PREDICATIV, -A adj. 1. care formeaza sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii; nume ~ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste functia de nume predicativ pe langa un verb copulativ din regenta; element ~ suplimentar = parte secundara de propozitie cu dubla subordonare (fata de verb si de subiect sau obiect); propozitie ~a suplimentara (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste in fraza rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. predicatif)

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Insusire (esentiala) a unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. parte secundara a propozitiei, care determina un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Din fr. attribut, lat. attributum.

COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adauga la ceva spre a-l intregi; complinire. 2. parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanta de natura proteica prezenta in serul normal si care participa la procesul imunitatii. – Din fr. complement, lat. complementum.

ATRIBUT ~e n. 1) Insusire esentiala a unui obiect; semn distinctiv. ~e ale puterii de stat. 2) parte secundara de propozitie care determina un substantiv sau un echivalent al acestuia. /lat. attributum, fr. attribut

COMPLEMENT ~e n. 1) parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau un adverb. ~ direct. ~ indirect. 2) Substanta proteica prezenta in componenta serului sangvin. /<fr. complement, lat. complementum

DIRECT¹ ~ta (~ti, ~te) 1) Care duce la tinta fara cotituri sau ocoluri; drept. Linie ~ta. 2) fig. Care se exprima sau spune adevarul deschis, fara ascunzisuri. 3) Care asigura o legatura nemijlocita. Comunicatie ~ta. 4) Care se face sau are loc fara trepte intermediare. Vot ~. Adresare ~ta. 5): Complement ~ parte secundara a propozitiei, care determina un verb tranzitiv si indica obiectul asupra caruia trece actiunea. 6): Vorbire ~ta reproducere intocmai a formei si a continutului vorbirii cuiva. /<fr. direct, lat. directus

IZOLAT ~ta (~ti, ~te) 1) si adverbial v. A IZOLA. ◊ parte de propozitie ~ta parte secundara a propozitiei care se izoleaza prin semne de punctuatie. 2) Care este unic in felul sau. Caz ~. Problema ~ta. /v. a izola

ATRIBUT s.n. 1. Insusire esentiala proprie unui obiect, unui fenomen etc. ♦ Semn distinctiv, simbol. 2. parte secundara de propozitie, care determina un substantiv sau un substitut al acestuia. [< lat.sc. attributum, cf. fr. attribut].

COMPLEMENT s. n. 1. complinire; ceea ce se adauga la ceva pentru a-l intregi. complementul unui numar = numar care se obtine prin scaderea unui alt numar initial. ◊ (mat.) unghi care, impreuna cu un unghi dat, insumeaza 90°. 2. parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6). 3. alexina. (< fr. complement, lat. complementum)

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Insusire inseparabila a unui obiect sau a unui fenomen, fara de care ele nu pot sa existe. ♦ (Concr.) Simbol, semn distinctiv, emblema. 2. parte secundara a propozitiei, care determina un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Fr. attribut (lat. lit. attributum).

PROTAZA ~e f. gram. (in opozitie cu apodoza) 1) Grup de cuvinte sau de propozitii secundare care constituie partea intai a unei perioade. 2) partea de la inceput a unei drame antice in care se expune subiectul. /<fr. protase

SUBORDONAT, -A, subordonati, -te, adj. Dependent de cineva sau de ceva, aflat intr-o relatie de subordonare. ♦ propozitie subordonata (si substantivat, f.) = propozitie care depinde din punct de vedere gramatical de alta propozitie, indeplinind functiunea unei parti de propozitie a regentei; propozitie secundara. ♦ (Substantivat) Subaltern. – Din fr. subordonne.

PROTAZA s. f. 1. prima parte a unei drame antice, expunerea subiectului. 2. prima parte a unei perioade conditionale, cuprinzand propozitiile secundare care indreapta atentia asupra consecintelor ce se anunta in apodoza. (< fr. protase, lat., gr. protasis)

PROTAZA s.f. 1. Prima parte a unei drame antice, care cuprinde expunerea subiectului. 2. Prima parte a unei perioade conditionale, care cuprinde propozitiile secundare, fiind strans legata de cea de-a doua parte, numita apodoza. [< fr. protase, cf. lat. protasis].

PROTAZA, protaze, s. f. 1. partea intai a unei perioade conditionale, care cuprinde grupa propozitiilor secundare si care indreapta atentia cititorului asupra consecintelor care se enunta in apodoza. 2. partea de la inceput a unei drame antice, care cuprindea expunerea subiectului. – Din fr. protase. Cf. lat. protasis.

INCIDENT, -A, incidenti, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Intamplare neasteptata (si neplacuta) care apare in desfasurarea unei actiuni. ◊ Incident de frontiera = ciocnire armata intre fortele graniceresti a doua state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiectie (secundara si neasteptata) ridicata in cursul unui proces de una dintre parti. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze. 2. (Fiz.; in sintagma) Raza incidenta = raza de lumina care cade pe suprafata unui corp sau pe suprafata care separa doua medii. – Din fr. incident.

DIFLUENTA s. f. 1. ramificare a unui curs de apa in mai multe brate, care nu se mai reunesc; locul unde se produce acest fenomen. ♦ ~ glaciara = despartirea unui ghetar in doua brate, care inainteaza in aval de ambele parti ale unui interfluviu. 2. fluidificare. 3. inlocuire a discursivitatii obisnuite a gandirii si vorbirii prin propozitii si idei asociate la intamplare, cu dispersia atentiei asupra unor chestiuni secundare. (< fr. diffluence)