INDIRECT, -A, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; in sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gandurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie, caracterizat prin prezenta in numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care indeplineste in fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; in sintagma) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; in sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

MONOMEMBRA adj.f. (Gram.; despre propozitii) Formata dintr-o singura parte de propozitie principala, fara ca cealalta sa fie presupusa sau subinteleasa. [Cf. fr. monomembre].

INDIRECT, -A adj. (adesea adv.) Care nu se face, nu se obtine direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. ◊ Complement direct = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect actiunea verbului; propozitie completiva (si s.f.) = propozitie cu functie de complement indirect. 3. (Fin.) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.) Tragere indirecta = tragere facuta pe baza de calcul asupra unor tinte care nu se vad. [Cf. fr. indirect, lat. indirectus].

ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta. 3. Dat, atribuit; ingaduit, asigurat. – V. acorda.

CAZ, cazuri, s. n. 1. Imprejurare, circumstanta, situatie. ◊ Caz de constiinta = Imprejurare in care cineva ezita intre sentimentul datoriei si un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate in evidenta in mod exagerat meritele cuiva. 2. Intamplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Imbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.

INCIDENT, -A, incidenti, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Intamplare neasteptata (si neplacuta) care apare in desfasurarea unei actiuni. ◊ Incident de frontiera = ciocnire armata intre fortele graniceresti a doua state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiectie (secundara si neasteptata) ridicata in cursul unui proces de una dintre parti. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze. 2. (Fiz.; in sintagma) Raza incidenta = raza de lumina care cade pe suprafata unui corp sau pe suprafata care separa doua medii. – Din fr. incident.

INSA Conj. 1. (Adversativ, leaga doua propozitii sau doua parti de propozitie) Cu toate acestea, totusi, dar. 2. (Arata trecerea la alta idee) Dar, pe de alta parte. – Lat. ipsa.

VIRGULA, virgule, s. f. 1. Semn de punctuatie care delimiteaza grafic unele propozitii in cadrul frazei si unele parti de propozitie in cadrul propozitiei. 2. Semn intrebuintat pentru a arata cand trebuie facuta respiratia in timpul unei interpretari muzicale vocale. 3. Semn intrebuintat pentru a separa, intr-un numar zecimal, partea intreaga de partea fractionara. – Din fr. virgule.

PREPOZITIE, prepozitii s. f. parte de vorbire neflexibila care exprima raporturi sintactice de dependenta intre partile unei propozitii legand doua parti de propozitie diferite. [Var.: prepozitiune s. f.] – Din fr. preposition, lat. praepositio.

COPULATIV, -A, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjunctii) Care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb care intra in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura dintre subiect si numele predicativ. propozitie copulativa = propozitie coordonata, legata de coordonata ei printr-un raport de asociere in interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. – Din fr. copulatif, lat. copulativus.

COORDONATOR, -OARE, coordonatori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. si f. (Persoana) care coordoneaza. 2. Adj. (Lingv.; in sintagma) Conjunctie coordonatoare = conjunctie care leaga propozitii sau parti de propozitie de acelasi fel. 3. S. n. Aparat care indica in mod automat pilotului, in cursul zborului, locul unde se afla avionul si distanta parcursa de la locul de decolare. – Din fr. coordonateur.

NEACORDAT, -A, neacordati, -te, adj. 1. (Gram.; despre unele parti de propozitie) Care nu este in acelasi caz, numar, gen si persoana cu termenul determinat. 2. (Despre premii, titluri) Care nu a fost atribuit. 3. (Despre instrumente muzicale) Care nu a fost supus acordarii; care nu mai este acordat; dezacordat, discordat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + acordat.

DISJUNCTIV, -A, disjunctivi, -e, adj. Care separa, care deosebeste, care exclude; disjunct. ◊ propozitie disjunctiva = propozitie coordonata care se afla intr-un raport de excludere cu coordonata ei. Conjunctie disjunctiva = conjunctie care leaga propozitii sau parti de propozitie disjunctive. Judecata disjunctiva = judecata care enunta incompatibilitatea intre diverse predicate ce pot fi atribuite unuia si aceluiasi subiect. – Din fr. disjonctif, lat. disjunctivus.

SUBORDONAT, -A, subordonati, -te, adj. Dependent de cineva sau de ceva, aflat intr-o relatie de subordonare. ♦ propozitie subordonata (si substantivat, f.) = propozitie care depinde din punct de vedere gramatical de alta propozitie, indeplinind functiunea unei parti de propozitie a regentei; propozitie secundara. ♦ (Substantivat) Subaltern. – Din fr. subordonne.

A ACORDA¹ acord tranz. 1) A pune la dispozitie (prin acord); a oferi. 2) (parti de propozitie) A uni prin acord gramatical. /<fr. accorder

CAZ² ~uri n. gram. 1) Categorie gramaticala a numelui care exprima raporturile logice dintre nume si parti ale propozitiei, indicand functiile sintactice ale acestuia. 2) Forma concreta a numelui care corespunde unei functii sintactice determinate in propozitie. /<lat. casus, fr. cas

COORDONARE ~ari f. 1) v. A COORDONA. 2) gram. Relatie stabilita intre propozitii sau parti de propozitie legate intre ele, fara ca una sa depinda de alta din punct de vedere sintactic. /v. a coordona

COORDONATOR¹ ~oare (~ori, ~oare) si substantival Care coordoneaza mai multe actiuni sau activitati. ◊ Conjunctie ~oare conjunctie care leaga doua parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. [Sil. co-or-] /<fr. coordonnateur

COPULATIV ~a (~i, ~e) 1): Conjunctie ~a conjunctie care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. 2): Verb ~ verb lipsit de functie semantica independenta, care, impreuna cu numele predicativ, formeaza predicatul nominal al propozitiei; verb de legatura; copula. 3) Care are cateva subiecte pe langa un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

DAR¹ conj. 1) (exprima un raport adversativ si leaga doua propozitii sau doua parti de propozitie) Da; insa; iar. El are dorinta de a lucra, dar nu are conditii. 2) (exprima un raport conclusiv si leaga propozitii sau fraze) Deci. Vom incerca, dar sa solutionam problema. /Orig. nec.

DISJUNCTIV ~a (~i, ~e) 1) Care separa; care deosebeste. 2): propozitie ~a propozitie care se opune prin continut altei propozitii. 3): Conjunctie ~a conjunctie care leaga propozitii sau parti de propozitii disjunctive. /<fr. disjonctif, lat. disjunctivus

FIE conj. (exprima un raport disjunctiv si leaga parti de propozitie sau propozitii) Sau; ori. /<lat. fiat

IAR² conj. (exprima un raport adversativ si leaga doua propozitii sau doua parti de propozitie coordonate) Dar; insa. /<Orig. nec.

INCIDENT¹ ~ta (~ti, ~te) 1) gram. (despre cuvinte, imbinari de cuvinte, propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze, neavand legaturi sintactice cu acestea. 2) fiz. (despre raze, fascicule de lumina) Care cade pe suprafata unui corp intersectandu-l. /<fr. incident, lat. incidens, ~ntis

IZOLAT ~ta (~ti, ~te) 1) si adverbial v. A IZOLA. ◊ parte de propozitie ~ta parte secundara a propozitiei care se izoleaza prin semne de punctuatie. 2) Care este unic in felul sau. Caz ~. Problema ~ta. /v. a izola

INSA conj. (exprima un raport adversativ si leaga parti de propozitie, propozitii sau fraze) Dar. El lucreaza incet, insa bine. /<lat. ipsa

A JUXTAPUNE juxtapun tranz. 1) (obiecte) A pune unul langa altul; a aseza alaturi; a alatura. 2) (parti de propozitie) A face sa se juxtapuna. /<fr. juxtaposer

A SE JUXTAPUNE se juxtapun intranz. (despre parti de propozitie) A se imbina prin juxtapunere. /<fr. juxtaposer

OBIECT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simtului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra careia este orientata activitatea spirituala sau artistica. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Fiinta sau lucru pentru care cineva manifesta un sentiment. ~ de admiratie. 5) Disciplina de studiu intr-o institutie de invatamant. 6) filoz. Corp sau fenomen existent in realitate, in afara subiec-tului si independent de constiinta acestuia. 7) lingv. parte de propozitie care indica asupra cui este orientata actiunea verbului; comple-ment. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt

ORI conj. (exprima un raport disjunctiv si leaga propozitii sau parti de propozitie coordonate) Sau; fie (ca). Pleci ~ ramai cu noi. ~ azi, ~ maine. ~ da, ~ ba. /Orig. nec.

SAU conj. 1) (exprima un raport disjunctiv si leaga doua parti de propozitie sau doua propozitii coordonate) Ori; fie (ca). Azi sau maine. El sau ea. Canta sau danseaza. 2) (exprima un raport apozitiv si leaga doua parti de propozitie ori, mai rar, doua propozitii) Altfel zis; adica. Autorul Luceafarului sau M. Eminescu. 3) (exprima un raport copulativ, integrativ si introduce ultima dintre partile omogene) Precum si; de asemenea si. Se poate pescui in lacuri, in rauri, in mari sau in oceane. [Monosilabic] /sa + au

VIRGULA ~e f. 1) gram. Semn de punctuatie (in forma de curba) care marcheaza o pauza de scurta durata si se pune intre parti de propozitie sau intre propozitii in cadrul frazei, pentru a le izola. 2) mat. Semn grafic prin care se separa intr-un numar zecimal partea intreaga de cea fractionara. 3) muz. Semn grafic care se pune pe portativ pentru a indica momentul respiratiei in cadrul unei interpretari muzicale vocale. /<fr. virgule

BIMEMBRU, -A adj. Cu doua membre, cu doi membri. ◊ propozitie bimembra = propozitie in care exista ambele parti de propozitie principale (subiectul si predicatul). [Cf. it. bimembre].

COORDONARE s.f. 1. Actiunea de a coordona. 2. Raport intre doua sau mai multe propozitii sau parti de propozitie, legate intre ele astfel incat una sa nu depinda sintactic de cealalta sau de celelalte; raport intre mai multe notiuni de aceeasi specie subordonate aceleiasi notiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].

GENITIVAL, -A adj. (Despre cuvinte, parti de propozitie) In cazul genitiv; referitor la acest caz. ◊ Articol genitival = articol posesiv. [Var. genetival, -a adj. / < genitiv + -al].

VIRGULA s.f. 1. Semn de punctuatie care arata o pauza foarte scurta in citire si care separa diferitele parti ale propozitiei sau unele propozitii in cadrul frazei. ♦ Semn care arata cand trebuie facuta respiratia in timpul unei interpretari muzicale vocale. 2. (Mat.) Semn care separa partea intreaga a unui numar de partea sa fractionara. [< fr. virgule, cf. lat. virgula – varguta].

COORDONATOR, -OARE adj., s.m. si f. (Cel) care indeplineste o functie de coordonare. ◊ Conjunctie coordonatoare = conjunctie care leaga doua propozitii sau doua parti de propozitie aflate in raport de coordonare. [Cf. fr. coordonnateur].

COPULATIV, -A adj. 1. (Despre conjunctii) Care uneste parti de propozitii sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leaga subiectul de numele predicativ; propozitie copulativa = propozitie coordonata care exprima asocierea fata de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte unite de acelasi predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

INCIDENT, -A adj. 1. (Despre cuvinte, propozitii) Intercalat intre partile unei propozitii sau ale unei fraze. 2. Raza incidenta = raza care atinge o suprafata intr-un anumit punct. [Cf. fr. incident, it. incidente].

MOD s.n. 1. Fel, chip, maniera; procedeu, metoda. ♦ Mod de productie = modul istoriceste determinat in care oamenii produc si obtin bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii si care reprezinta unitatea dintre fortele de productie si relatiile de productie. 2. (Gram.) Forma verbala care exprima felul in care vorbitorul vede sau socoteste actiunea verbului. ♦ (Despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) De mod = care are sensul sau functia de a arata modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului in functie de calitatea si de cantitatea judecatilor componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

COORDONARE s. f. 1. actiunea de a coordona. 2. raport, relatie intr-un enunt intre doua sau mai multe propozitii ori parti de propozitie pe acelasi plan gramatical, nedependente una de cealalta. ◊ raport intre mai multe notiuni de acelasi fel, subordonate aceleiasi notiuni. (< coordona)

COORDONATIV, -A adj. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de parti de propozitie nepredicative, in relatie de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, ori regente fata de un element subordonat tuturor. (< germ. koordinativ)

COPULATIV, -A adj. 1. (despre conjunctii) care leaga (parti de) propozitii de acelasi fel. ♦ verb ~ = verb in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura intre subiect si numele predicativ; copula (1); propozitie ~a = propozitie coordonata legata prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecati afirmative) care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

CORESPONDENT, -A I. s. m. f. 1. colaborator extern al unui ziar care trimite corespondenta cu caracter informativ din locul in care se afla. 2. persoana care, in lipsa parintilor unui elev, are raspunderea acestora fata de scoala. 3. cel care poarta corespondenta cu cineva. II. adj. care corespunde, corespunzator. ♦ membru ~ = membru al unei academii sau al altei institutii stiintifice, care are aceleasi obligatii si se bucura de aceleasi drepturi ca un membru activ, cu exceptia dreptului la vot; unghiuri e = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealaturate, formate de aceeasi parte a unei secante care intersecteaza doua drepte, un unghi fiind in interiorul dreptelor si altul in afara lor. ◊ (s. n.) echivalent, in cadrul frazei, al unei parti de propozitie. (< fr. correspondant)

EXPANSIUNE s. f. 1. crestere a volumului unui gaz, al unui sistem fizico-chimic; destindere (3), detenta (1). 2. extindere a dominatiei, a sferei de influenta politica si economica a unei tari asupra altei tari. 3. (lingv.) procedeu prin care o unitate sintactica de nivel inferior este transformata intr-o unitate de nivel superior; transformare a unei parti de propozitie in propozitie subordonata. ◊ orice element adaugat unui enunt, care nu modifica raporturile si functia elementelor preexistente. 4. (fig.) expansivitate, exuberanta, vioiciune; comunicativitate. (< fr. expansion, lat. expansio)

GENITIVAL, -A adj. (despre cuvinte, parti de propozitie, constructii) in cazul genitiv. ♦ articol ~ = articol posesiv. (< genitiv + -al)

INCIDENT, -A I. adj. 1. (despre cuvinte, propozitii) intercalat intre partile unei propozitii sau ale unei fraze. 2. (despre fascicule de radiatii) care atinge o suprafata intr-un anumit punct. II. s. n. 1. eveniment neasteptat, neplacut, care survine in timpul unei activitati. ◊ greutate, dificultate. 2. (jur.) obiectie, contestatie accesorie la cauza principala a unui proces. (< fr. incident)

MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. ♦ (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat in care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ◊ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului in functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

PARTITIV, -A adj. (despre forme flexioane sau parti de propozitie) care exprima ideea de parte dintr-un intreg. (< fr. partitif, it. partitivo)

POLISINTETIC, -A adj. (despre unele limbi) care incorporeaza intr-un singur cuvant toate partile de propozitie; incorporant. (< fr. polysynthetique)

PRONOMINAL, -A adj. (despre propozitii sau parti de vorbire) introdus, insotit de un nume, construit cu un pronume; cu valoare de pronume. (< fr. pronominal, lat. pronominalis)

REGENT, -A I. s. m. f. (cel) care guverneaza cu titlu provizoriu un stat monarhic, tinand locul regelui in timpul unei regente (1). II. adj. (despre propozitii; si s.f.) careia i se subordoneaza una sau mai multe propozitii; supraordonata. ◊ (despre parti ale propozitiei supraordonate) de care depinde o subordonata. (< fr. regent, lat. regens, germ. Regent)

VIRGULA s. f. 1. semn de punctuatie (,) care marcheaza o pauza foarte scurta in citire si care separa diferitele parti ale propozitiei sau unele propozitii in cadrul frazei. ◊ semn care arata cand trebuie facuta respiratia in timpul unei interpretari muzicale vocale. 2. (mat.) semn care separa partea intreaga a unui numar de partea sa fractionara. (< fr. virgule)

ACORDAT, -A, acordati, -te, adj. 1. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus in acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvantul de care e legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile in consonanta (pe baza diapazonului). – V. acorda.

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) parte principala a propozitiei, care arata o actiune, o stare sau o insusire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjectie). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal si un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiect. – Din fr. predicat, lat. praedicatum.

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Insusire (esentiala) a unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. parte secundara a propozitiei, care determina un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Din fr. attribut, lat. attributum.

PRONOMINAL, -A, pronominali, -e, adj. 1. Care tine de pronume, privitor la pronume; care are valoare de pronume. 2. (Despre propozitii sau despre parti de vorbire) Introdus sau insotit de un pronume (1), construit cu un pronume (1). – Din fr. pronominal.

TOPIC, -A, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor in propozitie sau a propozitiilor in fraza. ♦ parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. 2. (La pl.; in retorica antica) Argumente de natura generala, aplicabile in toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care apartine topicii (I), privitor la topica. 2. (Despre nume) Care denumeste locuri, localitati. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.

COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adauga la ceva spre a-l intregi; complinire. 2. parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanta de natura proteica prezenta in serul normal si care participa la procesul imunitatii. – Din fr. complement, lat. complementum.

ATRIBUT ~e n. 1) Insusire esentiala a unui obiect; semn distinctiv. ~e ale puterii de stat. 2) parte secundara de propozitie care determina un substantiv sau un echivalent al acestuia. /lat. attributum, fr. attribut

COMPLEMENT ~e n. 1) parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau un adverb. ~ direct. ~ indirect. 2) Substanta proteica prezenta in componenta serului sangvin. /<fr. complement, lat. complementum

DIRECT¹ ~ta (~ti, ~te) 1) Care duce la tinta fara cotituri sau ocoluri; drept. Linie ~ta. 2) fig. Care se exprima sau spune adevarul deschis, fara ascunzisuri. 3) Care asigura o legatura nemijlocita. Comunicatie ~ta. 4) Care se face sau are loc fara trepte intermediare. Vot ~. Adresare ~ta. 5): Complement ~ parte secundara a propozitiei, care determina un verb tranzitiv si indica obiectul asupra caruia trece actiunea. 6): Vorbire ~ta reproducere intocmai a formei si a continutului vorbirii cuiva. /<fr. direct, lat. directus

PREDICAT ~e n. 1) gram. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare sau o insusire. 2) log. Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiectul acesteia. /<fr. predicat, lat. praedicatum

PREMISA ~e f. 1) Afirmatie din care decurge o concluzie; idee de baza; punct de plecare. 2) log. propozitie care face parte dintr-un rationament, din care se deduce o concluzie. [G.-D. premisei] /<fr. premisse

SINTAGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, apartinand unor clase diferite, care, in actul vorbirii, se imbina unul cu altul. 2) Unitate sintactica stabila alcatuita din doua sau mai multe cuvinte, intre care exista un raport de subordonare si care constituie o parte a unei propozitii sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

SUBIECT ~e n. 1) Problema care sta la baza unor preocupari; chestiune despre care se scrie sau se vorbeste. ~ de conversatie. 2) Totalitate de fapte si actiuni care constituie continutul unei opere de arta. ~ul unui roman. 3) filoz. Om ca fiinta activa si constienta, inzestrat cu capacitati cognitive. 4) Motiv al unei actiuni sau al unei stari; temei. 5) pop. Reprezentant tipic al unui grup de oameni cu trasaturi negative; specimen. 6) log. Termen al unei judecati, reprezentand obiectul gandirii. 7) gram. parte principala a propozitiei care face sau sufera actiunea verbului. 8) Persoana supusa unei observatii, unei anchete sau unui experiment. [Sil. su-biect] /<lat. subjectum, fr. sujet

PREDICAT s.n. 1. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. Termen al unui rationament care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ♦ (In logica simbolica) Element constitutiv al functiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. predicat].

ATRIBUT s.n. 1. Insusire esentiala proprie unui obiect, unui fenomen etc. ♦ Semn distinctiv, simbol. 2. parte secundara de propozitie, care determina un substantiv sau un substitut al acestuia. [< lat.sc. attributum, cf. fr. attribut].

SINTAGMA s.f. Unitate sintactica stabila, formata din mai multe cuvinte sau dintr-o locutiune, constituind o parte a unei propozitii sau a unei fraze. [< fr. syntagme, cf. gr. syntagma].

COMPLEMENT s. n. 1. complinire; ceea ce se adauga la ceva pentru a-l intregi. complementul unui numar = numar care se obtine prin scaderea unui alt numar initial. ◊ (mat.) unghi care, impreuna cu un unghi dat, insumeaza 90°. 2. parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6). 3. alexina. (< fr. complement, lat. complementum)

CONTRAGE vb. I. refl. 1. (despre doua vocale, silabe invecinate) a se reduce la o singura emisiune vocalica. 2. (med.) a se contracta. II. tr. a reduce o fraza la o propozitie prin reducerea fiecarei propozitii la o parte din ea. (< lat. contrahere)

PREDICAT s. n. 1. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locutiune verbala, adverb sau interjectie predicativa; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ◊ (log. simbolica) element constitutiv al functiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunt care depinde de una sau mai multe variabile si caruia, pentru orice valoare data variabilelor, ii corespunde o propozitie. (< fr. predicat, lat. praedicatum)

PREDICATIV, -A adj. 1. care formeaza sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii; nume ~ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste functia de nume predicativ pe langa un verb copulativ din regenta; element ~ suplimentar = parte secundara de propozitie cu dubla subordonare (fata de verb si de subiect sau obiect); propozitie ~a suplimentara (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste in fraza rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. predicatif)

TOPIC, -A I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topica. 3. (despre nume) care denumeste locuri, localitati. II. adj., s. n. (medicament) care modifica local pielea sau mucoasele pe care se aplica. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (in retorica antica) studiul procedeelor si al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiaza aceasta ordine. (< fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Insusire inseparabila a unui obiect sau a unui fenomen, fara de care ele nu pot sa existe. ♦ (Concr.) Simbol, semn distinctiv, emblema. 2. parte secundara a propozitiei, care determina un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Fr. attribut (lat. lit. attributum).

INGAMBAMENT, ingambamente, s. n. Procedeu poetic cerut de necesitati prozodice sau de dorinta de a scoate in relief anumite cuvinte, care consta in trecerea unei parti de fraza ori propozitie sau a unor cuvinte dintr-un vers in versul urmator. – Cf. fr. enjambement.

PREDICATIV ~a (~i, ~e) gram. Care joaca rol de predicat sau de parte a acestuia. Nume ~. propozitie ~a. /<fr. predicatif

PROTAZA ~e f. gram. (in opozitie cu apodoza) 1) Grup de cuvinte sau de propozitii secundare care constituie partea intai a unei perioade. 2) partea de la inceput a unei drame antice in care se expune subiectul. /<fr. protase

SINTAXA s.f. 1. parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste reguli privitoare la construirea propozitiilor si a frazelor. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei. 2. parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

TOPICA s.f. 1. Ordinea cuvintelor intr-o propozitie sau a propozitiilor intr-o fraza. ♦ parte a sintaxei care se ocupa cu studiul ordinii cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. 2. (In retorica antica) Studiul procedeelor si al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. [Cf. fr. topique, lat. topica, gr. topika].

SUBIECT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupa cineva, despre care se vorbeste. ♦ Pricina, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a intamplarilor ce se petrec in desfasurarea unei naratiuni epice sau dramatice. 2. partea principala a unei propozitii care indica cine indeplineste sau cine sufera actiunea verbului. ♦ (Log.) parte, termen al unei judecati despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca fiinta inzestrata cu constiinta si vointa. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].

SUBIECT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupa cineva, despre care se vorbeste. ◊ pricina, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie continutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme in cadrul formelor polifonice bazate pe imitatie (inventiune, ricercar, fuga). 2. partea principala a unei propozitii, care indica cine indeplineste sau sufera actiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecatii de predicatie, reprezentand notiunea despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca fiinta activa si constienta. 2. persoana supusa observatiei, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizica sau juridica supusa unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, dupa fr. subjet)

NEGATIE, negatii, s. f. 1. Faptul de a nega. ♦ Cuvant, gest, fapt etc. care neaga, contrazice, contesta (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe baza caruia se contesta valoarea de adevar sustinuta intr-o afirmatie. ♦ Cuvant cu ajutorul caruia se neaga ideea exprimata de o propozitie sau de una dintre partile ei. 2. (Fil.) Proces obiectiv de inlocuire a unor calitati ale obiectelor prin altele, care asigura dezvoltarii un sens ascendent; negare (2). – Din fr. negation, lat. negatio.

POLISINDETON ~oane n. Figura de stil constand in repetarea unei conjunctii inaintea fiecarei parti omogene din cadrul unei propozitii. /<fr. polysyndeton

SINTAXA, sintaxe, s. f. parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

PROTAZA s. f. 1. prima parte a unei drame antice, expunerea subiectului. 2. prima parte a unei perioade conditionale, cuprinzand propozitiile secundare care indreapta atentia asupra consecintelor ce se anunta in apodoza. (< fr. protase, lat., gr. protasis)

ALGEBRA s. f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (In sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algebre, lat. algebra.

CONJUNCTIE, conjunctii, s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii intr-o fraza sau doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitie. 2. Pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. [Var.: conjunctiune s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

CONJUNCTIE ~i f. 1) lingv. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte, stabilind intre ele un anumit raport. ~ copulativa. 2) astr. Pozitie a doua planete in momentul cand longitudinea lor cereasca coincide. [Art. conjunctia; G.-D. conjunctiei; Sil. -ti-e] /<fr. conjonction

CONJUNCTIE s.f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

PROTAZA s.f. 1. Prima parte a unei drame antice, care cuprinde expunerea subiectului. 2. Prima parte a unei perioade conditionale, care cuprinde propozitiile secundare, fiind strans legata de cea de-a doua parte, numita apodoza. [< fr. protase, cf. lat. protasis].

CONJUNCTIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv („si”) caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, cand cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)

FINAL, -A I. adj. 1. de (la) sfarsit. 2. care arata scopul. ♦ propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care exprima scopul actiunii din regenta; conjunctie ~a = conjunctie care introduce o propozitie finala. II. s. n. incheiere, sfarsit. ◊ ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. III. s. f. 1. (sport) intalnire care constituie incheierea unei competitii. 2. ornament tipografic asezat la sfarsitul unui capitol. 3. (muz.) sunet stabil de incheiere in jurul caruia graviteaza toate celelalte. (< fr. final, lat. finalis)

SINTAXA s. f. 1. parte a gramaticii care studiaza regulile privitoare la imbinarea cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ♦ ~ poetica = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propozitiei si a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. 3. ~ decorativa = ansamblul regulilor compozitiei decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcatuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)

PROTAZA, protaze, s. f. 1. partea intai a unei perioade conditionale, care cuprinde grupa propozitiilor secundare si care indreapta atentia cititorului asupra consecintelor care se enunta in apodoza. 2. partea de la inceput a unei drame antice, care cuprindea expunerea subiectului. – Din fr. protase. Cf. lat. protasis.

DINCOTRO adv. (Adesea in propozitii interogative) – Din care directie, de unde, din ce parte. – De⁴ + incotro.

A SE INVREDNICI ma ~esc intranz. 1) A se dovedi vrednic (de realizarea unui lucru). 2) (urmat de o propozitie complementara) A avea norocul sau cinstea; a avea parte. 3) A gasi de cuviinta; a binevoi; a catadicsi. /in + vrednicie

CONECTIV, -A I. adj. care poate fi conectat, unit. II. s. m. (log.) legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; conector. III. s. n. 1. cuvant (prepozitie, conjunctie) care realizeaza o relatie in cadrul propozitiei sau frazei. 2. nerv care reuneste mai multi ganglioni. 3. parte terminala a filamentului staminal care uneste cele doua teci ale anterelor. 4. (mat.) operator (5). IV. s. f. (inform.) operator in calculul propozitional. (< fr. connectivus)

NICAIERI adv. (In propozitii negative) In nici un loc; in nici o alta parte; in nici un alt caz; la nimeni, niciunde. [Var.: (reg.) nicaierea, nicairea, nicairi, nicaiurea adv.] – Lat. nec aliubi.

INSTRUMENT ~e n. 1) Obiect actionat manual, folosit la indeplinirea unor operatii de munca; scula; unealta. ~ de taiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percutie. 3): ~ de ratificare document prin care partile contractante confirma, facand sa intre in vigoare, un acord incheiat mai inainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativa care exprima raporturi intre cuvinte sau propozitii. 5) Persoana sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

DIFLUENTA s. f. 1. ramificare a unui curs de apa in mai multe brate, care nu se mai reunesc; locul unde se produce acest fenomen. ♦ ~ glaciara = despartirea unui ghetar in doua brate, care inainteaza in aval de ambele parti ale unui interfluviu. 2. fluidificare. 3. inlocuire a discursivitatii obisnuite a gandirii si vorbirii prin propozitii si idei asociate la intamplare, cu dispersia atentiei asupra unor chestiuni secundare. (< fr. diffluence)

OPOZITIONAL, -A, opozitionali, -e, adj. De opozitie. ◊ propozitie circumstantiala opozitionala = propozitie subordonata care se opune continutului regentei prin intregul ei continut sau numai printr-o parte a lui (predicat, complement etc.). [Pr.: -ti-o-] – Opozitiune + suf. -al.

FINAL, -A adj. 1. De (la) sfarsit. 2. Care arata, exprima scopul. ♦ propozitie finala (si s.f.) = propozitie circumstantiala care exprima scopul actiunii din propozitia regenta; conjunctie finala = conjunctie care introduce o propozitie finala. // s.n. Incheiere, sfarsit (al unei opere, al unei lucrari, al unei intamplari). ♦ Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 2. V. finala (2). [Cf. lat. finalis, fr. final, it. finale].

TEXT ~e n. 1) Succesiune de propozitii sau de cuvinte, care constituie o comunicare (scrisa), construita conform regulilor unei limbi. 2) Fragment dintr-o scriere. 3) parte verbala a unei compozitii muzicale. /<lat. textum, fr. texte, germ. Text

ANALIZA ~e f. 1) Metoda stiintifica de cercetare a realitatii bazata pe descompunerea proceselor, a obiectelor in parti componente. ◊ In ultima ~ in concluzie. 2) chim. Procedeu de stabilire a compozitiei chimice a unei substante. 3): ~ gramaticala descompunere a cuvintelor si propozitiilor in elemente alcatuitoare si determinarea valorii lor gramaticale. [G.-D. analizei] /<lat. analysis, fr. analyse

CORESPONDENTA, corespondente, s. f. I. 1. Schimb (regulat) de scrisori intre doua sau mai multe persoane. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate intre doua persoane. ♦ Continutul unei scrisori. 2. Relatare a faptelor petrecute intr-o localitate, facuta de corespondentul unui ziar, al unei reviste, al unui post de radio, de televiziune etc. II. 1. Raport, legatura intre lucruri, fenomene, organe, parti ale unui intreg care se potrivesc intre ele; concordanta, armonie. 2. (Lingv.) Raport constant existent intre doua unitati lingvistice. ◊ Corespondenta timpurilor = raportul de timp dintre predicatul unei propozitii subordonate si predicatul regentei. 3. (Mat.) Relatie intre doua multimi, conform careia fiecare element al unei multimi este pus in legatura cu unul sau mai multe elemente din cealalta multime. 4. (In sintagma) Corespondenta conturilor = schimbul de scrisori, legatura reciproca dintre conturi care reflecta aceeasi operatie economica. [Var.: (inv.) corespondinta s. f.] – Din fr. correspondance.

CONECTIV, -A, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj.Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) parte a anterei care suporta si reuneste sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legatura prin intermediul careia din variabile separate iau nastere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) Cuvant de relatie in propozitie sau in fraza. – Din fr. connectif, lat. connectivus.

STRUCTURA s. f. I. 1. ansamblu de elemente de constructie solidarizate intre ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta si le transmite la fundatie. 2. mod de alcatuire interna a unui corp, a unui sistem. ◊ dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ◊ mod de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. mod de asezare a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ◊ (psih.) conformatie, factura, formatie. 4. fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ◊ mod de organizare a oricarei ramuri de productie. (< fr. structure, lat. structura)

STRUCTURA s.f. I. 1. Fel de constructie (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare interna, de alcatuire a unui corp. ♦ Dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ♦ Modul de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. Modul de asezare intre ele a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ♦ (Psih.) Conformatie, factura, formatie. 4. Fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ Structura gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. Mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ♦ Mod de organizare a oricarei ramuri de productie. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a cladi].

NUCLEU s. n. 1. ciclu de atomi care compun scheletul moleculei unui corp chimic si care ramane neschimbat la toti derivatii corpului respectiv. 2. partea centrala, incarcata pozitiv, a unui atom, in care se concentreaza aproape intreaga masa a acestuia. 3. corpuscul globulos din citoplasma, constituent principal al celulei, cu rol in reproducerea si in trasmiterea caracterelor. 4. element central cu functie importanta in propozitie sau in fraza. 5. (astr.) portiune centrala, compacta, a unei comete. 6. (fig.) element esential al unui lucru. (< fr. nucleus, lat. nucleus)

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

JONCTIUNE, jonctiuni, s. f. Legatura, unire; (concr.) locul unde se realizeaza legatura, unirea unor parti, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zona de contact intre doua regiuni cu mecanisme diferite de conductie ale unui semiconductor, intre doi semiconductori sau intre un metal si un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propozitii sau fraze, care consta in legarea lor prin cuvinte ajutatoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizeaza legatura dintre flancurile dispozitivelor de lupta a doua unitati militare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. jonction.