ASCLEPIAD¹ adj., s.m. (Vers) compus dintr-un spondeu (sau troheu), doi sau trei coriambi si un iamb. [Pron. -pi-ad. / < fr. asclepiade, cf. lat. asclepiadeum (metrum) < Asclepiade – poet grec din antichitate].

ANACREON (ANAKREON) (c. 560-c. 478 i. Hr.), poet grec. Cintece e*****e si de banchet. Admirat pentru perfectiunea liricii sale, a fost frecvent imitat, incepind cu epoca elenistica (poezia anacreontica).

APOLLONIOS din Rodos (c. 295-c. 215 i. Hr.), poet grec. Autor al epopeii „Argonauticele”, opera savanta, spirituala, un veritabil monument al literaturii elenistice.

ARHILOH (712 – c. 664 i. Hr.), poet grec din Paros. Considerat drept creator al versului care-i poarta numele. Poeme cu pronuntat caracter satiric.

BABRIOS (sfirsitul sec. 2-3), poet grec. Versificator al fabulelor lui Esop.

BACHILIDE (BAKCHYLIDES) (c. 505-c. 450 i. Hr.), poet grec. Contemporan si rival al lui Pindar. Unul dintre reprezentantii liricii corale (ode triumfale, ditirambi, peani, imnuri eroice).

KARYOTAKIS, Kostas (1896-1928), poet grec. Unul dintre principalii reprezentanti ai romantismului in Grecia („Durerea omului si a lucrurilor”, „Elegii si satire”).

HESIOD (HESIODOS) (sec. 8- 7 i. Hr.), poet grec. Poeme didactice cuprinzand indicatii tehnice referitoare la agricultura si navigatie, meditatii despre viata taranimii („Munci si zile”) sau poeme de factura filozofica explicand geneza Universului si genealogia zeilor („Theogonia”, singura cosmogonie mitica pastrata integral).

CORNAROS, Vincenzo (sec. 17), poet grec. Autor al epopeii „Erotocritul”.

SOFRON (SOPHRON) (sec. 5 i. Hr.), poet grec din Siracuza. Creator al mimului ca specie literara („Batranii”, „Cusatoresele”, „”Pescarul si taranul„).

ANACREONTIC, -A, anacreontici, -ce, adj. 1. Care e compus in maniera poeziei e*****e de curte a poetului grec antic Anacreon. 2. (In sintagma) Vers anacreontic = vers cu structura metrica des intilnita in poeziile atribuite lui Anacreon. [Pr.: -cre-on-]. – Din fr. anacreonthique.

TETRALOGIE, tetralogii, s. f. Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii greci o prezentau la concursuri. ♦ P. ext. Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comuna. – Din fr. tetralogie.

ANACREONTIC ~ca (~ci, ~ce) Care este scris in genul poeziilor de dragoste ale poetului grec antic Anacreon. Versuri ~ce. /<lat. anacreonticus, fr. anacreontique

PLEIADA s.f. 1. (la pl.) Grup de stele din constelatia Taurului. 2. (la sg.) Numele unui grup de sapte poeti greci din Alexandria si al unui grup de poeti francezi din sec. XVI. ♦ Grup de sapte; (p. ext.) grup de mai multi oameni ilustri. 3. Ansamblul izotopilor unui element. ♦ (Chim.) Grup de elemente chimice care au proprietati asemanatoare. [Pron. ple-ia-. / < fr. pleiade, lat. Pleiades, cf. gr. pleias – constelatie de sapte stele].

SAFIC, -A adj. Vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior, folosit in poezia lirica antica; strofa safica = strofa compusa din trei versuri safice si unul adonic. [Cf. fr. saphique, lat. sapphicus, gr. sapphikos < Safo – poeta greaca din antichitate].

TETRALOGIE s.f. (Ant.) Reunire de patru piese (trei tragedii si o drama satirica), pe care poetii greci le prezentau la concursurile publice instituite cu ocazia diverselor sarbatori. ♦ Serie de patru opere literare sau muzicale legate intre ele printr-o idee comuna. [Gen. -iei. / < fr. tetralogie, cf. gr. tetralogia < tetra – patru, logos – vorbire].

ALEXANDRINISM s. n. 1. ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice din Alexandria. 2. sistem filozofic al scolii alexandrine. 3. stil ornat, subtil si uneori obscur, propriu poetilor greci din epoca alexandrina. 4. caracter rafinat, erudit, subtil si decadent al unei arte, al unei filozofii. (< fr. alexandrinisme)

PLEIADA s. f. 1. grup de sapte poeti greci din Alexandria; grup de poeti francezi dominat de Ronsard. ◊ grup de oameni ilustri cu aceleasi conceptii, preocupari etc. ◊ multime, totalitate. 2. ansamblul izotopilor unui element. ◊ grup de elemente chimice cu proprietati asemanatoare. (< fr. pleiade, lat. Pleiades)

POSTHOMERIC, -A adj. (despre poetii greci) care a urmat lui Homer. (< fr. post-homerique)

PREHOMERIC, -A adj. (despre poetii greci) dinainte de Homer. (< pre- + homeric)

ANACREONTIC, -A, anacreontici, -e, adj. In genul poeziilor poetului grec Anacreon (care a cantat dragostea, vinul si veselia la ospete). [Pr.: -cre-on-]. – Fr. anacreonthique (lat. lit. anacreonticus).

ANTHROPOS ON TUT ISTHI KAI MEMNES AEI (Aυθρωποζ ων τοντ ϰχι μέμνηζ ἀει) (gr.) nu uita niciodata ca esti om! – Maxima apartinand poetului grec Philemon. Constituie un apel pentru pastrarea unei conditii umane superioare in orice imprejurare.

PINDARIC, -A, pindarici, -ce, adj. (Livr.; despre poezii, versuri, etc.) Care este scris in genul poetului antic grec Pindar. – Din fr. pindarique.

ALCAIC, -A adj. Vers alcaic = vers endecasilabic greco-latin, de un ritm foarte armonios, creat de poetul Alceu; strofa alcaica = strofa in care primele doua versuri sunt alcaice. [< fr. alcaique, lat. alcaicus, cf. Alceu – poet liric grec].

ARHILOC s.m. Vers al poeziei latine si grecesti, prezentand doua variante : mare arhiloc = vers compus din sapte picioare, dintre care primele patru sunt dactili (sau spondei) si ultimele trei sunt trohei ; mic arhiloc = vers format din trei picioare, cu doi dactili si o silaba. [Cf. lat. archilochium, gr. archilocheios < Archilochos – poet liric grec din antichitate].

ARISTOFANIC, -A adj. (Lit.) In genul lui Aristofan. // s.m. Tetrametru anapestic, folosit adesea de Aristofan in comediile sale. ♦ Vers antic format dintr-un dactil si doi trohei. [Cf. Aristofan – poet comic grec din antichitate].

GLICONIC, -A adj. (Despre versuri) Compus dintr-un dactil, un troheu si o silaba oarecare. [< fr. glyconique, cf. Glykon – poet comic grec].

HOMERIC, -A adj. Al lui Homer. ♦ In genul epopeilor lui Homer; (p. ext.) maret, grandios. ◊ Ras homeric = ras puternic, greu de oprit. [Var. omeric, -a adj. / cf. lat. homericus, fr. homerique < Homer – mare poet epic grec din antichitate].

HOMERIZI s.m.pl. Rapsozi si poeti epici greci care au contribuit la transmiterea si la definitivarea epopeilor homerice. ♦ poeti care imita stilul poeziei lui Homer. [Sg. homerid. / < fr. homerides].

PINDARIC, -A adj. In maniera lirismului lui Pindar. ◊ Oda pindarica = forma de poezie cu strofe liber organizate, pline de elan, cu constructii lexicale indraznete. [< fr. pindarique, cf. Pindar – poet antic grec].

ANACREONTIC, -A adj. (Rar) In genul poeziilor atribuite lui Anacreon, care se distingeau prin veselie, gratie si delicatete. ◊ Vers anacreontic = tip de vers (iambic, dimetru) caracteristic odelor atribuite lui Anacreon. [Pron. -cre-on-. / < fr. anacreontique, cf. Anacreon – poet liric grec din antichitate].

pindaricesc, pindariceasca, adj. (inv.; despre poezii, versuri) care e scris in maniera poetului antic grec Pindar; pindaric.

TETRALOGIE s. f. 1. (ant.) reunire de patru piese (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii tragici greci le prezentau la concursurile publice. 2. serie de patru opere literare sau muzicale legate intre ele printr-o tema comuna. 3. tetrada (1). (< fr. tetralogie)

ALCEU (ALKAIOS) (sfirsitul sec. 7 – inceputul sec. 6 i. Hr.), poet liric grec. Creator al versului alcaic.

ARISTOFAN (c. 446-c. 386 i. Hr.), poet dramatic grec. Cel mai de seama autor comic al antichitatii. Comediile sale (11 pastrate), remarcabile prin virulenta satirica si bogata inventivitate verbala, constituie o izbutita fresca a vietii politice si sociale a timpului („Norii”, „Pacea”, „Lysistrata”, „Pasarile”, „Broastele”, „Adunarea femeilor”).

BION (probabil sec. 2 i. Hr.), poet bucolic grec. Imitator al lui Teocrit („Cintec funebru in cinstea lui Adonis”).

SOFOCLE (SOPHOKLES) (c. 495-c. 405 i. Hr.), poet tragic grec. Impreuna cu Eschil si Euripide, a pus bazele tragediei clasice grecesti. Creatie fecunda, din care au ramas sapte piese de inspiratie mitologica („Aiax”, „Antigona”, „Electra”, „Filoctet”, „Trahinienele”, „Oeidp la Colonos”, „Oedip, rege”). Prin el, tragedia greaca se laicizeaza, isi dobandeste forma definitiva si isi imbogateste continutul psihologic. Inovatii in tehnica teatrala: renuntarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, marirea numarului choreutilor de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanta acordata decorului si costumelor.

AED s.m. poet-cantaret la vechii greci, care isi recita propriile-i versuri in acompaniament de lira. [Pron. a-ed, pl. -ezi. / < fr. aede, cf. gr. aoidos – cantaret].

SAFIC, -A adj. 1. care apartine poetei Safo. ♦ vers ~ = vers grec sau latin endecasilabic cu cinci picioare (trei trohei, doi iambi si o silaba), cu cezura dupa al doilea picior, in poezia lirica; strofa ~a = strofa din trei versuri safice si unul adonic. 2. referitor la safism. (< fr. saphique, lat. sapphicus, gr. sapphikos)

ALCMAN (sec. 7 i. Hr.), poet liric si muzician grec. Unul dintre intemeietorii poeziei corale („Parteneele”).

aed m. (vgr. aoidos). poet si cintaret (la vechii greci): Orfeu era un aed.

clasic, -a adj. (lat. classicus, de prima clasa). Distins, insemnat, ilustru, sanatos, viguros, care poate servi de model: poet clasic, poezie clasica. Conform regulelor trase de greci si de Romani, distins: frumuseta [!] clasica. Genu clasic, cel greco-roman ori al scriitorilor sec. 17, opus celui romantic. Filologia clasica, cea greco-latina. Subst. Autor care poate servi de model: a studia clasicii latini. Adv. In mod clasic: a scrie clasic.

PACUVIUS, Marcus (c. 220-c. 130 i. Hr.), poet dramatic latin. Autorul a 13 tragedii cu subiect din mitologia greaca („Oreste”, „Hermiona”, „Antiope”); o drama cu subiect roman („Paulus”); satire. Considerat de Cicero cel mai mare autor tragic latin, datorita vigurozitatii stilului si originalitatii filonului dramatic.

HOMERID s. m. 1. nume dat aezilor sau rapsozilor greci care au contribuit la transmiterea si la definitivarea epopeilor homerice. 2. poet care imita stilul poeziei lui Homer. (< fr. homeride)

AARON, Vasile (1770-1822, n. sat Glogovet, jud. Alba), poet roman. Prelucrari in versuri si imitatii dupa literatura germana, italiana, latina si greaca („Istoria lui Sofronim si a Haritei cei frumoase”)

HIMENEU s.f. (poet.) Casatorie. ♦ Imn de nunta (la romani). [Pron. -neu. / < fr. hymenee, lat. hymenaeus, cf. Hymen – zeul casatoriei la greci].

BOIARDO, Matteo Maria (1441-1494), poet renascentist italian. Autorul poemului cavaleresc „Orlando indragostit”, remarcabil prin imaginatia si verva stralucitoare. Lirica petrarchista, pastorale, traduceri din greaca si latina.

Charites, in mitologia greaca, personificari ale gratiei si frumusetii feminine. Romanii le numeau Gratiae – gratii. Erau fiicele lui Zeus si ale Eurynomei, trei la numar: Aglaia, Euphrosyne si Thalia. Salasluiau in Olympus, unde traiau alaturi de muze si erau deopotriva protectoarele poetilor. Erau socotite cind insotitoarele lui Apollo, cind ale Athenei sau ale Aphroditei, mai rar ale lui Dionysus.

BYRON [bairən], George Gordon, lord (1788-1824), poet romantic englez. Temperament liric, violent si excentric, natura solitara, a avut o existenta aventuroasa. Creator al eroului romantic (denumit ulterior byronian), sumbru si impetuos, dominat de pasiuni tumultoase si mai ales de sentimentul exacerbat al eului, a lasat o opera animata de o rara verva satirica („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Don Juan”, „Manfred”) care a exercitat o puternica influenta asupra romantismului european. In conflict cu societatea engleza a epocii, B. s-a exilat pe continent. Dupa ce a sprijinit miscarea carbonarilor italieni, a luat parte la Razboiul pentru independenta a poporului grec si a murit la Missolonghi.