POSTPUNERE, postpuneri, s. f. Procedeu sau fenomen gramatical prin care anumite parti de vorbire cu rol de determinant se plaseaza in fraza dupa partile de vorbire pe care le determina (uneori facand corp comun cu acestea); postpozitie. – V. postpune.

POSTPUS, -A, postpusi, -se, adj. (Lingv.; despre anumite parti de vorbire) Plasat in fraza dupa partile de vorbire pe care le determina; enclitic. Articol postpus. – V. postpune.

CONSTRUI, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un intreg (o cladire, o masina etc.) legand in mod trainic si in ordinea ceruta partile lui componente dupa un plan prestabilit; a realiza o constructie de proportii vaste, care necesita lucrari numeroase, variate si complexe. 2. A desena o figura geometrica. 3. (Lingv.) A aseza cuvintele in fraza tinand seama de regulile gramaticale sau de efectul stilistic urmarit. ♦ Refl. (despre partile de vorbire) A se folosi in anumite constructii gramaticale. – Din fr. construire, lat. construere.

MORFOLOGIE s.f. 1. Disciplina care studiaza forma organismelor vegetale si animale. ◊ Morfologia artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de arta; morfologie terestra = geomorfologie. 2. parte a gramaticii care studiaza partile de vorbire si flexiunea lor. [Gen. -iei. / < fr. morphologie, cf. gr. morphe – forma, logos – studiu].

POSTPUNERE s.f. Procedeu gramatical prin care anumite particule, sufixe etc. cu rol de determinant se plaseaza in fraza dupa partile de vorbire pe care le determina (facand uneori corp comun cu acestea). [< postpune].

abstract, -a I. adj. gandit in mod separat de ansamblul concret, real. ◊ in ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gandire) greu de inteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut in artele plastice europene la inceputul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si incifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, avand un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnand cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

ADJECTIV, adjective, s. n. parte de vorbire flexibila care arata o insusire a unui obiect sau a unei fiinte si determina numele acestora, acordandu-se cu ele in gen, numar si caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.

ADVERB, adverbe, s. n. parte de vorbire, in general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratand locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

AUXILIAR, -A, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (parte de vorbire) care exprima raporturi intre cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.

ALALALT, AIALALTA, aialalti, alelalte, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Celalalt. A vorbit alalalt. partea aialalta. [Gen.-dat.sg.: aluilalt, aleilalte; gen.-dat.pl.: alorlalti, alorlalte. – Var.: alalalt, allalt, ailalta pron. dem., adj. dem.] – Al(a) + alalt (=alalalt).

FEMININ, -A, feminini, -e, adj. De femeie (1), care apartine sau este specific femeilor, privitor la femei; femeiesc, m******c. ♦ (Despre genul unor parti de vorbire) Care are forma atribuita in gramatica numelor care denumesc fiinte de s*x femeiesc. – Din fr. feminin, lat. femininus.

GLUMA¹, glume, s. f. Scurta poveste plina de haz (si cu un final neasteptat), care provoaca ras si veselie. V. anecdota. ◊ Loc. adv. In gluma = fara nici o intentie serioasa, fara rautate. Fara gluma = in mod serios. Nu gluma! = cu adevarat, serios. ◊ Expr. A se intrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-si permite prea mult, a intrece limita admisa in atitudini, comportare. A lasa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) in gluma = a nu lua (ceva) in serios, a nu da importanta; a subestima. A nu sti (sau a nu intelege) de gluma, se spune (ca repros) despre cineva care se supara cand glumesti cu el. A nu-i arde (cuiva) de gluma = a fi indispus, suparat, necajit. Nu-i (de) gluma = e lucru serios, ingrijorator. ♦ Fapta hazlie; pacaleala. – Din sl. glumu, bg. gluma.

INTERJECTIE, interjectii, s. f. parte de vorbire neflexibila de tip special, care exprima sentimente si manifestari de vointa sau care imita sunete si zgomote. – Din fr. interjection, lat. interjectio, -onis.

NUMERAL, -A, numerali, -e, s. n., adj. 1. S. n. parte de vorbire flexibila care exprima, sub diferite aspecte, un numar, o determinare numerica a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numarare. 2. Adj. (Inv.) Care se refera la numere, care se indica prin numere. Termeni numerali. Litere numerale. – Din fr. numeral, lat. numeralis.

PARADIGMA, paradigme, s. f. 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvant. ♦ Tablou al formelor unui cuvant, dat ca model pentru flexiunea unei parti de vorbire sau a unei clase din cadrul unei parti de vorbire. 2. (Inv.) Exemplu, model; pilda; invatatura. – Din lat. paradigma, ngr. paradigma.

ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisa (de proportii mai reduse) cu caracter publicistic, pe o tema politica, economica, stiintifica etc. ◊ Articol de fond = articol care exprima punctul de vedere al redactiei unei publicatii periodice in cele mai importante probleme ale actualitatii. Articol-program = articol care cuprinde conceptia generala si programul de activitate al unei publicatii periodice la inceputul aparitiei sale. 2. Diviziune intr-un document oficial, marcata de obicei printr-un numar de ordine sau printr-o litera. ♦ Diviziune intr-un buget, intr-un plan financiar etc., care contine denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde in comert. 4. parte de vorbire flexibila care individualizeaza substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte parti de vorbire si care marcheaza diverse functii gramaticale ale cuvintelor pe care le insoteste. – Din fr. article, lat. articulus.

VERB, verbe, s. n. 1. parte de vorbire care exprima o actiune sau o stare si care se caracterizeaza prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvant. – Din fr. verbe, lat. verbum.

DIMINUTIV, -A, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, alta parte de vorbire) care se formeaza cu ajutorul unui afix prin care se arata ca obiectele, fiintele, insusirile etc. denumite sunt considerate (in mod real sau afectiv) mai mici decat cele exprimate de cuvantul de baza. – Din fr. diminutif.

PARTICULA, particule, s. f. 1. parte foarte mica dintr-o substanta, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particula elementara = particula constitutiva a materiei (electron, proton etc.) care se prezinta ca o unitate cu insusiri specifice si nu poate fi redusa in unitati mai simple. Particula alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particula beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atasat la un cuvant; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru parti de vorbire neflexibile. ♦ Spec. Cuvant care insoteste un nume propriu de familie, de demnitate, indicand gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.

PREPOZITIE, prepozitii s. f. parte de vorbire neflexibila care exprima raporturi sintactice de dependenta intre partile unei propozitii legand doua parti de propozitie diferite. [Var.: prepozitiune s. f.] – Din fr. preposition, lat. praepositio.

OMOFORM, -A, omoformi, -e, adj. (Despre forme ale unor parti de vorbire diferite) Care coincide ca pronuntare. – Din fr. h*******e.

LOCUTIUNE, locutiuni, s. f. Grup de cuvinte cu inteles unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. ♦ (Inv.) Expresie. [Pr.: -ti-u-. – Var.: (inv.) locutie s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.

MORFOLOGIC, -A, morfologici, -ce, adj. 1. (Biol.) Privitor la structura organismelor plantelor si animalelor si la structura solului (terestru). 2. (Lingv.) Care priveste studiul partilor de vorbire si flexiunea lor, care tine de morfologie (2), privitor la morfologie. – Din fr. morphologique.

SUBSTANTIV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. parte de vorbire care denumeste lucruri, fiinte sau notiuni abstracte si care se modifica, in cele mai multe limbi, dupa numar si caz. 2. Adj. (In sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopseste fibrele fara ajutorul mordantilor; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.

PRONOMINAL, -A, pronominali, -e, adj. 1. Care tine de pronume, privitor la pronume; care are valoare de pronume. 2. (Despre propozitii sau despre parti de vorbire) Introdus sau insotit de un pronume (1), construit cu un pronume (1). – Din fr. pronominal.

PRONUME, pronume, s. n. 1. (Gram.) parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (dupa nume).

CONJUNCTIE, conjunctii, s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii intr-o fraza sau doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitie. 2. Pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. [Var.: conjunctiune s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

SUBSTANTIVA, substantivez, vb. I. Tranz. A intrebuinta in functie de substantiv o parte de vorbire care apartine altei categorii gramaticale decat substantivul. ♦ Refl. (Despre parti de vorbire care apartin altei categorii gramaticale decat substantivul) A se transforma in substantiv, a deveni substantiv. – Fr. substantiver.

SUBSTANTIVAT, -A, substantivati, -te adj. (Despre parti de vorbire care apartin altei categorii gramaticale decat substantivul) Care este intrebuintat in functie de substantiv, care a devenit substantiv. – V. substantiva.

DECLINAT, -A, declinati, -te, adj. (Gram.; despre parti de vorbire flexibile) Trecut prin toate cazurile. – V. declina.

DECLINABIL adj. (GRAM.) (inv.) plecat. (parte de vorbire ~.)

ADJECTIV ~e n. parte de vorbire flexibila care indica insusiri ale obiectelor si fiintelor. /<lat. adjectivum, fr. adjectif

ADVERB ~e n. parte de vorbire, neflexibila, care arata o caracteristica a unei actiuni, a unei stari sau a unei insusiri. ~ de timp. ~ de loc. ~ de mod. /<lat. adverbium, fr. adverbe

ARTICOL ~e n. 1) Expunere scrisa de proportii reduse si tiparita intr-o publicatie (ziar, revista, culegere etc.). ◊ ~ de fond articol de ziar, de revista etc. in care se trateaza o problema importanta de actualitate. 2) Diviziune intr-un document (lege, tratat, regulament etc.) marcat printr-o cifra. ~ bugetar. ~ contabil. ~ de cheltuieli. ~ de venituri. 3) Obiect de comert. ~ de larg consum. 4) lingv. parte de vorbire flexibila, care se alatura unui substantiv (sau unui echivalent al lui) pentru a individualiza obiectul desemnat de acesta. ~ enclitic. ~ proclitic. /<lat. articulus, fr. article

CONJUNCTIE ~i f. 1) lingv. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte, stabilind intre ele un anumit raport. ~ copulativa. 2) astr. Pozitie a doua planete in momentul cand longitudinea lor cereasca coincide. [Art. conjunctia; G.-D. conjunctiei; Sil. -ti-e] /<fr. conjonction

FLEXIBIL¹ ~a (~i, ~e) 1) Care poate fi usor deformat sub actiunea unei forte exterioare; cu proprietatea de a se curba usor; mladios; elastic; suplu. 2) fig. (despre persoane) Care cedeaza usor; adaptabil la circumstante; maleabil; elastic. 3) (despre cuvinte sau parti de vorbire) Care dispune de forme speciale pentru exprimarea functiilor gramaticale; dotat cu flexiune. /<fr. flexible, lat. flexibilis

INSTRUMENT ~e n. 1) Obiect actionat manual, folosit la indeplinirea unor operatii de munca; scula; unealta. ~ de taiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percutie. 3): ~ de ratificare document prin care partile contractante confirma, facand sa intre in vigoare, un acord incheiat mai inainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativa care exprima raporturi intre cuvinte sau propozitii. 5) Persoana sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

INTERJECTIE ~i f. lingv. parte de vorbire neflexibila care exprima atitudinea afectiva a vorbitorului sau care imita sunete din realitatea inconjuratoare. [G.-D. interjectiei] /<lat. interjectio, ~onis, fr. interjection

A INGHITI inghit tranz. 1) (mancaruri, bauturi, medicamente etc.) A face sa treaca din gura in stomac. ◊ A nu ~ pe cineva a nu putea suferi pe cineva. ~ noduri a suporta ceva neplacut fara a putea riposta. A-si ~ lacrimile (sau plansul) a-si stapani plansul. 2) rar A manca in graba; a imbuca. 3) (aer, miresme etc.) A trage in piept; a inhala; a inspira. 4) (despre corpuri poroase) A trage in sine; a suge; a absorbi. 5) (despre ape, desisuri, intuneric etc.) A face sa nu se mai vada, captand in sine. 6) (carti, scrieri etc.) A citi foarte repede si cu mare interes. 7) (vorbe jignitoare) A suporta fara riposta. ◊ ~ galusca a suporta o neplacere fara a cracni. 8) (cuvinte, parti de vorbire, sunete) A omite la pronuntare (din cauza unui defect de vorbire). /<lat. ingluttire

NUMERAL ~e n. ling. parte de vorbire care cuprinde cuvintele ce denumesc cantitati sub diferite aspecte (numar, ordine, distributie, multiplicatie etc.). ~ c******l. /<fr. numeral, lat. numeralis

OMOFORM ~a (i, e) (despre formele unor parti de vorbire diferite) Care are forma coincidenta in pronuntie. /<fr. h*******e

PLISC ~uri n. 1) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii pasarilor; cioc; clont. 2) depr. Cavitate a capului omului, delimitata de buze, in care se afla limba si dintii si care serveste ca organ al alimentarii si al vorbirii; gura. 3) parte a unor obiecte care are forma acestui organ al pasarilor. /Orig. nec.

POSTPUS ~sa (~si, ~se) 1) v. A POSTPUNE. 2) (despre parti de vorbire) Care se pune dupa cuvantul determinat; plasat dupa cuvantul determinat. /v. a postpune

PREPOZITIE f. lingv. 1) (in opozitie cu postpozitie) Pozitie a unui element inaintea cuvantului la care se raporteaza sau la inceputul cuvantului din componenta caruia face parte. 2) parte de vorbire neflexibila care exprima relatiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb si un alt cuvant. [G.-D. prepozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. preposition, lat. praepositio, ~onis

PRONUME ~ n. 1) gram. parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce tin locul unor nume. 2) inv. reg. v. PRENUME. /<lat. pronomen, fr. pronom

SUBSTANTIV ~e n. lingv. parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce denumesc obiecte (fiinte, lucruri, stari, fenomene etc.). [Sil. sub-stan-] /<lat. substantivum, fr. substantif

VERB e n. lingv. 1) parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce indica actiunea, starea sau existenta unui obiect. ◊ ~ auxiliar verb care ajuta la formarea timpurilor si modurilor compuse. 2) la sing. livr. Mod de exprimare prin cuvant; limbaj. /

CONJUNCTIE s.f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

OMOFORM, -A adj. (Despre unele forme izolate, din cadrul unor parti de vorbire diferite) Care coincide ca pronuntare. [Var. h******m, -a adj. / < fr. h******me, rus. omoform].

INTERJECTIE s.f. (Gram.) parte de vorbire neflexibila fara functie sintactica si care exprima stari sufletesti sau imita sunete, zgomote etc. [Gen. -iei, var. interjectiune s.f. / cf. fr. interjection, lat. interiectio].

ARTICOL s.n. 1. Expunere intr-o publicatie periodica, tratand o problema dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc. ♦ Diviziune a unui buget, a unui plan financiar. 3. Obiect de comert. 4. parte de vorbire flexibila, care insoteste substantivul sau adjectivul, cu rolul de a individualiza obiectul denumit. 5. Fiecare dintre fragmentele diferitelor parti ale corpului crustaceelor, insectelor si acarienilor. 6. Fiecare dintre segmentele unui organism sau organ vegetal. 7. (Inform.) Element logic al unei inregistrari dintr-un fisier, cea mai mica unitate de informatie utila prelucrata de un program. (cf. lat. articulus, it. articolo, fr. article)

PARTITIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ♦ (In lingvistica matematica) Impartirea cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – impartire].

PRONUME² s.n. (Gram.) parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat. pronomen, fr. pronom].

PRONOMINALIZARE s.f. (Lingv.) Trecere a diverselor parti de vorbire in categoria pronumelor. [< pronominaliza].

ADVERB s.n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb. [Pl. -be. /< lat. adverbium, cf. fr. adverbe, germ. Adverb].

ARTICOL s.n. 1. Expunere facuta intr-o publicatie periodica, tratand o problema dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc., purtand de obicei un numar de ordine. ♦ Diviziune a unui buget sau a unui plan financiar, care contine denumirea unei surse de venit sau motivul de cheltuieli.. 3. Obiect de comert, lucru care se vinde in comert. 4. parte de vorbire care insoteste substantivul, avand rolul de a arata in ce masura obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorilor. 5. Fragmente articulate intre ele care alcatuiesc diferite parti ale corpului crustaceelor, insectelor si acarienilor. [< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article].

VERB s.n. 1. parte de vorbire flexibila care exprima o actiune sau o stare. 2. (Poet.; la sg.) Cuvant, mijloc de exprimare; limbaj. [Pl. -be. / < lat. verbum, cf. fr. verbe].

DEFECTIV, -A adj. (Despre parti de vorbire flexibile) Care nu are unele forme; nefolosit la toate formele flexionare. [Cf. lat. defectivus, fr. defectif].

articol (articole), s. n. – 1. Expunere scrisa cu caracter publicistic. – 2. Diviziune intr-un document oficial. – 3. Obiect care se vinde in comert. – 4. parte de vorbire flexibila care individualizeaza substantivul, adjectivul sau (mai rar), alte parti de vorbire. – Var. articul, artic. Lat. articulus (sec. XVII). – Der. articula, vb.; articulati(un)e, s. f.; articular, adj.; desarticula, vb.

FEMININ, -A adj. De femeie, propriu femeii, femeiesc. ♦ (Despre parti de vorbire) Cu forma specifica numelor care denumesc fiinte de s*x femeiesc. ♦ (Despre rime) Care rimeaza pe penultima silaba neaccentuata. [< lat. femininus, cf. fr. feminin].

MOD s.n. 1. Fel, chip, maniera; procedeu, metoda. ♦ Mod de productie = modul istoriceste determinat in care oamenii produc si obtin bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii si care reprezinta unitatea dintre fortele de productie si relatiile de productie. 2. (Gram.) Forma verbala care exprima felul in care vorbitorul vede sau socoteste actiunea verbului. ♦ (Despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) De mod = care are sensul sau functia de a arata modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului in functie de calitatea si de cantitatea judecatilor componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

NOMINAL, -A adj. 1. De nume; pe nume; dupa nume. ◊ (Ec.) Valoare nominala = valoare indicata pe o actiune sau pe un bilet de banca si care nu corespunde uneori cu valoarea ei reala. 2. (Gram.) Care se refera la nume sau face parte din categoria numelui; care formeaza un nume. ◊ Flexiune nominala = flexiunea partilor de vorbire declinabile; predicat nominal = predicat format dintr-un nume predicativ si o copula. [Cf. fr. nominal, lat. nominalis < nomen – nume].

NUMERAL s.n. parte de vorbire care denumeste un numar, o determinare numerica sau ordinea unei numarari. [Cf. fr. numeral, lat. numeralis].

substantifica, substantific, vb. I (inv.) a substantiva, a substantiviza (a transforma o parte de vorbire in substantiv).

PREPOZITIE s.f. parte de vorbire inflexibila care indica un raport sintactic intre doi termeni. [Gen. -iei, var. prepozitiune s.f. / < lat. praepositio, cf. fr. preposition].

SUBSTANTIV adj.m. Colorant substantiv = materie coloranta care vopseste direct fibrele textile, in special cele vegetale, fara ajutorul mordantilor. // s.n. (Gram.) parte de vorbire flexibila care denumeste fiinte, lucruri, notiuni abstracte etc. [Cf. lat. substantivus, fr. substantif].

ADJECTIV s. n. parte de vorbire (flexibila) care determina un substantiv, denumind o insusire. (< lat. adiectivum, fr. adjectif)

ADVERB s. n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau alt adverb, aratand locul, modul, timpul etc. (< fr. adverbe, lat. adverbium)

CONJUNCTIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv („si”) caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, cand cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)

DELEXICALIZA vb. tr., refl. (despre parti de vorbire) a-si pierde, a face sa-si piarda continutul semantic. (de¹- + lexicaliza)

FLEXIBIL, -A I. adj. 1. care se poate indoi usor; mladios, elastic, suplu. ◊ (fig.) care cedeaza usor; maleabil, docil. 2. (despre parti de vorbire) care are flexiune (2); flexionar. 3. (despre un apartament) cu structura variabila. II. s. n. grup de lamele flexibile (I, 1) de cupru, in legaturile electrice. (< fr. flexible, lat. flexibilis)

INTERJECTIE s. f. parte de vorbire neflexibila care exprima stari sufletesti, imita sunete, zgomote etc. (< fr. interjection, lat. interiectio)

INVENTAR s. n. 1. lista, registru etc. cuprinzand lucrurile care constituie averea unei gospodarii, institutii etc.; (p. ext.) totalitatea acestor bunuri. 2. (fig.) lista exacta, amanuntita; insirare, enumerare (a unor fapte etc.). 3. totalitatea unitatilor care constituie o parte de vorbire, o clasa ori o specie lexicala sau gramaticala. (< fr. inventaire, lat. inventarium)

LOCUTIUNE s. f. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. (< fr. locution, lat. locutio)

MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. ♦ (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat in care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ◊ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului in functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

NUMERAL, -A I. adj. care desemneaza, exprima un numar. ♦ sistem ~ = ansamblu de simboluri care reprezinta numere. II. s. n. parte de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica. (< fr. numeral, lat. numeralis)

OMOFORM, -A adj. (despre unele forme izolate, din cadrul unor parti de vorbire diferite) care coincide formal. (< fr. h*******e)

PARIGMENON s. n. reluare intr-un vers sau intr-o unitate sintactica a unor parti de vorbire cu aceeasi radacina. (< fr. parigmenon)

PARTITIE s. f. 1. diviziune, separare. 2. (mat.) descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ◊ (inform.) zona din memoria interna alocata unei lucrari pe durata prelucarii sau unor componente ale sistemului de operare. 3. (lingv. mat.) clasificare a cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. (< fr., engl. partition, lat. partitio)

PREPOZITIE s. f. parte de vorbire neflexibila care indica un raport sintactic intre doi termeni. (< fr. preposition, lat. praepositio)

PRONOMINAL, -A adj. (despre propozitii sau parti de vorbire) introdus, insotit de un nume, construit cu un pronume; cu valoare de pronume. (< fr. pronominal, lat. pronominalis)

PRONOMINALIZA vb. tr. a transforma diverse parti de vorbire in pronume. (< fr. pronominaliser)

PRONUME s. n. parte de vorbire flexibila care substituie un substantiv. (< lat. pronomen, dupa fr. pronom)

SUBSTANTIV I. s. n. parte de vorbire flexibila care denumeste fiinte, lucruri, notiuni abstracte etc. II. adj. colorant ~ = materie coloranta care vopseste direct fibrele textile (vegetale), fara ajutorul mordantilor. (< fr. substantif, lat. substantivum)

VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibila care exprima o actiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvant, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instructiuni care precizeaza intrebarile puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum)

pronume (pronume), s. n. – 1. parte de vorbire care tine locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat dupa paralelismul nom – nume (dupa opinia neverosimila a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prenom, si sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puristi recomanda forma prenume, s. n., care se foloseste numai pentru prenumele latine.

ADJECTIV, adjective, s. n. parte de vorbire flexibila care arata o insusire a unui obiect sau a unei fiinte, insotind si determinand substantivul care exprima numele acelui obiect sau al acelei fiinte. – Fr. adjectif (lat. lit. adjectivum).

ADVERB, adverbe, s. n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb. – Fr. adverbe (lat. lit. adverbium).

Aparte adv. Separat. ♦ (In teatru, ca indicatie pentru actori). Ca si cum ar vorbi cu sine insusi, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special. Avea un fel aparte de a vorbi. – Din parte (dupa fr. a part).

KANA, semn din scrierea japoneza, cu valoare de silaba. Exista doua sisteme k: hiragana, folosit, in general, la notarea flexiunii gramaticale si a unor parti de vorbire (prepozitii, conjunctii, interjectii etc.) si katakana, care serveste la transcrierea cuvintelor din limbi straine, altele decat chineza.

CALUS, calusuri, s. n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune intre dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de carpe care se introduce in gura unei persoane, pentru a o impiedica sa strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) calusul in gura = a impiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele intinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul isi asaza tabloul cand lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit in forajul prin percutie sau in cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (in preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – Cal + suf. -us.

CALUS, calusuri, s. n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune intre dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de carpe care se introduce in gura unei persoane, pentru a o impiedica sa strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) calusul in gura = a impiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Bucatica de lemn de forma speciala, pe care se sprijina coardele intinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul isi asaza tabloul cand lucreaza; sevalet. 5. Calusar (1). – Din cal + suf. -us.

SONOR, -A, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care rasuna sau face sa rasune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet placut, armonios (si patrunzator). 3. Care amplifica sunetele, care are rezonanta. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind inchisa; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) Insotit de vorbire si de muzica. ♦ (Substantivat, n.) partea sonora (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu rasunet, renumit; p. ext. pretentios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.

MELITA ~e f. 1) Unealta de lemn constand dintr-o limba basculanta si doua falci, folosita pentru a zdrobi tulpinile de canepa sau de in in vederea separarii firelor de partea lemnoasa. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gura. ◊ A da cu ~a a toca din gura; a palavragi. [G.-D. melitei] /<bulg. melica

PLEDOARIE s.f. Cuvantare prin care avocatul sustine inaintea unei instante judecatoresti interesele unei parti dintr-un proces; (p. ext.) vorbire, scriere care urmareste sustinerea, apararea unei idei, a unei cauze etc. [Pron. -doa-ri-e. / < fr. plaidoirie].

SA, sei, s. f. 1. Piesa de harnasament confectionata din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului si pe care sade calaretul. ◊ Expr. A pune saua (pe cineva) = a supune, a stapani, a exploata (pe cineva), a constrange pe cineva sa faca ceva. A vorbi din sa = a vorbi de sus, cu siguranta de sine. 2. parte a bicicletei, a motocicletei etc. formata dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se sta in timpul deplasarii vehiculului. 3. Os din spinarea gainii. ◊ Saua turceasca = scobitura in grosimea osului sfenoid, in care se afla situata glanda hipofiza. 4. Forma de relief reprezentand o depresiune cuprinsa intre doua parti de teren mai ridicate, cu care alcatuieste un ansamblu; curmatura. Saua dealului. [Var.: sea s. f.] – Lat. sella.

ETOS n. 1)Ansamblu de norme si idealuri morale specifice unui grup social sau unei epoci. 2) parte a unui discurs in care se vorbeste despre moravuri. /<fr. ethos

ETOS s.n. Ansamblu de trasaturi morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci; moralitate. ♦ Specific cultural al unei colectivitati. ♦ Caracter, morav, moralitate, ansamblu de norme si obiceiuri morale; parte a unui discurs in care se vorbeste despre moravuri. [Scris si ethos. / < lat., gr. ethos].

ETOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social si artistic, privit in unitatea dintre intern si extern, dintre etic si estetic. 2. ansamblu de trasaturi morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci. 3. specific cultural al unei colectivitati. 4. parte a unui discurs in care se vorbeste despre moravuri. (< fr. ethos)

SONOR, -A I. adj. 1. care produce sunete. ◊ care are un sunet frumos, placut; rasunator, plin, puternic. 2. care propaga, amplifica sunetele. 3. (despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (despre filme) insotit de vorbire si de muzica. II. s. n. partea sonora a unui film. (< fr. sonore, lat. sonorus)

apostol m. (ngr. apostolos, d. apo, departe, si stello, trimet; vsl. apostolu). Discipul al lui Hristos. Fig. Propagandist, propovaduitor. S. n., pl. e. Carte care vorbeste despre faptele apostolilor si care face parte din Biblie. (V. praxiu).

AROMAN, -A, aromani, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte dintr-o ramura a poporului roman; care vorbeste dialectul aroman; care traieste in sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir si Macedonia). 2. Adj. Care apartine aromanilor(1), privitor la aromani; aromanesc. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul aromanilor. [Var.: arman, -a, s. m. si f., adj.] – Din arman (mostenit din lat. romanus), modificat dupa roman.

PASIV² ~a (~i, ~e) 1) si adverbial (despre persoane sau despre manifestarile lor) Care da dovada de lipsa de interes; lipsit de initiativa personala; inactiv. Participare ~a. Rol ~. ◊ Aparare ~a (sau civila) sistem de masuri menite sa protejeze populatia si obiectivele economice contra mijloacelor moderne de atac si sa efectueze lucrari urgente de salvare si restabilire. Vocabular ~ parte a vocabularului unei limbi nefolosita frecvent in vorbire. 3) si substantival (despre verbe si categorii verbale) Care are forma ce indica ca actiunea realizata de cineva sau de ceva o sufera subiectul. 3) (despre metale) Care are proprietatea de a rezista la actiunea mediilor corosive. /<fr. passif, lat. passivus, germ. Passiv

ZGARCIT, -A, zgarciti, -te, adj. 1. Care face economii exagerate, evitand si cheltuielile de stricta necesitate, care strange cu lacomie banii; avar. ♦ Prea putin darnic, lipsit de generozitate. ◊ Expr. Zgarcit la vorba = care vorbeste putin si cu chibzuiala. 2. (Despre fiinte sau parti ale corpului) Strans, ghemuit; contractat. – V. zgarci¹.

ZGARCIT, -A, zgarciti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care face economii exagerate, evitand si cheltuielile de stricta necesitate, care strange cu lacomie bunuri materiale; avar. ♦ Lipsit de generozitate. ◊ Expr. Zgarcit la vorba = care vorbeste putin si cu chibzuiala. 2. (Despre fiinte sau despre parti ale corpului lor) Strans, ghemuit; contractat, chircit. – V. zgarci².

LOCALNIC ~ca (~ci, ~ce) si substantival 1) Care tine de localitatea, de locul despre care se vorbeste; propriu localitatii, locului despre care se vorbeste. 2) Care isi trage originea din locul dat; din partea locului. /<rus. lokal'nyi

BAKONGO, subst. invar. Populatie negrida care traieste in cea mai mare parte in Zair, fondatoare, in sec. 14, a statului Congo. Vorbeste o limba din grupul bantu.

FRANTURA ~i f. 1) parte desprinsa in urma frangerii unui obiect. ◊ ~ de limba a) vorbire confuza, greu de inteles; b) enunt continand cuvinte greu de rostit. 2) Bucata dintr-un intreg; fragment. ~ de cantec. 3) pop. Fractura a unui os. /<lat. franctura

AIUREA adv., adj. 1. Adv. In alt loc, in alta parte; undeva, altundeva. ◊ Intr-aiurea = fara tinta; la intamplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a baigui. ◊ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiure adv.] – Lat. aliubi + re + a.

SINTAXA, sintaxe, s. f. parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

SINTAXA s.f. 1. parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste reguli privitoare la construirea propozitiilor si a frazelor. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei. 2. parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

AIUREA adv. In alt loc, in alta parte; undeva, departe. ◊ Intr-aiurea = fara tinta; la intamplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost. ◊ (Cu valoare de interjectie, fam.) Aiurea! N-ai dreptate. ♦ (Adjectival) Zapacit. [Var.: aiure adv.] – Lat. aliubi + re + a.

IBO (‹ fr.) subst. Populatie din partea de SE a Nigeriei, estimata la c. 16 milioane si care vorbeste o limba din grupul kwa.

PLEDA, pledez, vb. I. Intranz. si tranz. A vorbi in fata unei instante judecatoresti (ca avocat), aparand cauza uneia dintre parti. ♦ P. gener. A sustine o cauza, a apara o idee, un interes; a milita pentru ceva. – Din fr. plaider.

RECEPTOR² oare n. 1) Aparat sau instalatie care recepteaza o energie bruta transformand-o in energie utilizabila. 2) Aparat destinat receptarii undelor electromagnetice. 3): ~ telefonic dispozitiv care transforma curentul alternativ receptat in unde sonore, reproducand sunetul initial. 4) parte a aparatului telefonic prin care se asculta si prin care se vorbeste. /

SARADA ~e f. 1) Ghicitoare care consta in aflarea unui cuvant dupa partile sau silabele lui, fiecare dintre acestea avand o semnificatie proprie. ◊ A vorbi in ~e a vorbi enigmatic, aluziv. 2) fig. Lucru putin inteligibil. /<fr. charade

DIFLUENTA s. f. 1. ramificare a unui curs de apa in mai multe brate, care nu se mai reunesc; locul unde se produce acest fenomen. ♦ ~ glaciara = despartirea unui ghetar in doua brate, care inainteaza in aval de ambele parti ale unui interfluviu. 2. fluidificare. 3. inlocuire a discursivitatii obisnuite a gandirii si vorbirii prin propozitii si idei asociate la intamplare, cu dispersia atentiei asupra unor chestiuni secundare. (< fr. diffluence)

aric, -a adj. Relativ la Ari, indo-europeu (indo-german): din familia arica fac parte: Indienii, Persii, Armenii, Grecii, Albanejii, Latinii, Celtii, Germanii si Slavii. Adv. Vorbeau aric. V. ar 2.

BUTOI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decat la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ◊ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. partea cilindrica la revolvere, in care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.

REPLICA, replici, s. f. 1. Raspuns prompt si energic care combate afirmatiile cuiva; riposta. ◊ Loc. adj. Fara replica = definitiv. ◊ Expr. A fi tare in replici = a gasi prompt raspunsul cel mai potrivit intr-o discutie. A avea replica = a raspunde prompt si raspicat. (Jur.) A vorbi in replica = a raspunde, in cursul unei dezbateri, combatand afirmatiile si atacurile partii adverse. 2. Portiune din rolul unui actor, constituind un raspuns la cele spuse de partener. ♦ parte finala a unui fragment de dialog, care solicita interventia interlocutorului. 3. Copie a unei opere de arta executata de autorul operei originale sau sub supravegherea lui directa. 4. (Fiz.) Mulaj al suprafetei unui corp, realizat sub forma unei pelicule care pe o parte este plana, iar pe cealalta reproduce structura superficiala a corpului, utilizat in microscopia electronica pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. – Din fr. replique.

SARADA, sarade, s. f. Un fel de ghicitoare in versuri sau formata din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvant cu ajutorul partilor sau silabelor lui, fiecare dintre acestea avand o semnificatie proprie. ◊ Expr. A vorbi in sarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, putin inteligibil. ♦ Lucru greu de inteles, neclar. – Din fr. charade.

REPLICA s.f. 1. Raspuns (la un alt raspuns); raspuns la ceea ce s-a spus sau s-a scris. ♦ Ceea ce are de spus un actor dupa ce interlocutorul sau a terminat de vorbit. ♦ Fara replica = definitiv; a vorbi in replici = a raspunde in cursul unor dezbateri, combatand afirmatiile si atacurile partii adverse. ♦ (Jur.) Concluzii opuse de reclamant celor formulate de parat. ♦ Raspuns dat de o voce sau de un instrument intr-un duet, intr-un tertet etc. 2. Copie a unui original executata de autor. 3. Mulaj al unui corp obtinut prin depunerea pe suprafata acestuia a unei pelicule maleabile, care apoi se desprinde. [Pl. -ci, -ce. / < fr. replique, it. replica].

DEZARTICULAT, -A, dezarticulati, -te, adj. 1. (Despre oase) Iesit, sarit din articulatii; dislocat. 2. Fig. Incapabil de miscari coordonate; (despre miscari) care arata, tradeaza lipsa de coordonare; dezordonat. 3. (Despre membre sau parti ale lor) Amputat la nivelul unei articulatii. 4. (Rar; despre cuvinte si despre sunetele vorbirii) Rau articulat, pronuntat neclar. – V. dezarticula.

GEST ~uri n. 1) Miscare a unor parti ale corpului, in special a capului sau a mainilor, care insoteste ori inlocuieste vorbirea, exprimand o stare psihologica sau o intentie. 2) fig. Fapta cu o anumita semnificatie. /<fr. geste, lat. gestus

SCENIC ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de scena; caracteristic scenei. Arta ~ca. ◊ Spatiu ~ parte a scenei unde se desfasoara jocul artistilor. 2) Care corespunde cerintelor scenei de teatru. vorbire ~ca. /<fr. scenique, it. scenico

A SCHIMBA schimb tranz. 1) (fiinte, lu-cruri) A supune unui schimb. ◊ ~ calul pe magar (sau capra pe gasca, sau cioara pe pupaza) se spune, cand dai un lucru bun si primesti altul mai prost. ~ (cate) o vorba (sau (cateva) vorbe) a sta putin de vorba. 2) A face sa se schimbe; a preface; a preschimba; a transforma; a modifica. 3) A muta in alta parte. ◊ ~ vorba a trece la alta tema in timpul unei convorbiri; a incepe a vorbi despre altceva. ~ cantecul (sau tonul, nota, foaia) a vorbi sau a se purta altfel (cu cineva), decat mai inainte. /<lat. excambiare

AZTEC, -A I. adj., s. m. f. (amerindian) care face parte dintr-o uniune de triburi din regiunea centrala a Mexicului. ◊ (s. n.) dialect vorbit de azteci. II. adj. care apartine aztecilor. ♦ arta ~a = arta precolumbiana. (< fr. azteque)

audienta f., pl. e (lat. audientia; fr. audience). Primirea persoanelor care vor sa-ti vorbeasca: ministru acorda audienta azi; a obtinea [!] o audienta. Sedinta in care judecatorii intreaba partile, asculta apararea si judeca. (Audientele-s publice, dar daca dezbaterile pot fi vatamatoare ordinii publice ori bunelor obiceiuri, judecatorii le pot face secrete. In ori-ce caz, sententa [!] se da publicamente).

Aparte adv. In mod separat, deosebit (de...). ♦ (In teatru, ca indicatie pentru actori). Ca si cum ar vorbi cu sine insusi, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trasatura aparte. – A³ + parte (dupa fr. a part).

COT² ~uri n. 1) (la drumuri, ape curgatoare etc.) Loc unde se face o schimbare de directie; cotitura. ~ul garlei. ◊ A vorbi fara ~uri a spune fara ocolisuri. A sti toate ~urile a cunoaste toate subtilitatile. 2) partea incovoiata a unei tevi sau a unui burlan. /<lat. cubitus

HUTUL, -A, hutuli, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie slava din regiunea muntoasa de la izvoarele Siretului si Ceremusului si care vorbeste un dialect ucrainean; hutan (2). 2. Adj. Care apartine hutulilor (1), privitor la hutuli. – Din ucr. hucul.

DIRECT¹ ~ta (~ti, ~te) 1) Care duce la tinta fara cotituri sau ocoluri; drept. Linie ~ta. 2) fig. Care se exprima sau spune adevarul deschis, fara ascunzisuri. 3) Care asigura o legatura nemijlocita. Comunicatie ~ta. 4) Care se face sau are loc fara trepte intermediare. Vot ~. Adresare ~ta. 5): Complement ~ parte secundara a propozitiei, care determina un verb tranzitiv si indica obiectul asupra caruia trece actiunea. 6): vorbire ~ta reproducere intocmai a formei si a continutului vorbirii cuiva. /<fr. direct, lat. directus

ANGELOLOGIE s.f. parte a dogmaticii care trateaza despre ingeri. [Gen. -iei. / < fr. angelologie, cf. gr. angelos – inger, logos – vorbire].

SUBIECT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupa cineva, despre care se vorbeste. ♦ Pricina, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a intamplarilor ce se petrec in desfasurarea unei naratiuni epice sau dramatice. 2. partea principala a unei propozitii care indica cine indeplineste sau cine sufera actiunea verbului. ♦ (Log.) parte, termen al unei judecati despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca fiinta inzestrata cu constiinta si vointa. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].

PERORATIE s. f. partea finala a unui discurs, a unei cuvantari, rostita pe un ton insufletit si emfatic; (p. ext.) vorbire insufletita. (< lat. peroratio)

PERORATIE, peroratii, s. f. parte finala, concluzie a unui discurs, a unei cuvantari, rostita de vorbitor pe un ton insufletit (si emfatic); p. gener. vorbire insufletita (si emfatica), care cauta sa convinga. – Din lat. peroratio. Cf. fr. peroraison.

FOFELNITA ~e f. 1) parte a vartelnitei constand din doua brate incrucisate, pe care se pun cele patru fofeze. 2) Limba melitei. 3) fig. Gura care vorbeste mult. /fof[eaza] + suf. ~el + suf. ~nita

ADUCE, aduc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ◊ Expr. Ce vant te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ◊ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat intr-o anumita imprejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a indrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga intr-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana intrucatva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (In expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.

armonie f. (vgr. armonia, d. armozo, potrivesc). Sir de sunete placute urechii. Stiinta acordurilor. Armonie de stil, produsa de numaru si cadenta perioadelor. Armonie imitativa, artificiu de vorbire care consista in imitarea naturii pin [!] sunete: vijiind ca vijelia si ca plesnetu de ploaie. Fig. Acord perfect intre partile unui tot: armonia universului. A trai intr' o perfecta armonie cu cei din prejur. V. melodie.

TITLU² ~ri n. 1) Nume acordat de autor operei sale sau unei parti a acesteia, care indica tema tratata. ◊ Cu ~ de ... cu caracter de ... 2) la pl. Traducere a dialogului imprimata sub imaginea unui film vorbit intr-o limba straina. 3) Calificare obtinuta (intr-un domeniu de activitate). ~ de campion. ~ stiintific. 4) Nume calificativ. ~ de prieten. 5) Denumire onorifica (desemnand o demnitate, un rang sau o functie inalta). ~ de conte. 6) Act juridic al unui drept. ~ de mostenire. /<lat. titlus, sl. titlo, ngr. titlos, fr. titre

rafta s.f. (reg.) parte de contributie, cota; (in expr.) a fi rafta = a se achita, a fi chit; a spune rafta = a spune adevarul, a vorbi drept.

aiurea adv. (lat. aliorsum, a. i., de unde si fr. ailleurs. V. nicaiurea si pururea). Trans. Mold. In alta parte, in alt loc: s' a dus aiurea, doarme aiurea. A fi cu gindu aiurea, a fi distrat. A vorbi intr' aiurea, a aiura, a abera, a delira. – Vechi si aiurele(a), aiurile(a).

ACOLO adv. In acel loc (relativ) indepartat (de cel care vorbeste); in alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam in locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Intr-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pana acolo... = pana la situatia..., la imprejurarea (care depasete limita ingaduita)... ◊ Expr. (Reg.) (Pan') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau in mana etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar in momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gand! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.

CROAT, -A, croati, -te, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Croatiei. 2. Adj. Care apartine Croatiei sau populatiei ei, privitor la Croatia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) idiomul vorbit in Croatia. [Pr.: cro-at] – Din fr. Croate, germ. Kroate.

ATIC, -A I. adj. propriu Aticii. ♦ dialect ~ = dialect grec vorbit in Atica; frumusete ~a = frumusete desavarsita. ◊ care se distinge prin bun-gust sau spirit. ♦ sare ~a = ironie subtila, spirit fin. II. s. n. 1. parte a antablamentului, deasupra cornisei, menita sa mascheze marginea acoperisului. 2. etaj scund, deasupra cornisei, la nivelul fatadei sau retras. (< fr. attique, lat. atticus, gr. attikos)

MEGLENOROMAN, -A, meglenoromani, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia romanica aflata in sudul Peninsulei Balcanice, in regiunea Meglen. 2. Adj. Care apartine meglenoromanilor (1) sau limbii lor, privitor la meglenoromani. ♦ (Substantivat, f.) Idiom vorbit de meglenoromani si care reprezinta un dialect al limbii romane. – Meglen (n. pr.) + roman.

actiune f. (lat. actio, -onis, d. agere, actum, a face. V. agit). Fapt, tot ceia ce se face: frumoasa actiune. Ocupatiune, miscare: il vezi tot-de-a-una in actiune. Mod in care un corp lucreaza asupra altuia: actiune chimica, actiunea unei otravi. Caldura in vorba sau in gest: a vorbi cu actiune. Subiect de bucata literara ori mers al unei piese teatrale: actiune interesanta. Urmarire pin [!] judecata: procuroru a deschis actiune criminala. Partasie, parte de capital intr' o intreprindere. Hirtie de valoare pin [!] care se arata partea de capital pe care ai pus-o intr' o intreprindere: a cumpara actiuni. – Fals actie (Trans.), dupa germ. akzie (d. ol. aktie).

MORFOLI, morfolesc, vb. IV. Tranz. 1. A mesteca un aliment cu gingiile, in lipsa dintilor; a molfai; p. ext. a manca incet, cu greutate, fara pofta, a mesteca alene; a morfologi. ◊ Expr. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslusit, a ingaima, a bolborosi. ♦ A invarti intre dinti, a roade un lucru necomestibil. 2. P. a**l. A suci si a rasuci un lucru pe toate partile; a framanta, a mototoli. ♦ Fig. A degrada, a intina, a terfeli, a deteriora, a strica. – Formatie onomatopeica.

BUTOI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decat la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc. ◊ Expr. Butoi fara fund, se spune despre cei care beau fara masura. A mirosi a butoi, se spune despre alimentele pastrate in butoaie care au prins un miros specific (neplacut). A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. A aprinde butoiul cu pulbere = a dezlantui un razboi, a provoca o catastrofa. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. partea cilindrica la revolvere de tip mai vechi, in care se introduc cartusele. – Din bute + suf. -oi.

SINTAGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, apartinand unor clase diferite, care, in actul vorbirii, se imbina unul cu altul. 2) Unitate sintactica stabila alcatuita din doua sau mai multe cuvinte, intre care exista un raport de subordonare si care constituie o parte a unei propozitii sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

JUMATATE ~ati f. 1) Fiecare dintre cele doua parti egale in care poate fi impartit un intreg. ◊ ~ de masura masura incompleta, partiala. Pe (sau in) ~ a) in doua parti egale sau aproximativ egale; b) partial; incomplet. A face ceva pe ~ a nu duce pana la capat un lucru inceput. A spune cu ~ de gura a) a vorbi cu glas slab, abia auzit; b) a vorbi in mod nehotarat, fara convingere. Cu ~ de inima (sau cu inima pe ~) fara curaj; indecis. 2) fam. Persoana casatorita de s*x feminin in raport cu barbatul ce i-a devenit sot; femeie; nevasta. 3) Punct care marcheaza mijlocul unei distante in spatiu sau al unui interval in timp. La ~ de drum. La o ~ de secol. 4) Unitate de masura a capacitatii sau a greutatii, egala cu 1/2 de litru sau de kilogram. [G.-D. jumatatii] /Orig. nec.

2) cint, a -a v. tr. (lat. cantare, frct. d. canere, cantum, a cinta: it. cantare, fr. chanter, pv. sp. pg. cantar. V. accent. Insir cu vocea sau cu un instrument o serie de sunete variate si armonice: a cinta un cintec din gura, din vioara, din flaut, din (sau la) pian; cocosu, privighetoarea cinta. Celebrez, laud: a cinta viata de tara. Spun des, repet: eu destul i-am tot cintat, dar el nu m´a ascultat. Repet prea mult: ce tot cinti pe aici, mai? Zic, spun, glasuiesc: ia vezi ce cinta hirtia ceia! V. intr. Vorbesc par´c´as cinta (ceia ce e un defect. De ex., ca Jidanii): acest orator cinta. V. refl. A fi cintat: acest cintec se cinta in toate partile. Trans. Rar. Ma bocesc.

PROLOG s.n. 1. parte a unei piese de teatru antice in care se prezenta subiectul. 2. parte care serveste ca introducere la o piesa de teatru, la un roman etc.; (p. ext.) introducere, prefata. [Cf. fr. prologue, it. prologo, lat. prologus, gr. prologos < pro – inainte, logos – vorbire].

AUDIENTA s.f. 1. Intrevedere acordata de catre un demnitar unei persoane care l-a solicitat sa-i vorbeasca (intr-o chestiune oficiala) ; timpul cat dureaza aceasta intrevedere. 2. Interes pe care cineva il poarta celui care i se adreseaza ; atentie, intelegere. 3. Sedinta (publica) a tribunalului, in care sunt ascultate partile si pledoariile si in care se pronunta sentinta. [< lat. audientia, cf. fr. audience].

SICILIAN, -A I. adj., s. m. f. (locuitor) din Sicilia. II. adj. 1. referitor la Sicilia. 2. aparare ~a = sistem de aparare la jocul de sah; casata ~a = numele unui sortiment de casata. ◊ (s. n.) dialect din Italia meridionala, vorbit in Sicilia. III. adj., s. n. (din) etajul inferior al pleistocenului din bazinul Marii Mediterane. IV. s. f. 1. vechi dans italian cu miscare moderata; melodia corespunzatoare. 2. (in sec. XVII-XVIII) parte lenta a lucrarilor instrumentale (sonata, concert); forma a ariilor lirice. (< fr. sicilien, it. siciliano)

SUBIECT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupa cineva, despre care se vorbeste. ◊ pricina, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie continutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme in cadrul formelor polifonice bazate pe imitatie (inventiune, ricercar, fuga). 2. partea principala a unei propozitii, care indica cine indeplineste sau sufera actiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecatii de predicatie, reprezentand notiunea despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca fiinta activa si constienta. 2. persoana supusa observatiei, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizica sau juridica supusa unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, dupa fr. subjet)

A CASCA casc 1. tranz. (gura) A desface despreunand buzele si falcile (pentru a manca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naiva la ceva sau la cineva; b) a umbla fara nici o treaba (uitandu-se in toate partile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaima etc.); a se holba; b) a baga de seama; a fi atent. Casca-gura (sau gura-casca) calificativ atribuit unei persoane care umbla fara nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o miscare reflexa, inspirand adanc si expirand prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

LATERAL, -A adj. 1. De pe o latura, de pe laturi, laturalnic. ◊ Arie laterala (sau periferica) = zona situata la periferia teritoriului in care se vorbeste un dialect sau o limba. ♦ (Fig.) Secundar, indepartat, fara legatura directa cu ceva. 2. Consoana laterala (si s.f. ) = consoana articulata cu varful limbii pe palatul tare, lasand aerul sa se scurga de o parte si de alta a limbii. [Cf. fr. lateral].

LATERAL, -A, laterali, -e, adj. 1. Situat pe (una dintre) laturi, pe o parte a unui lucru; situat la margine, la periferie, departe de un centru; laturalnic. ◊ Arie (sau suprafata) laterala = marimea suprafetei unui corp prismatic, fara suprafetele bazelor lui. Arie laterala = zona situata la periferia teritoriului unde se vorbeste un dialect sau o limba. ♦ Fig. Secundar. 2. (In sintagma) Consoana laterala (si substantivat, f.) = consoana articulata prin atingerea varfului limbii de palatul tare sau de alveolele incisivilor superiori, in timp ce suflul de aer iese prin cele doua deschizaturi lasate de marginile limbii. „L” este o consoana laterala. 3. (In sintagma) Gandire laterala = proces specific gandirii creatoare, avand ca scop obtinerea a cat mai multe variante posibile ale obiectului sau fenomenului cercetat. – Din fr. lateral, lat. lateralis.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A taia in bucati foarte marunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fara chibzuiala, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruina, obligandu-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva sa saraceasca. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocani, a lovi. ♦ Fig. A flecari, a sporovai. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu acelasi lucru, a bate pe cineva la cap cu acelasi lucru, a plictisi. A toca la verzi si uscate sau a toca cate-n luna si-n soare = a vorbi mult si fara rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toaca = foarte departe. ♦ (Despre o arma) A bubui la intervale dese; a pacani. ♦ (Despre pasari) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetata a celor doua parti ale ciocului. – Din lat. *toccare.

INDIRECT, -A, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; in sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gandurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie, caracterizat prin prezenta in numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care indeplineste in fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; in sintagma) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; in sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

EPILOG s.n. partea finala a unui roman, a unui poem etc., care cuprinde concluziile autorului si subliniaza anumite idei; incheiere. ♦ (Fig.) Sfarsit, incheiere a unei actiuni, a unei intamplari etc. [< fr. epilogue, it. epilogo, cf. lat. epilogus, gr. epilogos < epi – la urma, logos – vorbire].

PAUZA ~e f. 1) Intrerupere temporara a unei activitati; recreatie; odihna; ragaz; repaus. 2) Perioada de trecere in timpul vorbirii. 3) muz. Semn grafic care se pune pe portativ pentru a indica intreruperea melodiei si durata de tacere. 4) lingv. Semn de punctuatie constand dintr-o bara care indica o oprire (putin mai mare decat la virgula) in timpul lecturii sau care deosebeste doua parti diferite ale aceluiasi text. [G.-D. pauzei; Sil. pa-u-] /<lat. pausa, fr. pause, germ. Pause

DIALOG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire intre doua persoane. ♦ (P. spec.) Convorbire (cu caracter oficial) care are loc intre reprezentantii a doua parti, a doua tari etc. ♦ (P. spec.) Forma de convorbire intre doua personaje, in care sunt scrise de obicei operele dramatice; pasaj dintr-o opera literara in care se reda convorbirea dintre doua personaje. ◊ Linie de dialog = semn ortografic de punctuatie care indica inceputul vorbirii fiecarui participant la o convorbire. 2. Opera literara scrisa sub forma de dialog. [Pr.: -di-a-] – Din fr. dialogue, lat. dialogus.

BOT ~uri n. 1) partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzand gura si nasul. ◊ A bea la ~ul calului a bea ultimul pahar, in picioare, inainte de plecare. 2) depr. Cavitate a capului omului in care se afla limba si dintii si care serveste ca organ al alimentatiei si al vorbirii; gura. ◊ A pune (pe cineva) cu ~ul pe labe a pune (pe cineva) la punct; a obliga la tacere (pe cineva). A se sterge pe ~ de ceva a fi nevoit sa renunte la ceva de mult ravnit. A se intalni (cu cineva) ~ in ~ a se intalni (cu cineva) pe neasteptate, fata in fata. A se pupa in ~ cu cineva a fi in mare prietenie cu cineva. A face ~ a se bosumfla. 3) partea din fata (ascutita) a unui obiect. ~ul automobilului. ~ul pantofului. /Orig. nec.

SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)

SCURT² ~ta (~ti, ~te) (in opozitie cu lung) 1) (despre obiecte, distante, parti ale corpului etc.) Care are o lungime mica sau mai mica decat cea obisnuita. Rochie ~ta. Picior ~. ◊ A lua (pe cineva) din ~ a manifesta asprime (fata de cineva). A tine (pe cineva) din ~ a supune (pe cineva) unui control sever. ~ de vedere miop. A avea mana ~ta a fi zgarcit. A fi ~ la vorba a vorbi putin; a fi necomunicativ. In ~ta vreme (sau in ~ timp) peste putin timp; in curand. 2) (despre lucrari literare, muzicale etc.) Care este de proportii reduse. /<lat. excurtus

LATERAL, -A adj. 1. de pe o latura, de pe laturi, laturalnic. ♦ arie ~a (sau periferica) = zona situata la periferia teritoriului in care se vorbeste un dialect sau o limba. ◊ (fig.) secundar, indepartat, fara legatura directa cu ceva. ♦ gandire ~a = proces specific gandirii creatoare, urmarind obtinerea a cat mai multor variante posibile ale fenomenului cercetat. 2. consoana ~a (si s. f.) = consoana articulata cu varful limbii pe palatul tare sau pe alveolele incisivilor superiori, lasand aerul sa se scurga de o parte si de alta a limbii. (< fr. lateral, lat. lateralis)

A TOCA toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A taia in bucati mici (cu ajutorul unui cutit sau al unei masini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi in mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult si repede (ca o toaca). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunandu-i mereu aceleasi lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi si uscate a flecari. 3) (despre arme) A tacani intruna. 4) (despre pasari, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetata a celor doua parti ale ciocului. /<lat. toccare

SUBIECT ~e n. 1) Problema care sta la baza unor preocupari; chestiune despre care se scrie sau se vorbeste. ~ de conversatie. 2) Totalitate de fapte si actiuni care constituie continutul unei opere de arta. ~ul unui roman. 3) filoz. Om ca fiinta activa si constienta, inzestrat cu capacitati cognitive. 4) Motiv al unei actiuni sau al unei stari; temei. 5) pop. Reprezentant tipic al unui grup de oameni cu trasaturi negative; specimen. 6) log. Termen al unei judecati, reprezentand obiectul gandirii. 7) gram. parte principala a propozitiei care face sau sufera actiunea verbului. 8) Persoana supusa unei observatii, unei anchete sau unui experiment. [Sil. su-biect] /<lat. subjectum, fr. sujet

STRAMB¹ adv. 1) (in opozitie cu drept) Cu deviere de la pozitia normala; intr-o parte. A merge ~. A creste ~. ◊ A sta (sau a sedea) ~ si a judeca drept a se comporta cum se cuvine, indiferent de conditii. A rade (sau a zambi, a surade) ~ a rade (sau a zambi, a surade) fortat. A se uita ~ a privi cu ochii rai. A calca ~ a apuca pe o cale gresita. 2) fig. In mod neadevarat, mincinos. A vorbi ~. /<lat. strambus

PERETE ~ti m. 1) parte verticala a unei cladiri sau a unei incaperi. ◊ ~ in ~ avand un perete comun. De ~ care se poate pune, atarna pe perete. Intre patru ~ti a) la adapost; b) in taina; in secret. A se da cu capul de ~ti (sau de toti ~tii) a fi in stare de disperare extrema. A spune cai verzi pe ~ti v. CAL. A strange la ~ (pe cineva) a forta pe cineva sa spuna sau sa faca ceva. A vorbi la ~ti a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridica vertical. 3) Element care margineste sau imparte ceva in doua sau in mai multe spatii. 4) Membrana care inconjoara o cavitate interna a unui organism. /<lat. paries, ~tis

RAU³ rele n. 1) Calitate care intruchipeaza tot ce este negativ. ~l aduce daune. ◊ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu parere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) sa aiba parte de lucruri neplacute. De bine, de ~ desi nu este asa cum trebuie, dar te poti impaca si cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeata de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boala care apare la unii calatori pe mare. ~ de munte stare de indispozitie generala care apare in timpul urcarii la mari inaltimi. 2) Principiu care vine in contradictie cu morala; fapta nesocotita. ◊ A vorbi de ~ pe cineva a barfi pe cineva. /<lat. reus

CALM, -A, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natura) Care se afla in stare de liniste deplina. ◊ Calm ecuatorial = zona ingusta de o parte si de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferica scazuta, vanturi slabe si ploi abundente. Calm tropical = zona aflata intre zona alizeelor si cea a vanturilor dominante de vest. Calm plat = stare a marii in care aceasta nu are ondulatii. ♦ (Despre procese) Care se desfasoara linistit. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapaneste; stapanit, cumpanit, linistit; p. ext. potolit, domol, asezat, f*******c, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniste deplina a atmosferei. 2. Stapanire de sine, sange rece, tact in actiuni, in vorbire. ♦ Pace sufleteasca, lipsa de framantari. – Din fr. calme.

SINTEZA s. f. 1. metoda de cunoastere constand din recompunerea unui tot din partile sale componente. ◊ reunire. ◊ lucrare, opera care abordeaza datele esentiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. ◊ (mil.) document de raportare a situatiei si informare a esalonului superior, la sfarsitul zilei de lupta sau al unei actiuni. 2. operatie, metoda prin care se obtine un compus chimic din elementele lui sau din compusi mai simpli. 3. (fiz.) combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a doua sau mai multe culori. ◊ recompunere a elementelor in care a fost descompusa imaginea transmisa la distanta. ♦ a sunetelor = a) tehnica de generare pe cale electronica a sunetelor. b) tehnica de procesare prin care se reduce redundanta semnalelor vorbirii umane. 4. (fil.) unitate dialectica a laturilor contrare ◊ (la Hegel) etapa finala a triadei, fuziunea contrariilor (teza si antiteza). (< fr. synthese)