POLARIZOR, -OARE, polarizori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care poate produce polarizarea luminii; polarizant. 2. S. n. Dispozitiv optic care serveste la polarizarea luminii. – Din fr. polariseur.

POLARIZOR² ~oare n. Dispozitiv optic pentru polarizarea luminii. /<fr. polariseur

ANALIZATOR s.n. Instrument pentru determinari analitice. ♦ Aparat cu ajutorul caruia se studiaza polarizarea luminii. // s.m. Aparat al sistemului nervos, compus dintr-un organ de simt, din nervi si dintr-un numar de celule ale creierului, care are functia de a analiza, de a diferentia insusirile obiectelor si ale fenomenelor. [Pl. -oare, (rar, s.m.) -ori. / < analiza + -tor, dupa fr. analyseur].

POLAROID s.n. 1. Foaie de celofan folosita pentru polarizarea luminii. 2. Procedeu fotografic care permite obtinerea unei imagini pozitive intr-un interval de timp scurt. ♦ Aparat fotografic construit pe baza acestui procedeu. [Pron. -ro-id. / < fr. polaroide, engl. polaroid – nume comercial].

ANALIZOR s. n. 1. instrument pentru determinari analitice. 2. dispozitiv optic cu care se studiaza polarizarea luminii. 3. orice aparat cu un sistem de receptionare si de analiza a unor informatii. (< fr. analyseur)

POLARIZOR, -OARE I. adj. polarizant. II. s. n. dispozitiv optic pentru polarizarea luminii. (< fr. polariseur)

AGARBICEANU, 1. Ion. I. (1882-1963, n. Cenade, jud. Alba), prozator roman. Preot unit. Acad. (1955). Povestiri, nuvele („Doua iubiri”, „Fefeleaga”, „Popa Man”, „Trasurica verde”) si romane („Arhanghelii”, „Faraonii”, „Legea trupului”, „Strigoiul”, „Sectarii”) remarcabile prin autenticitatea surprinderii vietii taranesti traditionale si prin acuitatea revelarii problemelor sociale, in care configureaza tipuri si conflicte caracteristice mediului ardelean. Memorialistica („Amintiri”, „Licean... odinioara”). 2. Ion I. A. (1907-1971, n. Bucium, jud. Alba), fizician roman. Fiul lui A. (1). M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Bucuresti. Contributii in spectroscopie, polarizarea luminii, fluorescenta, optica fizica. Conducatorul cercetarilor care au dus la realizarea primului laser romanesc (1962).

ARAGO, Francois (1786-1853), astronom si fizician francez. A cercetat refractia si polarizarea luminii, propagarea sunetelor, magnetismul si electromagnetismul, scintilatia stelelor, aurorelor polare (1840).

BREWSTER [bru:stə], Sir David (1781-1868), fizician scotian. Contributii in optica (polarizarea luminii), astronomie (spectrul solar). A inventat caleidoscopul si un tip de stereoscop.

CRISTALOGRAFIE (‹ fr. {i}; {s} gr. krystallos „cristal” + graphe „descriere”) s. f. Stiinta auxiliara a mineralogiei care se ocupa cu studiul cristalelor. ◊ C. fizica, studiaza proprietatile fizice ale cristalelor, dependenta lor de structura atomo-cristalina si modificarea acestora sub actiunea factorilor externi. ◊ C. chimica, studiaza dependenta dintre structura cristalina a unei substante si proprietatile ei chimice. ◊ C. optica, studiaza efectele caracteristice aparute la propagarea luminii in cristale (birefringenta, polarizarea luminii).

FRESNEL [frenel], Augustin Jean (1788-1827), fizician francez. A pus bazele opticii ondulatorii (1819), considerand razele de lumina unde transversale, si a explicat fenomenele de interferenta (cu dispozitivul numit oglinzile lui F.), polarizarea luminii si dubla refractie. A construit oglinzi si lentile ce-i poarta numele.

NICOL s.m. (Fiz.) Dispozitiv optic pentru polarizarea luminii, format din doua prisme de spat de Islanda lipite. [< fr. nicol, cf. W. Nicol – fizician englez].

POLARIZAT, -A, polarizati, -te, adj. (Fiz.) Care a fost supus actiunii de polarizare (1). ◊ lumina plan (sau liniar) polarizata = fascicul de lumina in care vectorul electric (sau magnetic) poseda un plan unic (sau o directie unica) de oscilatie. – V. polariza.

polarizare s. (FIZ.) 1. polarizatie. (~ luminii.) 2. polarizare magnetica v. magnetizare.

RACEMIC, -A adj., s.n. (Substanta) care este optic inactiva, care nu deviaza planul polarizarii luminii. [< fr. racemique].

BIOT [ bio], Jean-Baptiste (1774-1862), fizician si astronom francez. Constributii la studiul polarizarii luminii. In electromagnetism a stabilit formula intensitatii campului magnetic al unui conductor (leagea Biot-Savart).

LAND [lænd], Edwin Herbert (1909-1991), inventator american. Cercetari fundamentale si inventii in domeniul polarizarii luminii; a inventat aparatul fotografic polaroid care permite obtinerea rapida a forografiei, initial in alb si negru (1947), apoi color (1963).

POLARISCOP, polariscoape, s. n. Instrument optic pentru studiul calitativ al efectelor de polarizare a luminii la trecerea ei printr-o substanta. – Din fr. polariscope.

LEVOGIR, -A, levogiri, -e, adj. (Despre unele substante optice) Care deviaza planul de polarizare a luminii spre stanga (in raport cu observatorul care priveste lumina din fata). – Din fr. levogyre.

DEXTROGIR, -A, dextrogiri,-e, adj. (Fiz.; despre substante) Care roteste planul de polarizare al luminii spre dreapta. Glucoza este dextrogira. – Din fr. dextrogyre.

POLARIMETRU ~e n. fiz. Aparat pentru masurarea gradului de polarizare a luminii. /<fr. polarimetre

DEXTROGIR, -A adj. (Despre substante) Care roteste planul de polarizare al luminii spre dreapta. [< fr. dextrogyre, cf. lat. dextra – dreapta, gyrus – rotire].

LEVOGIR adj. (Despre substante) Care deviaza spre stanga planul de polarizare a luminii polarizate atunci cand lumina se propaga spre observator. [< fr. levogyre, cf. lat. laevus – stang, gyrare – a intoarce].

DEPOLARIZA vb. tr. 1. a micsora gradul de polarizare a luminii (sau a altei radiatii electromagnetice). 2. a impiedica inductia si polarizatia electrica a unui corp. ◊ a frana sau a micsora polarizarea electrozilor. (< fr. depolariser)

LEVOGIR adj. 1. (despre substante optic active) care deviaza spre stanga planul de polarizare a luminii. 2. (despre cochilii) rasucit spre stanga. (< fr. levogyre)

POLARIMETRIE s. f. metoda de analiza cantitativa a substantelor bazata pe masurarea unghiului cu care o substanta optic activa roteste planul de polarizare a luminii. (< fr. polarimetrie)

PRISMA, prisme, s. f. 1. Poliedru care are doua fete (numite baze) egale si paralele si cu celelalte fete in forma de paralelogram; corp solid care are aceasta forma. 2. Piesa de sticla, de cuart sau de alt material transparent, de obicei in forma de prisma (1), folosita la aparatele optice pentru descompunerea, polarizarea, reflexia etc. luminii. ◊ Loc. prep. Prin prisma... = din punctul de vedere..., potrivit cu..., in lumina... – Din fr. prisme.

POLARISCOP s. n. instrument pentru studierea efectelor de polarizare produse asupra luminii la trecerea ei printr-o substanta. (< fr. polariscope)

DEPOLARIZA, depolarizez, vb. I. Tranz. 1. A impiedica sau a face sa dispara polarizarea chimica a electrozilor. 2. A face sa dispara polarizarea unui fascicul de lumina. – Din fr. depolariser.

A SE DEPOLARIZA se ~eaza intranz. (despre electrozi, fascicule de lumina) A pierde capacitatea de polarizare. /<fr. depolariser

POLARIZANT, -A adj. Care polarizeaza; care produce polarizare. ♦ (Despre instrumente) Care foloseste lumina polarizata. [Cf. fr. polarisant].

OPTIC, -A I. adj. referitor la ochi, la vedere; folosit in optica; o centru ~ = punct pe axa unei lentile catre care tind punctele ei principale si nodale si prin care poate trece o raza de lumina nedeviata; nerv ~ = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier. ◊ (adv.) substanta ~ activa = substanta care isi roteste planul de polarizare cand este strabatuta de lumina polarizata liniar. II. s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza lumina si fenomenele luminoase si vizuale. ♦ ~ electronica = domeniu al electronicii care studiaza miscarea electronilor in vid, intr-un camp electric sau magnetic. 2. (fig.) mod personal de a vedea si interpreta faptele si fenomenele; punct de vedere, opinie. (< fr. optique, lat. opticus, gr. optikos, /II/ Optik)

DEPOLARIZA vb. I. tr. 1. A impiedica polarizarea electrozilor. 2. A transforma un fascicul de lumina in lumina naturala, facand sa dispara starea lui de polarizare. [Cf. fr. depolariser].

POLARIMETRU s.n. Instrument pentru masurarea polarizarii si pentru a constata daca un corp este activ la lumina polarizata. [< fr. polarimetre].

POLARIZATIE, polarizatii, s. f. Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care prezinta proprietatea de polaritate sau care a suferit o polarizare. ◊ Polarizatie electrica = stare a unui corp sau a unui sistem fizic care poseda cel putin doi poli electrici (plus si minus). Polarizatia luminii = stare a unui fascicul luminos in care toate radiatiile electromagnetice componente au aceeasi directie de oscilatie. Polarizatie cromatica = ansamblul figurilor de interferenta, colorate viu, obtinute la cercetarea in lumina polarizata a unui cristal birefringent cu ajutorul unui polariscop. ♦ Marime vectoriala care caracterizeaza starea de polarizatie a unui corp sau a unui mediu. – Din fr. polarisation.

polarizare s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].

POLARIZATIE s. f. stare a unui corp care prezinta polaritate (1); polarizare. ◊ stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. ♦ a luminii = ansamblul fenomenelor legate de producerea si de efectele luminii polarizate. (< fr. polarisation)