, completind mijloacele logice de cunoastere (plus-cunoastea) cu mijloacele de natura supralogica (minus-cunoasterea); a teoretizat dogma ca metoda imprimindu-i un sens epistemologic si metafizic. In explicarea creatiei culturale a apelat la categoriile inconstientului si a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.

ANTUM, -A adj. (op. postum) publicat in timpul vietii autorului. [< fr. anthume].

JANSEN [jansə], Cornelius Otto (Jansenius Cornelius, zis) (1585-1638), teolog olandez. Prof. univ. la Louvain. Episcop de Ypres. Se pronunta impotriva protestantilor. Este initiatorul jansenismului, incercand sa restabileasca doctrina Sf. Augustin in privinta gratiei divine si a predestinarii („Augustinus” – lucrare publicata postum).

DEBELIANOV, Dimcio (1887-1916), poet bulgar. Inrolat ca voluntar in primul razboi mondial, moare pe front. Poezie de factura simbolista, publicata postum („”Versuri„), caracterizata prin intensitate lirica si perfectiune formala.

postum, -A, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice etc.) publicat dupa moartea autorului. ♦ (Substantivat, f.) postumele lui Eminescu. 2. (Despre aprecieri, distinctii etc.) Care se acorda, se atribuie sau se recunoaste cuiva dupa moarte. 3. (Jur.; despre copii) Nascut dupa moartea tatalui. – Din fr. posthume, lat. posthumus.

postum, -A adj. 1. (si s. f.) descoperit, publicat dupa moartea autorului. ◊ (p. ext.) intamplat dupa moartea cuiva. 2. (despre copii) nascut dupa moartea tatalui. (< fr. posthume, lat. posthumus)

postum ~a (~i, ~e) 1) (despre opere literare, stiintifice etc.) Care a fost publicat dupa moartea autorului; publicat dupa moartea autorului. 2) (despre distinctii) Care se confera dupa moarte; acordat dupa moarte. 3) jur. (despre copii) Care a aparut pe lume dupa moartea tatei; nascut dupa moartea tatei. /<fr. posthume, lat. postumus