STRIGATURA ~i f. Scurta poezie populara, compusa din doua sau din mai multe versuri, care se rosteste in timpul unor jocuri populare. /a striga + suf. ~atura

BALADA s. f. 1. poezie populara medievala in versuri endecasilabice sau septenare, care se canta si se recita. ◊ poezie epica, populara sau culta, care nareaza fapte istorice sau legendare; cantec batranesc. 2. (muz.) compozitie vocala sau instrumentala cu caracter narativ. ◊ (jaz) interpretare rapsodica a unei piese de catre un solist acompaniat de orchestra. (< fr. ballade)

oratie (-ii), s. f. – 1. Discurs, cuvintare. – 2. Epitalam, poezie populara care se roteste la nuntile traditionale. – Mr. uraciune. Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezinta direct cuvintul lat. Este dubletul lui oratiune, s. f. (discurs). – Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvecta).

BOCET (‹boci) s. n. 1. Plins insotit de vaiete, tinguiri, strigate. 2. Specie de poezie populara rituala, integrata ceremonialului de inmormintare, construita in jurul unor simboluri fixe („Cintecul Craiului”, „Cintecul zorilor”).

ALBORADA, alborade, s. f. Compozitie muzicala instrumentala, inspirata din poeziile populare din Peninsula Iberica si care se executa in zori; albada. – Din sp. alborada.

LELE s. f. 1. Termen de respect cu care se adreseaza la tara un copil sau o persoana mai tanara unei femei in varsta sau cu care vorbeste despre ea; leica¹. ♦ (In poezia populara) Femeie (tanara) iubita; mandra. 2. Femeie rea sau imorala. ◊ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = om smecher, siret, ticalos. A umbla frunza (sau in dorul) lelii = a umbla fara rost, degeaba. – Din bg. lelja.

LELE s. f. 1. Termen de respect, cu care se adreseaza, la tara, un copil sau o persoana mai tanara unei femei mai in varsta. ♦ (In poezia populara) Femeie tanara; iubita. 2. Femeie cu purtari rele. ◊ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = smecher, siret, ticalos. A umbla frunza (sau in dorul) lelii = a umbla fara rost, degeaba. – Bg., sb. lelja.

ZOREL, zorei, s.m. (In poezia populara) Luceafar (de dimineata). ♦ Zorel de ziua.

LELE f. pop. (folosit si ca termen de adresare pe langa numele respectiv) 1) Sora mai mare sau orice femeie mai in varsta. 2) (in poezia populara) Femeie in raport cu barbatul cu care se afla in relatii de dragoste; mandra; iubita. 3) peior. Femeie de moravuri usoare. ◊ Pui (sau fecior, fiu) de ~ om smecher, siret; cotcar. A umbla in dorul ~ii a umbla fara rost, brambura. A pleca in dorul ~ii a se duce fara a sti unde. [G.-D. lelei] /<bulg. lelja

ORATIE ~i f. 1) poezie populara ritualica, ce contine urari de bine, felicitari, recitata cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nunta, la cumetrie). 2) inv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. oratiei; Sil. -ti-e] /<lat. oratio, ~onis

ORTOMANESC ~easca (~esti) rar (in poezia populara) Care este caracteristic pentru ortomani; propriu ortomanilor. /ortoman + suf. ~esc

poezie ~i f. 1) (in opozitie cu proza) Opera literara artistica scurta in versuri. 2) Totalitate a unor astfel de opere literare artistice (ale unui poet, ale unui popor, ale epocii etc.). ~a poetilor romani din sec.XIX. ◊ ~ populara (orala) creatie populara in versuri. ~ calendaristica ansamblu de poezii populare privind obiceiurile calendaristice. 3) fig. Ceea ce are caracter poetic, ce incanta; farmec; vraja. ~a vietii. [G.-D. poeziei; Sil. po-e-] /<fr. poesie

BALADA s.f. 1. poezie populara medievala in versuri endecasilabice sau septenare, care se canta si recita. ♦ Poezie epica cu subiect simplu, care relateaza o intamplare, de obicei eroica, sau o legenda; cantec batranesc. 2. Compozitie muzicala cu caracter narativ pentru voce sau pentru instrumente. [< fr. ballade, cf. lat. ballare – a dansa].

PARALELISM s.n. Starea a doua linii, a doua planuri paralele; (p. ext.) corespondenta intre doua lucruri, intre doua persoane situate in comparatie. ◊ Paralelism psihofizic (sau psihofiziologic) = conceptie dualista care considera ca fenomenele fiziologice si cele psihice nu prezinta nici un fel de relatii cauzale intre ele. ♦ Procedeu de compozitie, specific in general poeziei populare, constand in succesiunea unor sintagme identice sau asemanatoare ca schema a structurii sintactice. [< fr. parallelisme, cf. gr. parallelismos < para – langa, allelos – unul cu altul].

aurel s.n. (pop.) 1. aur (in poezia populara) 2. varietate de strugure alb-galbui cu boabe marunte

ciorcalata s. f. – Tesatura de matase rosie. – Var. ciocirlat, socirlat. It. scarlatto, prin intermediul mag. sakarlat (Seineanu, Dict.; DAR). Inv., se conserva in unele poezii populare.

INJUGATEL, -EA, injugatei, -ele, adj. (In poezia populara) Diminutiv al lui injugat².

metehau (-ai), s. m. – Pocitanie, slutenie; badaran. Creatie expresiva, cf. matahai, motirca. In Mold., sensul de „prost, nating” care apare in toate dictionarele, nu este decit secundar, cf. poezia populara: de la noi a treia casa este-o nevasta frumoasa si barbatu-i metehau, aude si vede rau. Pentru sens, cf. meteahna. Nu are feminin, poate pentru specializarea sa in sensul propriu de matahala. E dubletul lui meteleu, s. m. (Trans., pocitanie, prost), meteloaie, s. f. (badaranca, p*********a).

OPACEA, opacele, s. f. (In poezia populara) Diminutiv al lui opaca.

ortoman (ortomana), adj. – 1. Bogat, de seama, opulent. – 2. Viteaz, puternic. – Var. iortoman, hartoman. Origine necunoscuta, dar probabil, expresiva, dupa cum o arata suf. -man, cf. gogoman, hotoman etc. Ar putea fi doar var. lui lotroman „hot”, caz in care ar avea semantismul lui hot „viclean, siret”. Ideea sau, in cazul lui, provenienta primei parti a cuvintului nu a fost descoperita pina acum. Totusi ipotezele abunda: cuvint dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant „drept” (Hasdeu, Istoria critica, I, 2, p. 261); din ort „ban” (Cihac, II, 230); din cuman. yurt „proprietate” (Seineanu, I, 227; Loewe 75); din tc. yortman „a fugi” (Tiktin; Densusianu, GS, VI, 313-18); din otoman incrucisat cu ort (Philippide, II, 726); din lat. libertus, prin intermediul unei forme *iertoman (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulatie, apare numai in poezii populare.

SAVALAS adv. (In poezia populara, servind la scoaterea in evidenta a cuvantului pe care il preceda) Savai. – Din savai.

SAVALAT adv. (In poezia populara, precedand vocativul) Savai. – Din savai.

ARNIM, Achim von (1781-1831), scriitor german. Autorul primului roman istoric german cu tendinte realiste („Paznicii coroanei”). Nuvele istorico-fantastice („Sera”); in colab. cu Clemens Brentano a publicat a culegere de vechi poezii populare germane („Cornul fermecat al baiatului”).

BARSEANU, Andrei (1858-1922, n. Dirste, Brasov), folclorist si poet roman. Acad. (1908). Presedinte al ASTREI (1911-1922). Culegeri de colinde („Cincizeci de colinde”), snoave si, impreuna cu J. Urban Jarnik, o colectie de poezii populare („Doine si strigaturi din Ardeal”). Versuri epigonice. Traduceri.

BIBICESCU, Ioan G. (1848-1924, n. sat Berneti, jud. Mehedinti), folclorist si publicist roman. Autorul unei bogate colectii de lirica populara, completata de balade, colinde, strigaturi si ghicitori („Poezii populare din Transilvania”).

BOTEZATU, Grigore (n. 1928, Baraboi, Basarabia), scriitor si folclorist roman. Prelucrari si culegeri de folclor („Poezii populare moldovenesti”, „Folclor moldovenesc”); a colaborat la realizarea corpusului „Creatie populara moldoveneasca”.

FECIOREA, feciorele, s. f. (Rar, in poezia populara) Diminutiv al lui fecioara.

INSABIAT, -A, insabiati, -te, adj. (In poezia populara) Ascutit (ca sabia). – Din in- + sabie.

SUROREA, surorele, s. f. (In poezia populara) Surioara. – Din. surora + suf. -ea.

OBEDENARU-GHEORGHIADE, Mihail (1839-1885, n. Bucuresti), medic si diplomat roman. M. coresp. al Acad. (1871), prof. univ. la Bucuresti. Intensa activitate diplomatica la Roma, Istanbul si Atena. Contributii in domeniul malariei („Despre friguri”). Preocupari filologice, folcloristice („Texte macedo-romane – basme si poezii populare de la Crusova”) si istorice. A donat Acad. Romane intreaga sa avere si o bogata colectie de manuscrise.

HERDER [herdər], Johann Gottfried von (1744-1803), filozof iluminist, critic literar si scriitor german. Cleric. Autor al uneia dintre primele sinteze despre istoria civilizatiei mondiale, axata pe ideea progresului („Idei asupra filozofiei istoriei omenirii”). Teoretician al curentului literar Sturm und Drang. Precursor al romantismului german, a relevat valoarea poeziei populare ca „arhiva a popoarelor” si caracterul national al artei („Glasurile popoarelor in cantece”).

CANTONETA ~e f. 1) Cantec popular italian. 2) poezie lirica italiana formata din versuri scurte. 3) Cantec scurt. /<it. canzonetta

CULT², -A, culti, -te, adj. 1. Care are un nivel inalt de cultura si de cunostinte; instruit. 2. (Despre manifestari ale oamenilor) De care da dovada omul cult (1); care are caracter savant, carturaresc. 3. (In opozitie cu popular; despre muzica, poezie, literatura etc.) Creat de un autor instruit. – Din lat. cultus.

cintec n., pl. e (lat. canticum). Serie de sunete melodioase produse cu vocea sau si cu vre-un instrument. Vocea unei pasari: cintecu privighetorii. Cint, diviziune de poema: Eneida lui V******u are 12 cintece. poezie cintata: cintec popular. Cintec batrinesc, balada. Cintec de dor, doina. Cintec de lume, cintec de dragoste. Cintec de stea, psalm versificat sau un cintec religios oare-care, in versuri de 7-8 silabe, cintat de baietii care umbla cu steaua la Craciun. Acest lucru are cintec, are cite-va greutati, dar daca stii cum sa procedezi, merge bine.

MENESTREL s.m. Poet-muzicant medieval, care colinda castelele cantand si recitand poezii; (p. ext.) cantaret popular. [< fr. menestrel, cf. lat. pop. ministerialis – slujitor].

CANTONETA, cantonete, s. f. 1. Mic cantec popular italian; p. ext. cantec scurt. 2. poezie lirica italiana, formata din versuri scurte. – Din it. canzonetta.

CANTONETA, cantonete, s. f. 1. Mic cantec popular italian; p. ext. cantec scurt. 2. (Rar) poezie simpla, usoara. – It. canzonetta.

balada f., pl. e (fr. ballade, d. pv. ballada, d. ballar, it. ballare, a dansa. V. bal). poezie eroica cu subiect legendar. Balada populara, cintec eroic batrinesc.

CANTEC ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cant. 2) Sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ◊ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) poezie lirica care se executa insotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum

CANTONETA s.f. 1. poezie lirica italieneasca, formata din versuri scurte. 2. Mic cantec popular italian; (p. ext.) cantec scurt. 3. (Muz.) Piesa instrumentala polifonica din epoca Renasterii, asemanatoare cantecului popular. [< it. canzonetta].

CANTONETA s. f. 1. mic cantec popular italian, de origine napolitana; (p. ext.) cantec scurt. 2. poezie lirica italiana din versuri scurte. (< it. canzonetta)

RADICEVIC [radi:tʃevitʃ], Branko (1824-1853), poet sarb. Discipol al lui V.S. Karadzic. Lirica romantica, in maniera lui Byron, concisa, alegorica, paradoxala, cu accente populare pe tema naturii, a dragostei de viata si iubirii („Poezii”, „Razbunarea”).

BAI JUYI (BO JUYI) (772-846), poet chinez. Cultiva lirismul direct, expresia orala, de factura populara, ceea ce constituie o inovatie cu mari consecinte pentru dezvoltarea poeziei chineze clasice. Lirica sociala protestatara; poeme narative.

CANTONA ~e f. inv. 1) (in evul mediu si in epoca Renasterii) poezie lirica consacrata iubirii cavaleresti. 2) (in epoca Renasterii) Melodie pe mai multe voci, asemanatoare cantecului popular italian. /<it. canzone

OSWALD von Wolkenstein [osvalt fon volknʃain] (c. 1377-1445), poet si militar german. Cel mai important exponent al liricii medievale tarzii germane, ultimul reprezentant al Minnesang-ului, Poeme de rezonanta populara exprimand nelinistea si bogatia experientei propriei vieti amoroase (cantece e*****e sau morale, de betie si ocara, poezii ocazionale).

CANTONA, cantone, s. f. 1. poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cantec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cantecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.

CANTONA s.f. 1. poezie lirica medievala, divizata in mai multe strofe, care, la primii poeti (Dante, Petrarca), pastreaza aceeasi ordine a rimelor si a versurilor ca in prima strofa. 2. Cantec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cantecul popular. [< it. canzone].

CANTONA (‹ it.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice medievale, de origine provensala, cultivata de trubadurii care cintau dragostea cavalerilor. Compusa din (3-) 5 sau 7 strofe, ultima mai scurta, cu un numar nedeterminat de versuri (intre 7 si 20) fiecare reluind primul vers si pastrind aceeasi schema ritmica. A cunoscut o mare inflorire in sec. 13, datorita poetilor Scolii Siciliene si apoi prin Dante, Petrarca si Boccaccio. 2. Cintec pe mai multe voci in epoca Renasterii, apropiat de cintecul popular, care cu timpul a devenit o piesa instrumentala de tip polifonic imitativ, pregatind aparitia fugii.