IEZUITISM s. n. Conceptie morala, religioasa si politica a iezuitilor. ♦ Fig. Lipsa de principii morale in alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor; ipocrizie, perfidie. [Pr.: -zu-i-] – Din fr. jesuitisme.

EXPURGA, expurg, vb. I. Tranz. A elimina dintr-o carte pasajele care sunt sau par a fi incompatibile cu anumite principii morale. – Din fr. expurger, lat. expurgare.

EXPURGA vb. I. tr. A elimina dintr-o carte pasajele incompatibile cu anumite principii morale sau idei politice; a curata. [< fr. expurger, cf. lat. expurgare].

METODISM s.n. Doctrina mistica cu principii morale foarte severe, practicata de o secta anglicana intemeiata in sec. XVIII. [< fr. methodisme].

EXPURGA vb. tr. a elimina dintr-o carte pasaje incompatibile cu anumite principii morale sau idei politice. (< fr. expurger, lat. expurgare)

METODISM s. n. doctrina religioasa cu principii morale foarte severe, practicata de o secta anglicana. (< fr. methodisme)

IMORAL, -A, imorali, -e, adj. Care este contrar moralei, care calca principiile ei, care nu are nici un principiu moral. – Din fr. immoral.

MORALITATE s. f. Insusirea a ceea ce este moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivitati din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduita, moravuri in conformitate cu principiile morale; cinste, buna purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralite.

MORALIZATOR, -OARE, moralizatori, -oare, adj. Care contribuie la crearea unei atmosfere morale, la raspandirea moralei, care da invataturi morale, care moralizeaza pe cineva; educativ. ♦ (Si substantivat; peior.) Care propovaduieste principiile morale cu ostentatie. – Din fr. moralisateur.

ETIC, -A, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Stiinta care se ocupa cu studiul teoretic al valorilor si conditiei umane din perspectiva principiilor morale si cu rolul lor in viata sociala; totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare; morala. 2. Adj. Privitor la etica (1), de etica, bazat pe etica, conform cu etica; moral. – Din fr. ethique, lat. ethicus.

ETOCRATIE s. f. Guvernare fundata numai pe principiile moralei. – Din fr. ethocratie.

DREPTATE, (rar) dreptati, s. f. principiu moral si juridic care cere sa se dea fiecaruia ceea ce i se cuvine si sa i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaste drepturile fiecaruia si de a acorda fiecaruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau dupa) dreptate = dupa lege, cum se cuvine, in mod just, pe drept, echitabil. Pe buna dreptate = pe drept cuvant, in mod intemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate savarsita cuiva; a recunoaste dreptul cuiva intr-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi intemeiat in ceea ce spune sau in ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaste ca ceea ce spune sau face (cineva) este intemeiat, indreptatit, just. ♦ (Pop.) Judecata. – Din dreptatate (inv. „dreptate” < drept + suf. -atate).

CORECT ~ta (~ti, ~te) si adverbial 1) Care corespunde normelor; in conformitate cu normele; conform; exact; fidel. Copie ~ta. Fraza ~ta. 2) Care corespunde uzantelor sociale; in concordanta cu morala; decent. Tinuta ~ta. 3) (despre persoane) Care respecta convenientele sociale; caracterizat prin respect pentru principiile moralei sociale. /<fr. correct, lat. correctus

DREPTATE ~ati f. 1) principiu moral si juridic care cere respectarea drepturilor fiecaruia; echitate. Act de ~. ◊ A face (sau a da) ~ a indreptati. Pe buna ~ in mod intemeiat; pe drept cuvant. A avea ~ a fi intemeiat in ceea ce (se) spune sau in ceea ce (se) face. 2) la pl. Drepturi recunoscute prin lege. [Art. dreptatea; G.-D. dreptatii] /drept + suf. ~ate

ECHITATE ~ati f. principiu moral sau juridic care cere respectarea drepturilor fiecaruia; dreptate. [G.-D. echitatiii /<fr. equite, lat. aequitas, ~atis

ETIC ~ca (~ci, ~ce) Care tine de etica; propriu eticii; moral. principii ~ce. /<lat. ethicus

IMORAL ~a (~i, ~e) Care este in contradictie cu principiile moralei; lipsit de integritate morala; contrar moralei; nemoral. /<fr. immoral

JUSTITIE ~i f. 1) Totalitate a instantelor judecatoresti si a legilor unui stat. ◊ A chema (sau a se prezenta) in fata ~ei a cita (sau a se prezenta) la judecata. 2) Activitate a instantelor judiciare ale unui stat; exercitiu al puterii judiciare. 3) principiu moral avand ca esenta conformitatea cu adevarul. 4) Caracter just; echitate; justete. [G.-D. justitiei; Sil. -ti-e] /<lat. justitia, fr. justice

MORALITATE f. Caracter a ceea ce este moral; comportare conforma cu principiile moralei. /<lat. moralitas, ~atis, fr. moralite

A MORALIZA ~ez tranz. (persoane) 1) rar A instrui dand invataturi morale; a indruma in conformitate cu principiile moralei. 2) fam. A face cuiva morala; a dojeni; a mustra; a probozi. /<fr. moraliser

MORALIZATOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care moralizeaza. Ton ~. Roman ~. 3) si substantival (despre persoane) Care propaga cu ostentatie principiile moralei; propagator ostentativ al principiilor morale. /<fr. moralisateur

PACAT ~e n. 1) Fapta sau vorba care contrazice principiile moralei religioase. ◊ Cu ~ nedrept; vinovat. Fara ~ drept; nevinovat. A intra (sau a cadea) in ~ a savarsi o fapta regretabila. A-si ispasi (sau a-si spala) ~ul (sau ~ele) a-si ispasi vina. A face ~e cu cineva a invinovati pe nedrept pe cineva. A-l impinge la ~ (pe cineva) a fi indemnat de un gand rau. E ~ (sau e mai mare ~ul) e regretabil; n-ar trebui. 2) Intamplare nefasta; nenorocire. ◊ Din ~e din nefericire; cu regret. Ce ~ imi pare foarte rau. ~ele mele vai de mine. 3) fig. Imperfectiune morala caracteristica unei persoane. /<lat. peccatum

ETICA s.f. 1. Disciplina filozofica care studiaza principiile morale, originea, dezvoltarea si continutul lor. 2. morala. [Gen. -cii. / cf. fr. ethique, lat. ethica].

IMORALISM s.n. Conceptie (sustinuta mai ales de Nietzsche si Gide) care preconizeaza incalcarea si negarea normelor si a principiilor morale. ♦ Atitudine opusa fata de tot ceea ce in mod obisnuit este considerat moral. [< fr. immoralisme].

MORALITATE s.f. Comportare in conformitate cu principiile moralei; caracterul a ceea ce este moral. ♦ Corectitudine, cinste. [Cf. fr. moralite, lat. moralitas].

ETOCRATIE s.f. Guvernare fundata numai pe principiile moralei. [Gen. -iei. / < fr. ethocratie, cf. gr. ethos – morav, kratos – putere].

IMORAL, -A adj. Contrar principiilor morale. [Cf. fr. immoral, it. immorale].

pierzator, pierzatoare, pierzatori, pierzatoare, adj., s.m. (inv. si pop.) 1. care nimiceste, distruge sau vatama; care aduce un prejudiciu moral; nimicitor, distrugator, vatamator; ucigas. 2. (s.m.) persoana care provoaca pagube, ruina, distrugere. 3. care provoaca dezordine, rascoala. 4. care duce la osanda si la pierderea vietii vesnice. 5. (s.m. art.) diavolul. 6. care cauzeaza un prejudiciu moral, care duce la pierzanie; degradant. 7. (s.m.) persoana care incalca principiile morale si religioase; om pacatos, defaimator, batjocoritor. 8. (persoana) care sufera o paguba, o pierdere materiala.

MORAL, -A adj. 1. Conform principiilor moralei. ♦ Din care se trage o invatatura, didactic. 2. Referitor la psihic, spirit sau intelect; intelectual, spiritual. // s.n. Ansamblul facultatilor psihice, spirituale. ♦ Stare de spirit, dispozitie sufleteasca. ♦ Curaj. [Cf. lat. moralis, fr. moral].

principIU s.n. 1. Element fundamental, idee de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem politic etc. 2. Lege fundamentala a unei stiinte, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline. 3. (In antichitate si in evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componenta de baza a lumii fizice. ♦ (In conceptiile mistice) Cauza initiala a lumii fizice si morale. ♦ principiu activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. Regula sau norma de actiune, de legislatie etc. ♦ In principiu = din punct de vedere teoretic, in general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; inv.) princip, printip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].

AMORALISM s. n. conceptie care preconizeaza renuntarea la principiile morale; negare a oricarei morale. (< fr. amoralisme)

CLASICISM s. n. 1. atitudine estetica fundamentala, caracterizata prin tendinta de a observa fenomenele in lumina universalului si de a inchega intr-un sistem stabil, armonios si proportional, elementele frumosului in conformitate cu anumite norme, tinzand spre un tip ideal, senin si echilibrat al perfectiunii formelor, care caracterizeaza cultura antichitatii greco-latine si alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent in arta si literatura europeana din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichitatii greco-latine, prin suprematia principiilor morale, prin triumful ratiunii asupra sentimentelor si fanteziei, prin cultul pentru adevar si natural, prin respectarea stricta a anumitor reguli, prin ordine, echilibru si claritate. 3. perioada in istoria culturii universale si nationale ale carei creatii reprezinta maximum de realizare artistica si modele demne de urmat. (< fr. classicisme)

ETOCRATIE s. f. guvernare fundata numai pe principiile moralei. (< fr. ethocratie)

IMORAL, -A adj. contrar principiilor morale; care nu are nici un principiu moral. (< fr. immoral)

MORAL, -A I. adj. 1. conform principiilor moralei. ◊ din care se trage o invatatura, didactic. 2. referitor la psihic, spirit sau intelect, intelectual, spiritual. II. s. n. 1. ansamblul facultatilor psihice, spirituale. 2. stare de spirit. ◊ curaj. (< lat. moralis, fr. moral)

PROBABILISM s. n. 1. conceptie potrivit careia nu se poate stabili cu certitudine daca un enunt este adevarat sau nu, ci se poate distinge doar un oarecare grad de probabilitate. 2. caracterul probabil, statistic al fenomenelor si proceselor sociale. 3. principiu moral potrivit caruia atunci cand exista un conflict intre o norma si libertate, o actiune contra normei este permisa daca ea se desfasoara conform unei opinii probabile. (< fr. probabilisme)

PSIHANALIZA s. f. conceptie psihologica a lui Freud si a adeptilor sai, care isi propune sa dezvaluie rolul diverselor niveluri ale psihicului si dinamica raporturilor dintre constient, inconstient, subconstient, afirmand ca dorintele care vin in conflict cu normele sociale si cu principiile morale ale persoanei sunt supuse refularii si alungate in subconstient; freudism. ◊ metoda psihoterapeutica corespunzatoare. (< fr. psychanalyse)

BENTHAM [bentəm], Jeremy (1748-1832), filozof si jurist englez. Discipol al lui Th. Hobbes si Cl. A. Helvetius. Teoretician al liberalismului. A sesizat influenta economicului asupra juridicului si a promovat o morala utilitarista bazata pe „interesul personal”, ale carei principii le-a aplicat si in legislatie („Introducere in principiile moralei si legislatiei”, „Scrieri economice”).

FRANCMASONERIE f. Curent religios si filozofic care se caracterizeaza prin ritualuri mistice si prin imbinarea lor cu principiile etico-morale si politice. [G.-D. francmasoneriei] /<fr. franc-maconnerie

MASONERIE f. Curent religios si filozofic care se caracterizeaza prin ritualuri mistice si prin imbinarea lor cu principiile etico-morale si politice. /<fr. maconnerie

PRECEPT s.n. principiu, invatatura morala; regula de conduita. ♦ Sfat, recomandare. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. precepte, lat. praeceptum].

PRECEPT s. n. principiu, invatatura morala; norma, regula de conduita. ◊ sfat, recomandare. (< fr. precepte, lat. praeceptum)

UNIVERSALIZABILITATE (‹ fr., lat.) s. f. Termen creat de filozoful englez R.M. Hare pentru a desemna acea trasatura logica a judecatilor morale potrivit careia una din acestea, desi poate fi particulara, implica o judecata universala. U. este folosita in argumentatia morala ca principiu formal.

METAmorala s. f. (Rar) Parte a teoriei etice care studiaza principiile fundamentale ale moralei. – Din fr. metamorale.

IMORALISM n. Conceptie care promoveaza nerespectarea principiilor si normelor morale. /<fr. immoralisme

EUDEMONISM s.n. 1. Conceptie, teorie morala fundata pe principiul ca fericirea este binele suprem. 2. (Liv.) Nazuinta a omului spre fericire. [Pron. e-u-. / < fr. eudemonisme, cf. gr. eudaimonia – fericire].

METAmorala s.f. Parte a teoriei etice avand ca obiect principiile fundamentale ale moralei. [< fr. metamorale].

METAmorala s. f. parte a teoriei etice care studiaza principiile fundamentale ale moralei. (< fr. metamorale)

CLARKE [cla:c], Samuel (1675-1729), filozof englez. Influentat de fizica lui Newton si rationalismul lui Descartes. A considerat principiile si regulile morale ca fiind legi divine ce presupun credinta in nemurire („O demonstratie a existentei si atributelor lui Dumnezeu”, „Cercetare filozofica privind libertatea umana”).

NATURALISM s. n. 1. Curent sau tendinta in arta si literatura, care se caracterizeaza prin observarea riguroasa a faptelor din realitatea obiectiva, prin redarea lor fidela, prin preferinta pentru aspectele urate, vulgare ale naturii omenesti etc. 2. Conceptie filozofica care exclude supranaturalul, ridicand natura la rangul de principiu suprem. 3. Teorie etica care intemeiaza notiunea binelui pe un principiu situat in afara moralei (evolutie biologica, placere etc.), viata morala fiind o prelungire a celei biologice. – Din fr. naturalisme.

IMORALISM s. n. 1. doctrina care preconizeaza incalcarea principiilor si a normelor morale. 2. dispret fata de tot ceea ce este considerat moral. (< fr. immoralisme)

PROFESIUNE/PROFESIE s. f. 1. activitate cu caracter permanent desfasurata de cineva in baza unei calificari; meserie, indeletnicire, ocupatie. 2. ~ de credinta = declaratie publica facuta de cineva asupra principiilor sau convingerilor sale (morale, politice etc.). (< fr. profession, lat. professio)

EUDEMONISM s. n. Conceptie etica si principiu care pune la baza moralei nazuinta spre fericire. [Pr.: e-u-] – Din fr. eudemonisme.

CANON ~oane n. 1) Dogma religioasa. 2) Sanctiune aplicata de cler pentru incalcarea unei astfel de dogme; penitenta. 3) fig. Suferinta fizica sau morala foarte puternica; cazna; tortura; supliciu. 4) principiu in arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictete. ~ al artei clasice. 5) fig. Regula rigida, bazata pe principii formale. 6) Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci executa succesiv aceeasi melodie. A canta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon

RAU³ rele n. 1) Calitate care intruchipeaza tot ce este negativ. ~l aduce daune. ◊ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu parere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) sa aiba parte de lucruri neplacute. De bine, de ~ desi nu este asa cum trebuie, dar te poti impaca si cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeata de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boala care apare la unii calatori pe mare. ~ de munte stare de indispozitie generala care apare in timpul urcarii la mari inaltimi. 2) principiu care vine in contradictie cu morala; fapta nesocotita. ◊ A vorbi de ~ pe cineva a barfi pe cineva. /<lat. reus

JAINISM s.n. Doctrina filozofica-religioasa a unei secte budiste din sudul Indiei, cu ritul brahman, care are la baza principiul reincarnarii si care propovaduieste autoperfectiunea morala si ascetismul ca mijloace principale ale „mantuirii”. [Pron. ja-i-, var. djainism s.n. / < fr. jainisme].

DEZALIENARE s. f. combaterea alienarii. ◊ conceptie progresista, revolutionara care, respingand morala si filozofia individualista, promoveaza colectivismul, principiul dezvoltarii neingradite, armonioase si multilaterale a individului si a personalitatii umane. (< dezaliena)

CERTA, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la cearta cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se galcevi, a se ciorovai, a se ciondani. ♦ A rupe relatiile de prietenie, a se invrajbi cu cineva, a se supara. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etica; a fi imoral. A fi certat cu justitia = a nesocoti legile in mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Inv.) A pedepsi. – Lat. certare.

IMPERATIV, -A, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordona; poruncitor. ◊ Mod imperativ (si substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprima un ordin, o interdictie, un sfat, un indemn, o rugaminte etc. a subiectului. Propozitie imperativa = propozitie care exprima un ordin, un indemn, o rugaminte etc. 2. S. n. Necesitate categorica si neconditionata; obligatie. ◊ Imperativ categoric = principiu (enuntat de Kant) dupa care obligatia morala are un caracter absolut, neconditionat, spre deosebire de cerintele conditionate ale vietii cotidiene. – Din fr. imperatif, lat. imperativus.

NATURALISM s.n. 1. Tendinta in literatura si arta de a reconstitui realitatea cat mai fidel, chiar in aspectele ei neesentiale (uneori accentuand laturile urate, vulgare). 2. Curent literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si (mai ales) biologic in explicarea caracterelor umane. 3. Stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existand prin ea insasi, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].

NATURALISM s. n. 1. curent, tendinta in arta si literatura care isi propune reproducerea obiectiva a realitatii, acordand preferinta aspectelor urate, vulgare ale naturii omenesti. 2. curent literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si biologic in explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura. 4. doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existand prin ea insasi, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)

PRECEPT s. 1. invatatura, norma, principiu, regula, (pop.) porunca, (inv.) marturie, porunceala, poruncita. (Precept moral.) 2. v. recomandare.

PRECEPT, precepte, s. n. Formula, principiu, invatatura care sta la baza unei doctrine (mai ales morale); norma, regula de conduita. ♦ Recomandare, sfat, povata. Precepte de igiena. [Pl. si: precepturi] – Din fr. precepte, lat. praeceptum.

IMPERATIV, -A adj. Care ordona; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (si s.n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, un sfat, o rugaminte etc.; propozitie imperativa (si s.f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorica si care se impune neconditionat; obligatie. ◊ (In filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa in constiinta umana norme morale universal valabile si vesnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. imperatif].

DIDACTIC, -A I. adj. de, pentru invatamant, referitor la invatamant. ◊ destinat instruirii. ♦ literatura ~a = gen de literatura care isi propune sa instruiasca, sa informeze, sa educe moral. ◊ (peior.) arid, sec. II. s. f. disciplina pedagogica care studiaza principiile si metodele de invatamant. (< fr. didactique, gr. didaktikos)

IMPERATIV, -A I. adj. 1. care exprima un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (si s. n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, etc.; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absoluta. II. s. n. 1. necesitate categorica ce se impune neconditionat; obligatie. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa, in constiinta umana, norme morale universal valabile si vesnice. (< lat. imperativus, fr. imperatif)

PURITANISM s.n. Doctrina a unei secte prezbiteriene engleze care se bazeaza pe principii foarte rigide; (p. ext.) rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase si morale. [Cf. fr. puritanisme].

PURITANISM s. n. doctrina a unei secte prezbiteriene engleze care se bazeaza pe principii foarte rigide. ◊ (p.ext.) rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase si morale. (< fr. puritanisme)

UTILITARISM s. n. Conceptie filozofica care considera ca utilul este principiul tuturor valorilor. ♦ Conceptie etica potrivit careia ceea ce este util este si moral. – Din fr. utilitarisme.

ACTIVISM s.n. 1. Propaganda activa in serviciul unei doctrine politice, al unui partid etc. 2. Atitudine morala care pune accentul pe necesitatile vietii si pe actiune mai mult decat pe principiile teoretice. [< fr. activisme].

OPORTUNISM s.n. 1. Lipsa de conduita morala, de fermitate si de principialitate, urmarind satisfacerea intereselor personale prin adoptarea si aplicarea, dupa imprejurari, a unor pareri si principii potrivite momentului. 2. Curent ideologic si politic in randurile unor partide ale clasei muncitoare, care promoveaza ideea renuntarii la mijloacele luptei revolutionare, la transformarea revolutionara a societatii. [Cf. fr. opportunisme, rus. opportunizm].

REID [ri:d], Thomas (1710-1796), filozof scotian. Pastor presbiterian. A succedat lui Adam Smith la catedra de filozofie morala a Univ. din Glasgow. Fondatorul scolii scotiene de filozofie. Adversar al lui Berkeley si Hume. A criticat empirismul, afirmand existenta unor principii innascute ale „bunului simt” („Cercetare asupra intelectului uman prin prisma bunului-simt”, „Eseu asupra facultatilor intelectuale”).

SOCIALISM s. n. 1. Ansamblul doctrinelor social-politice care urmaresc reformarea societatilor umane prin desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie si de schimb si punerea acestora sub controlul statului. ♦ Socialism stiintific = ansamblul conceptiilor marxist-leniniste privitoare la structura si dinamica proceselor trecerii omenirii de la oranduirea capitalista la oranduirea comunista. Socialism utopic = ansamblul conceptiilor socialiste care concep instaurarea oranduirii socialiste ca o cerinta a ratiunii, ca o concretizare a unui ideal moral. 2. (In teoria marxista) Oranduire sociala bazata pe exercitarea puterii politice de catre clasa muncitoare aliata cu celelalte clase si categorii sociale muncitoare, pe proprietatea sociala asupra mijloacelor de productie si pe realizarea retributiei potrivit principiului „de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa munca depusa”. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialisme, germ. Sozialismus.