EU, (I) pron. pers. 1 sg. (II) euri, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, tine locul numelui persoanei care vorbeste, cu functiune de subiect) Eu merg. ◊ (In formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, in formele mie, imi, mi) Povestile ispravilor lui inca nu mi le-a spus. ◊ (Indica posesiunea) Imi recitesc pagina din urma. ◊ (Intra in compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sarut mana matusii, luandu-mi ziua buna. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, in formele mine, ma, m-) Oamenii ma lauda. ◊ (Intra in compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit tarziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprima ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existente de catre constiinta individuala a omului. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] – Lat. ego, mihi, me.

REVERENTA, reverente, s. f. 1. Salut ceremonios care se executa prin inclinarea bustului si indoirea genunchilor; inchinaciune; plecaciune in semn de respect; temenea. 2. Respect, veneratie, consideratie, stima. ◊ Pronume de reverenta (sau de politete) = pronume personal de persoana a 2-a si a 3-a, intrebuintat in semn de respect fata de persoana careia ne adresam sau despre care vorbim. – Din fr. reverence, lat. reverentia.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indica o fiinta) Il strig pe Ion. A impuscat pe lup in cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indica un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotarat sau negativ) L-a intrebat pe el. Pe cine nu-l lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Pe cine sa chem? L-a adus si pe celalalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe altii, unele pe altele) = reciproc, intre ei (sau intre ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotarat „cati”, „cate”, cu valoare de pronume relativ) Pe cati i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, c******l, distributiv) Pe al doilea nu l-am vazut. Aduna pe 5 cu 7. Vedea pe cate unul zambind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparatie „ca”) Ma priveste ca pe un strain. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dansa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravan. II. (Introduce un complement indirect). 1. In legatura cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Impotriva, in contra (cuiva). E pornit pe el. 3. In schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ◊ (Cu o nuanta temporala si distributiva) in schimbul unei munci (de o zi, de o luna etc.); in timp de... Cat sa-ti dau pe an? III. (Introduce un complement circumstantial) 1. (Introduce un complement circumstantial de loc) S-a oprit pe o treapta. ◊ Expr. Pe lume = in cuprinsul lumii, pretutindeni; in diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanta instrumentala) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanta temporala) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Da complementului pe langa care sta o nuanta de aproximatie) Cauta pe dupa banci. ◊ Expr. Pe acasa = a) undeva in preajma sau in apropierea casei; b) in interiorul casei, la casa in care locuieste cineva sau in sanul familiei sale. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de laturi. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstantial de timp) Pe caldura asta o sa ne uscam de sete. ◊ Loc. adv. Pe maine = a) in cursul zilei de maine; b) pentru maine; pana maine. ◊ Loc. conj. Pe cand = a) in timp ce, pe vremea cand; b) (cu nuanta adversativa) in acest timp insa, in schimb (in acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe dupa... = cam dupa... aproximativ dupa... Pe aproape de... = (cam) in apropierea..., (cam) inainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durata de..., in fiecare, la fiecare, pentru fiecare: intr-o perioada de... Cantitate de carbune planificata pe 5 ani. ♦ In, spre, inspre. Pe primavara. Pe-nserate. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstantial de mod) A plecat pe furis. ◊ Expr. (Pop.) A ramane (sau a fi) pe a cuiva = a ramane (sau a fi) pe voia cuiva, a se face dupa cum doreste (cineva). (Pop.) Duca-i pe aceea... = daca-i asa..., daca asa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanta locala) Munceau pana cadeau pe branci. ♦ In schimbul..., pentru..., cu pretul..., cu... ♦ (Cu o nuanta instrumentala) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; in... ♦ (Cu o nuanta cantitativa; in expr.) Pe atat(a) sau p-atata = in aceasta masura, intr-atata, cu atata, la atata. ♦ (Indica un raport de masura) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Cate trei spectacole pe saptamana. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din doua. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstantial de cauza, adesea cu nuanta finala) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ In urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstantial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., sa... S-a asternut pe somn. 6. (In formule de juramant) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toata viata. [Var.: (inv. si pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

DEPARTE adv. 1. (Cu sens local) La mare distanta. ◊ Loc. prep. Departe de... = la mare distanta de... ◊ Expr. Departe de mine gandul = nici nu ma gandesc... Pana departe = pe o distanta mare. Pe departe = pe ocolite, nu de-a dreptul; indirect. Nici pe departe = nici macar putin; deloc. ♦ Intr-un loc indepartat; in departare. A plecat departe. ◊ Expr. Mai departe = dincolo de...; in continuare, inainte. De departe = de la mare distanta, din departare. Ruda de departe = persoana apartinand unei ramuri indepartate a familiei cuiva. 2. (Cu sens temporal) Intr-un moment departat de timpul prezent (in trecut sau in viitor). ◊ Expr. Mai departe, exprima continuarea unei actiuni sau dainuirea in timp a unei situatii. Nu mai departe = a) (in legatura cu un adverb de timp) nu a trecut sau nu va trece mai mult timp decat..., nu mai tarziu decat... Nu mai departe de ieri; b) (rar, intarind un pronume personal) nu altul, chiar cu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, te-am vazut. – De⁴ + parte.

sfintitate s.f. (inv.; art.; urmat de un adj. posesiv sau de un pronume personal, termen de reverenta folosit pentru a vorbi cu sau despre un cleric) sfintia.

PERSONAL, -A adj. 1. Care apartine cuiva (fiind proprietatea lui); specific pentru persoane; individual, propriu. ♦ (adv.) In persoana, insusi. ♦ Original, propriu. 2. Tren personal (si s.n.) = tren de persoane care opreste in toate statiile; (gram.) pronume personal = pronume care arata persoana; mod personal = mod verbal ale carui forme se schimba dupa cele trei persoane. [Pl. -li, -le, (s.n.) -luri. / cf. lat. personalis, fr. personnel].

INS, INSA, insi, inse, pron. 1. (pronume personal, azi art., precedat de prep. „intru”, „printru”) El, ea, dansul, dansa. 2. (Pronume de intarire, de obicei adjectival, astazi numai la f. pl.) Insusi. Ele insele. – Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa).

POLITETE, (2) politeti, s. f. 1. Atitudine, comportare conforma cu buna-cuviinta, amabila, politicoasa; amabilitate. ◊ pronume personal (sau posesiv) de politete = pronume care se foloseste in vorbirea cu sau despre o persoana careia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politete = a) care exprima politete; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politete = fiind obligat de anumite cerinte (formale) de conduita, de eticheta. ♦ Ansamblu de reguli de comportament in spiritul bunei-cuviinte, al amabilitatii si al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprima politetea (1) (exagerata a) cuiva fata de cineva. [Pl. si: (2) politeturi. – Var.: politeta s. f.] – Din fr. politesse.

CONJUNCT, -A, conjuncti, -te, adj. (In sintagma) Forme conjuncte = formele scurte ale prezentului indicativ pers. 1 sg. (-s) si pers. 3 sg. si pl. (-i, -s) al verbului „a fi” si formele neaccentuate ale pronumelui personal la dativ si acuzativ sg. si pl. (-mi sau mi-, -ti sau ti- etc.) – Din lat. conjunctus. Cf. fr. conjoint.

CONJUNCT ~ta (~ti, ~te) Care este prescurtat. ◊ Forme ~te forme scurte ale verbului a fi la indicativ prezent si forme neaccentuate ale pronumelui personal la dativ si acuzativ. /<lat. conjunctus

NOMINATIV s.n. Caz al declinarii in care stau subiectul, apozitia si numele predicativ. ◊ Nominativ etic = forma de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit intr-o constructie in care, ca si in cazul dativului etic, se cere interlocutorului sa participe afectiv la ceea ce se povesteste. [Pl. -ve. / cf. lat. nominativus, fr. nominatif].

CONJUNCT, -A adj. (Gram.) Forme conjuncte = formele prescurtate care se intalnesc la prezentul indicativ persoana 1 sg. si 3 sg. si pl. ale verbului „a fi” si formele neaccentuate de dativ si acuzativ singular si plural ale pronumelui personal. [< lat. coniunctus].

ea (ele), – pron. – pronume personal de pers. 3 sing. f.; tine locul persoanei despre care se vorbeste. – Mr. ea, ia, megl. ea, istr. io. Lat. illa (Puscariu 764; REW 4266). Pl. ele ‹ illae, gen. ei ‹ illaei (pl. lor ‹ illorum), acuz. o ‹ *eaua ‹ illam. Cf. el, iele.

eu pron. – pronume personal de pers. 1 sing. – Mr. eu, io(u), mine, megl., istr. io. Lat. ego (Diez, I, 239; Puscariu 771; Candrea-Dens., 533; REW 2830), cf. alb. un(e), vegl. jo, it. io (sard. eo, Matera eu), prov. ieu, fr. je, sp. yo, port. eu. Gen. mie ‹ mihi, dat. (i)mi ‹ mi, acuz. ma ‹ mē sau mine ‹ mēne. Se foloseste acuz. cu prep.: cu mine, fara mine, decit mine, pentru mine, etc. In Munt., in limbajul popular si vulgar, se pronunta io.

CONJUNCT, -A adj. intim legat, strans unit. ◊ (gram.) forme conjuncte = formele scurte ale prezentului indicativ persoana 1 sg. si 3 sg. si pl. ale verbului „a fi” si formele neaccentuate de dativ si acuzativ sg. si pl. ale pronumelui personal; (muz.) treapta conjuncta = treapta care urmeaza alteia sau o precede imediat la interval de secunda. (< lat. coniuctus, fr. conjoint)

L s. m. invar. 1. A cinsprezecea litera a alfabetului limbii romane; sunetul notat cu aceasta litera (consoana sonanta lichida laterala dentala). 2. Cifra romana cu valoarea 50. 3. (MED.) Abreviere pentru vertebra lombara sau radacina nervoasa lombara, urmata de numar. 4. Forma neaccentuata (scurta) de acuzativ a pronumelui personal el. 5. Simbol pentru lira².

INSUMI, INSAMI, pron. de intarire. 1. (Pe langa un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. (Inv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fara ajutorul altuia. [Forme gramaticale; pers. 2 sg. insuti, insati, pers. 3 sg. insusi, insasi, pers. 1 pl. insine, insene, pers. 2 pl. insiva, inseva, pers. 3 pl. insisi, insesi] – Ins(ul) + -mi, -ti, -si.

personal, -A I. adj. 1. care apartine cuiva; specific pentru persoane. ◊ (adv.) in persoana, insusi. ◊ original. 2. tren ~ (si s. n.) = tren de persoane care opreste in toate statiile; pronume ~ = pronume care arata persoana (2); mod ~ = mod verbal ale carui forme se modifica dupa cele trei persoane (2). II. s. f. (expozitie) ~a = expozitie a unui singur artist. III. s. n. totalitatea angajatilor dintr-o institutie sau intreprindere. (< lat. personalis, germ. personal, fr. personnel)

personal² ~a (~i, ~e) 1) Care apartine unei persoane ca individ izolat; al unei singure persoane; particular; privat; individual. Transport ~. 2) Care tine de o persoana; propriu unei persoane; individual. Dosar ~. ◊ Raspundere ~a raspundere care i se atribuie cuiva sau pe care si-o ia cineva in mod individual. pronume ~ pronume care prin forma sa indica una din cele trei persoane. Mod ~ mod verbal ale carui forme se schimba dupa persoane. (Tren) ~ tren de pasageri (care se opreste in toate statiile). /<lat. personalis, germ. Perssonel, it. personale

PERSOANA s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea insusirilor fizice si psihice; fiinta omeneasca, ins. ♦ in ~ = a) personal. b) in carne si oase. ♦ (jur.) ~ fizica = om privit ca subiect cu drepturi si obligatii. ~ juridica = intreprindere, institutie etc. careia legea ii acorda drepturi si datorii, recunoscuta ca subiect de drept. 2. categorie gramaticala specifica verbului si unor pronume, care indica pe cel caruia i se adreseaza sau pe cel despre care se vorbeste; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima aceasta categorie. (< lat. persona, fr. personne)

PERSOANA s.f. 1. Fiinta omeneasca; om; individ, ins. ♦ In persoana = a) personal, insusi; b) in carne si oase. ♦ (Jur.) Persoana fizica = om privit ca subiect cu drepturi si obligatii; persoana juridica = intreprindere, institutie etc. careia legea ii acorda drepturi si datorii, fiind recunoscuta ca subiect de drept. 2. Categorie gramaticala a pronumelui si a conjugarii verbelor, care indica pe vorbitor, pe cel caruia i se adreseaza sau pe cei despre care se vorbeste. [< lat. persona, cf. it. persona, fr. personne].