CANON, canoane, s. n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina in cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 6. Litera de tipar, avand corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau in trecut cartile canonice. – Din sl. kanonu, fr. canon, germ. Kanon.

ANTIROMAN s.n. Opera literara in proza de mai mare intindere, care isi propune sa reflecte realitatea cat mai putin alterata de procedee artistice conventionale. [< fr. antiroman].

AUTOPASTISA s. f. imitatie a propriilor procedee artistice; maniera, sablon. (< auto¹- + pastisa)

ORCHESTRATIE s. f. 1. arta de a orchestra (1). ◊ transcriere pentru ansamblu orchestral a unei compozitii muzicale; instrumentatie (1). ◊ modul cum sunt aranjate grupurile de instrumente ale unei orchestre. 2. ansamblu de procedee artistice prin care sunetele capata, in poezie, expresivitate si valoare estetica. (< fr. orchestration)

CANON, canoane, s. n. 1. Lege sau regula bisericeasca. ♦ Norma morala. 2. Pedeapsa data la incalcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Regula facand parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epoca; p. ext. regula rigida, formalista. 4. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 5. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonu < gr.).

HAGIU, Grigore (1933-1985, n. Targu Bujor), poet roman. Versuri de factura reflexiva, existentiala („Continentele ascunse”, „Nostalgica triada”), care preiau de la Nichita Stanescu o serie de obsesii tematice si procedee artistice. Lirica sa imbraca adesea un vesmant sarbatoresc si solemn, cand se intoarce asupra originilor, a lumii rurale si a trecutului din care coboara („Fantastica padure”, „Alte sonete”).

ALEGORIE, alegorii, s. f. 1. procedeu artistic constand in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allegorie, lat. allegoria.

AUTOPASTISA, autopastisez, vb. I. Tranz. si refl. A copia genul sau procedeele artistice folosite in lucrari proprii. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + pastisa.

INVOCATIE, invocatii, s. f. Faptul de a invoca; chemare in ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare stilistica) adresata de catre un poet muzei pentru a-l ajuta in realizarea creatiei sale artistice. ♦ procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpeleaza un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invocatiune s. f.] – Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.

VALORATIE, valoratii, s. f. procedeu artistic datorita caruia se poate reda in pictura iluzia volumului obiectelor prin efecte de valoare (II 6).- Valora + suf. -tie (dupa fr. valorisation).

COLAJ, colaje, s. n. procedeu artistic care consta in compunerea unui tablou prin lipirea laolalta a unor elemente eterogene; p. ext. tablou realizat prin acest procedeu. – Din fr. collage.

ALEGORIE ~i f. 1) procedeu artistic constand in exprimarea unei idei printr-o imagine. 2) Opera artistica in care se foloseste acest procedeu. 3) Figura de stil constituita dintr-un sir de metafore, comparatii si personificari. 4) Compozitie muzicala care face impresia ca urmareste desfasurarea unei povestiri imaginare. [G.-D. alegoriei] /<fr. allegorie, lat. allegoria

ALEGORIE s.f. 1. procedeu artistic care consta in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete, constituind o imagine unitara. ♦ Pictura, sculptura etc. care reprezinta o idee abstracta. 2. (Muz.) Compozitie care da impresia ca urmareste desfasurarea unei povestiri imaginare. [Pl. -ii, gen. -iei. / cf. fr. allegorie, it., lat., gr. allegoria].

AUTOPASTISA vb. I. refl. (Despre scriitori) A-si copia procedeele artistice proprii. [Et. incerta].

VALORATIE s.f. procedeu artistic prin care se poate da in pictura iluzia celor trei dimensiuni ale obiectelor, a distantei dintre ochi si obiecte si a reliefului acestora. [Gen. -iei. / dupa fr. valorisation].

ALEGORIE s. f. 1. procedeu artistic, bazat pe metafora, constand in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. opera plastica sau literara care foloseste acest procedeu. 3. (muz.) compozitie care da impresia ca urmareste desfasurarea unei povestiri imaginare. (< fr. allegorie, lat., gr. allegoria)

ANTIPIESA s. f. piesa de teatru care nu tine seama de procedeele artistice traditionale; parodie a unei piese. (< fr. antipiece)

AUTOPASTISA vb. refl. (despre scriitori) a-si imita procedeele artistice proprii. (< auto¹- + pastisa)

INVOCATIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugaminte prin care poetul se adreseaza muzelor sau unor divinitati pentru a-l inspira. ♦ ~ retorica = invocatie patetica. (< fr. invocation, lat. invocatio)

VALORATIE s. f. procedeu artistic prin care se poate da, in pictura, iluzia celor trei dimensiuni ale obiectelor, a distantei dintre ochi si obiecte si a reliefului acestora. (dupa fr. valorisation)

ALEGORIE, alegorii, s. f. procedeu artistic constand in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. – Fr. allegorie (lat. lit. allegoria).

DICTEU s.n. Dictare. ♦ procedeu de creatie artistica preconizat de catre suprarealisti, prin care se ambitiona realizarea unei expresii formale a operei de arta, identica gandirii in stare de veghe, de vis etc. ◊ Dicteu muzical = muzica ce urmeaza a fi notata dupa auz. [< fr. dictee].

DICTEU s. n. reproducere fidela, automata a unui act de gandire, fara controlul ratiunii; dictare. ♦ ~ automat = procedeu de creatie artistica preconizat de catre suprarealisti, prin care se ambitiona realizarea unei expresii formale a operei de arta, identica gandirii in stare de veghe, de vis etc.; ~ muzical = muzica ce urmeaza a fi notata dupa auz. (< fr. dictee)

VELOGRAFIE, velografii, s. f. (Tipogr.) procedeu de tipar inalt pentru obtinerea de tipare artistice asemanatoare fotografiei. – Din fr. velographie.

MANIERISM s.n. 1. Afectare; superficialitate. 2. (Med.) Comportament gestual afectat la unii schizofrenici. 3. (Arte) procedeu formalist de realizare a unei opere literare sau artistice prin folosirea afectata si insistenta a unor mijloace de expresie create de un altul sau de artist insusi. 4. Curent artistic aparut in Italia in sec. XVI, care reprezinta in pictura o arta ce se adreseaza unei minoritati cultivate. [Pron. -ni-e-. / cf. fr. manierisme, it. manierismo].

ANTIPOEM, antipoeme, s. n. Poem care nu respecta procedeele lirice consacrate si care ilustreaza o noua estetica. ◊ Poem fara valoare artistica. – Anti- + poem.

ANTIPOEZIE, antipoezii, s. f. Poezie care nu respecta procedeele lirice consacrate si care ilustreaza o noua estetica. ♦ Poezie fara valoare artistica. – Anti- + poezie.

MANIERISM s. n. 1. lipsa de naturalete in comportare, afectare, afisare a unui mod de a fi altfel decat in realitate. ◊ ansamblu de procedee si mijloace de expresie formaliste in realizarea unei opere literare sau artistice, care cultiva eleganta si rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. forma de arta practicata mai ales in Italia in sec. XVI si XVII, prin efecte picturale rafinate, adresandu-se unei minoritati cultivate in materie artistica si literara. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. manierisme)

MANIERISM s. n. 1. Comportare manifestata prin lipsa de naturalete, artificialitate, afectare². 2. Formalism in realizarea unei opere artistice sau literare, rezultat mai ales din folosirea mecanica si repetata a anumitor procedee. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manierisme.

ANTIPIESA, antipiese, s. f. Piesa de teatru care nu respecta procedeele dramatice consacrate si care ilustreaza o noua estetica; (rar) antiteatru. ♦ Piesa fara valoare artistica. – Din fr. antipiece.

PICTURA, (2) picturi, s. f. 1. Ramura a artelor plastice care interpreteaza realitatea in imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfasurate pe o suprafata plana. 2. Lucrare artistica executata de un pictor: tablou, panza. ♦ Ansamblul creatiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor. ♦ Ansamblul operelor, stilurilor si procedeelor specifice pictorilor dintr-o tara, dintr-o epoca, dintr-o scoala etc. 3. Fig. Descriere sugestiva (intr-o opera beletristica) a fizicului si a caracterului personajelor, a unor scene din viata reala si din natura etc. – Din lat. pictura.

TRANSFIGURARE s. f. actiunea de a (se) transfigura; transfiguratie. ◊ procedeu specific procesului de creatie cu ajutorul caruia elementele realitatii exterioare, filtrate de imaginatia si puterea de expresie a artisticului, se transforma intr-o realitate noua, opera de arta. (< transfigura)

STIL¹ ~uri n. 1) Mod specific de exprimare si prezentare artistica a realitatii intr-un anumit domeniu (in diferite perioade de timp). ~ in pictura. ~ in arhitectura. ~ clasic. ~ gotic. ~ national. 2) Ansamblu de procedee folosite intr-un domeniu de activitate. ~ de conducere. ~ de inot. 3) Totalitate a mijloacelor de limba specifice unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu sau unui anumit grup de vorbitori. ~ publicistic. ~ stiintific. ~ familiar. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stylos

MESTESUG, mestesuguri, s. n. I. 1. Meserie; p. gener. profesiune, ocupatie, indeletnicire; mestesugarie. 2. Ramura, disciplina (a stiintei, a artei); stiinta, arta, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic). 3. Pricepere, indemanare, abilitate, talent. ♦ Arta, maiestrie; (rar) actiune realizata cu pricepere, cu maiestrie. 4. Actiune facuta (in ascuns) cu dibacie, cu viclenie, in vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (Pop.) Viclenie, tertip, inselatorie. II. (Inv. si pop.; concr.) 1. Unealta, instrument. 2. Dispozitiv al unui obiect; parte componenta (cu rol activ) a unui sistem; mestesugire. – Din magh. mesterseg.

IDEALIZARE s.f. Actiunea de a idealiza si rezultatul ei. ♦ procedeu cognitiv de constituire a unor „obiecte” abstracte, care nu exista ca atare in realitate. ♦ Transfigurare in cadrul operei de arta a realitatii in vederea realizarii unui ideal artistic. [< idealiza].

INVENTIE s.f. 1. Crearea, infaptuirea unui nou sistem tehnic, a unui procedeu tehnologic etc.; lucru inventat. 2. Afirmarea unor lucruri inchipuite, neadevarate; (p. ext.) nascocire, plasmuire; minciuna. 3. Gasirea argumentelor intr-un discurs sau a temelor si a formelor celor mai expresive si mai potrivite intr-o creatie artistica. [Gen. -iei, var. inventiune s.f. / cf. lat. inventio, fr. invention].

STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. 2. Partea pistilului care se afla deasupra ovarului si poarta stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui continut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gandirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau scolilor artistice nationale. ◊ Figura de stil = v. figura (4) [in DEX ´98, DN]. 3. Mod, fel, maniera de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de munca = fel de a concepe munca si de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].

COMPUNERE ~i f. 1) v. A COMPUNE. 2) lingv. procedeu sintactico-morfologic de formare a unui cuvant nou prin reunirea a doua sau a mai multor cuvinte. 3) mat. Operatie de determinare a rezultantei a doi sau mai multi vectori. 4) Lucrare pe o tema literara sau libera scrisa de un elev cu scopul verificarii cunostintelor lui. 5) inv. Rezultat al unui proces de creatie artistica; compozitie. [G.-D. compunerii] /v. a compune

CLASIC, -A, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, artistice) Care serveste ca model de perfectiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris dupa canoanele obisnuite, traditionale. ♦ (Despre scriitori, artisti, oameni de stiinta etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a carui opera isi pastreaza importanta de-a lungul veacurilor, ramane in patrimoniul cultural-stiintific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentreaza caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei actiuni, ale unei situatii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit in mod curent. procedeu tehnic clasic 3. Care apartine clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.