ETIMOLOGIE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. 2. Ramura a lingvisticii care studiaza originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; inv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multipla = provenienta a unui cuvant din doua sau mai multe surse diferite. Etimologie populara= modificarea formei unui cuvant (recent intrat in limba) sub influenta unui cuvant mai cunoscut cu care prezinta asemanari de forma sau uneori de sens. – Din fr. etymologie, lat. etymologia.

ETIMOLOGIE ~i f. 1) Ramura a lingvisticii, care se ocupa cu studiul originii cuvintelor, stabilind evolutia lor fonetica si semantica. 2) Explicatie a originii unui cuvant. /<fr. etymologie, lat. etymologia

ANGLICISM, anglicisme, s. n. Expresie specifica limbii engleze; cuvant de origine engleza imprumutat, fara necesitate, de o alta limba si neintegrat in aceasta. – Din fr. anglicisme.

ETIMOLOGIE, (2) etimologii, s.f. 1. Stabilirea originii unui cuvant. 2. Etimon.

LATINIZA, latinizez, vb. I. Tranz. A introduce pe cale savanta si in mod masiv cuvinte latine intr-o limba sau a reface forma cuvintelor de origine latina din acea limba pentru a le face cat mai apropiate de forma originara. – Din fr. latiniser.

TULPINA, tulpini, s. f. 1. Parte a unui arbore cuprinsa intre radacina si coroana, care sustine ramurile, frunzele, florile si fructele si prin care trece seva la diverse parti ale plantei; trunchi; parte a unor plante erbacee din care pornesc ramurile si frunzele. 2. Tema a unui cuvant. 3. Fig. origine a unui popor, a unei familii, a unei persoane etc. – Cf. bg., scr. turpina.

LATINISM¹ ~e n. Imprumut din limba latina; cuvant de origine latina. /<fr. latinisme

BARBECUE s.n. cuvant de origine americana care denumeste 1. frigarea sau gratarul, 2. animalele intregi sau bucatile de carne fripte la frigare sau gratar, 3. serbarea campeneasca la care se practica acest obicei.

CHILI s.n. cuvant de origine indiana sud-americana, de circulatie internationala in variantele engl. chile, chili, chilli, pentru: 1. Ardei iute, respectiv boia. 2. Amestec traditional de condimente, numit si chili mexican sau american (engl. chili powder, germ. Chilipulver), ce nu trebuie confundat cu ardeii sau cu simpla boia de ardei (engl. chilli powder, germ. Chillipulver), constand in principal din boia, chimion amar, oregano si usturoi, utilizat pentru asezonarea preparatelor specifice. 3. Preparat culinar (supa, tocanita) condimentat cu chili (2), cel mai cunoscut fiind chili con carne, mancare specific texana din carne de vita tocata, boabe de fasole, bucati de ardei si rosii; adaptat bucatariei europene, chilli con carne este o tocanita din carne de vita cu felii de ardei, in sos picant.

DIP s.n. cuvant de origine engleza, utilizat in gastronomie pentru sos rece de consistenta unei paste in care se inmoaie diferite alimente in forma de bastonase (tije de legume, grisine) inainte de a fi consumate.

LATINIZA vb. I. tr. 1. A introduce intr-o limba cuvinte latine pe cale savanta; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ♦ A da o forma latina unor cuvinte de alta origine. 2. tr., refl. A adopta limba si cultura latina; a deveni latin. [< fr. latiniser, cf. lat.t. latinizare].

flaimuc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – origine necunoscuta. cuvantul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Seineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germana din vremea aceea; in compunerea lui s-ar putea recunoaste germ. frei mucken „a barfi neingradit”. Nu este posibila interpretarea lui Scriban, care pleaca de la germ. verflucher „blestemat” (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]

ANGLICISM s.n. (Lingv.) Expresie proprie limbii engleze; cuvant de origine engleza, imprumutat de o alta limba, inca neintegrat in aceasta. [Pl. -me. / < fr. anglicisme].

ETIMOLOGIE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].

AMERICANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii englezei americane; cuvant de origine americana patruns intr-o alta limba. 2. purtare specifica americanilor. ◊ tendinta de a imita felul de a fi al americanilor. (< fr. americanisme)

ETIMOLOGIE s. f. 1. stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. ♦ ~ multipla = explicarea originii unui cuvant prin mai multe etimoane. ♦ ~ populara = modificare a formei unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva. 2. etimon. 3. ramura a lingvisticii care studiaza istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. (< fr. etymologie, lat., gr. etymologia)

GERMANISM s. n. 1. cuvant, expresie proprii limbii germane; cuvant de origine germana patruns intr-o alta limba si neintegrat de aceasta. 2. germanitate. (< fr. germanisme)

LATINIZA vb. I. tr. a introduce intr-o limba, pe cale savanta, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ◊ a da o forma latina unor cuvinte de alta origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba si cultura latina. (< fr. latiniser)

W s. m. invar. 1. A douazeci si opta litera a alfabetului limbii romane; sunetul notat cu aceasta litera (are valoarea lui „v” in cuvintele de origine germana sau a lui „u” semivocalic in cuvintele de origine engleza); se foloseste in neologisme cu caracter international si in nume proprii. 2. Simbol pentru wolfram. 3. (METR.) Simbol pentru watt.

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. cuvant, forma sau constructie sintactica imprumutate (fara necesitate) din limba latina (si neasimilate inca in limba care a facut imprumutul). 2. Curent aparut in lingvistica si in filologia romaneasca din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii romane, a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice astfel forma celor latine, incat sa le apropie cat mai mult de forma originara; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine si a adus noi argumente in sprijinul originii latine a limbii romane. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

ETIMOLOGIE s. (LINGV.) 1. origine. (A stabilit ~ cuvantului.) 2. v. etimon.

PREFACE vb. 1. v. metamorfoza. 2. v. renova. 3. v. transforma. 4. a deveni, a se face, a se transforma. (Totul s-a ~ in scrum.) 5. v. modifica. 6. v. transforma. 7. (FON.) a se altera, a se modifica, a se schimba, a se transforma. („N” intervocalic s-a ~.) 8. (FON.) a se modifica, a se schimba, a se transforma, a trece. („L” inter-vocalic se ~ in „r” in cuvintele romanesti de origine latina.) 9. a (se) schimba, a (se) transforma, (reg.) a (se) veli, a (se) velnici, (inv.) a veni. (Bucuria lor s-a ~ in suspine.) 10. v. simula.

TRANSFORMA vb. 1. v. metamorfoza. 2. a (se) preface, a (se) schimba, (inv.) a (se) pravali. (A ~ marea in uscat.) 3. a deveni, a se face, a se preface. (Totul s-a ~ in scrum.) 4. v. modifica. 5. v. face. 6. (FON.) a se altera, a se modifica, a se preface, a se schimba. („N” intervocalic s-a ~.) 7. (FON.) a se modifica, a se preface, a se schimba, a trece. („L” intervocalic se ~ in „r” in cuvintele romanesti de origine latina.) 8. a (se) preface, a (se) schimba, (reg.) a (se) veli, a (se) velnici, (inv.) a veni. (Bucuria lor s-a ~ in suspine.)

CATERING s.n. cuvant recent, de origine engleza, care, atat in Marea Britanie, cat si in SUA, denumeste activitatea de alimentatie publica in toata complexitatea ei, fiind sinonim cu fr. restauration – restauratie; preluat in limba romana cu sens restrans, de livrare si servire de preparate culinare si bauturi sau de organizare de evenimente sociale (nunti, aniversari etc.) si de afaceri (bufete, cocteiluri etc.) in alte locuri (sedii de firme, institutii) decat restaurantele, de catre unitati specializate, la comanda unui client (persoana fizica sau juridica). – Din engl. catering.

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

LATINISM s.n. 1. cuvant, constructie imprumutate din latina; neologism de origine latina. 2. Tendinta a unor lingvisti romani din sec. XVIII-XIX de a da limbii romane un aspect cat mai apropiat de cel al limbii latine, excluzand cuvintele de alta origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

SEMITISM n. 1) Mod de a fi al semitilor. 2) cuvant sau expresie de origine semitica. /<fr. semitisme

DELOCUTIV, -A adj. (despre prefixe) de origine prepozitionala, care formeaza cuvinte de la locutiuni. (< de²- + locut/une/ + /t/iv)

SLANG [SLENG] s. n. 1. ansamblu de cuvinte si expresii de origine populara pe care englezii le folosesc in vorbirea curenta. 2. argou englez al unei meserii, al unui grup social. (< engl. slang)

catrinta (catrinte), s. f. – Sort, fusta din doua bucati. – Var. catrinta, cotrinta. < origine expresiva, ca in alte cuvinte care inseamna „cirpa”, cf. treanta, fleoarta, hanta, buleandra etc. si var. cotreanta „cirpa” femeie de moravuri usoare; cu acelasi semantism ca toate cuvintele din aceasta clasa. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipseste insa explicatia semantica. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca si tig. katrinka. Cihac, II, 488, creeaza o legatura cu pol. katan(k)a „fusta”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi si ele dim. ale aceluiasi nume. – [1561]

ITALIENISM s. n. 1. cuvant, expresie, element de jargon de origine italiana. 2. curent lingvistic initiat de I. Heliade Radulescu, care urmarea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii romane de limba italiana. 3. habitudine, caracter italian. (< it. italianismo, fr. italianisme)

sur (-ra), adj. Gri. Sl., cf. bg., sb., cr. sur, rus. ser (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 380; Conev 97). Dupa Tiktin, din lat. syrus „sirian”, legat de it. soro, fr. saure; dar nu este sigur ca cuvintele it. si fr. au aceasta origine si nici nu se cunoaste o culoare gri specifica Siriei. Der. suraia, s. f. (nume de vaca); suran, s. m. (nume de bou); suriu, adj. (gri, cenusiu, incaruntit, inspicat); surchea, s. f. (nume de animal), din mag. szurke „gri” (Ruffini 101); suri, vb. (a colora in gri); surila, s. m. (nume de bou); insuri, vb. (a incarunti).

DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. (mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limba, cuvinte si sensul lor) A-si trage originea din...; (tranz.) a arata provenienta unui cuvant din altul, b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinari introduse prin prep. „de la”) A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apa curgatoare din albia ei naturala in alta albie sau intr-un canal. ♦ A indrepta vehiculele de pe o cale de comunicatie pe alta cale. ♦ A ramifica o cale de comunicatie sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei functii. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se departa din drumul sau normal sub actiunea vantului sau a unui curent; a devia. – Din fr. deriver, lat. derivare.

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

ARABISM s.n. (Lingv.) cuvant sau expresie a unei limbi de origine araba sau proprie numai limbilor arabe. [< fr. arabisme].

origine s.f. 1. Obarsie; inceput; izvor. 2. Faptul de a se trage dintr-o familie, dintr-un popor etc.; apartenenta prin nastere la o anumita familie, un grup social, o natiune etc. 3. (Mat.) Punct fix de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. ♦ Etimologie (a unui cuvant). [< lat. origo, originis, cf. fr., it. origine].

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. cuvant care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvant sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S. m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. h******e.

OMOGRAMA s.f. (Lingv.) cuvant care are aceeasi grafie cu un altul de origine diferita; omograf. [Cf. it. omogramma].

A DERIVA deriv 1. intranz. 1) A fi de origine; a se trage dintr-un neam oarecare; a proveni. 2) (despre cuvinte) A fi format prin afixare. 3) (despre vase plutitoare sau avioane) A se abate de la directia data sub influenta vanturilor sau a curentilor; a devia. 2. tranz. 1) (cuvinte) A forma cu ajutorul afixelor. 2) mat. (functii) A determina prin calcul pentru a obtine derivata. 3) (ape curgatoare) A abate din albie, dand o directie noua. 4) (vehicule) A orienta de pe o cale de comunicatie pe alta. /<fr. deriver, lat. derivare

origine, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; inceput, provenienta; izvor, obarsie. ◊ Loc. adj. De origine = a) de provenienta, de natura; b) originar. 2. Apartenenta prin nastere la o anumita familie, la un anumit grup social, la o anumita natiune. ◊ Loc. adj. De origine = de obarsie, de bastina, de neam, de nationalitate. ♦ Etimologie (a unui cuvant). 3. Punct pe o linie, pe o suprafata sau in spatiu, de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotatie sau cu o gradatie, de la care incepe numerotatia sau gradatia. [Var.: origina s. f.] – Din lat. origo, -inis, fr. origine.

CULTISM s.n. 1. Bogatie, afectare particulara a stilului; culteranism; gongorism. ♦ Greseala de limba a carei origine o constituie dorinta de a se exprima mai literar, mai putin banal. 2. cuvant introdus in limba pe cale culta; imprumut cult, opus celui popular. [< fr. cultisme].

CULTISM s. n. 1. afectare particulara a stilului; culteranism; gongorism. 2. greseala de limba a carei origine o constituie dorinta vorbitorilor de a se exprima mai literar, mai putin banal. 3. cuvant introdus in limba pe cale culta. (< fr. cultisme)

bi- Prefix de origine neol., care indica in principiu reduplicarea ideii exprimate in continuare. In practica, insoteste adesea cuvinte care, ele singure, nu sunt folosite in rom.: bicolor, bilinguu, biman, bimestru, etc. fata de formatiile pe baza cuvintelor care au si uz independent: bilateral, bimensual, bioxid, etc. Lat. bis mai ales prin intermediul fr. bi-.

origine s. f. 1. inceput, provenienta; izvor, obarsie. 2. apartenenta prin nastere la o anumita familie, la un grup social, o natiune etc. ◊ etimologie (a unui cuvant). 3. (mat.) punct fix de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. (< lat. origo, -ginis, fr. origine)

macaleandru (macalendri), s. m. – Albinarel (Acanthis cannabina). origine indoielnica. In general e considerat der. din rut. makoljandra (Tiktin; Candrea), pol. makolagwa; dar aceste cuvinte par provenite din rom. Scriban propune un χαμαί ϰάλανρδος „o specie de ciocirlie”, care este putin probabil (der. directa din ngr. ϰάλανδρος, Philippide, Principii, 151, nu explica fonetismul). Numai in Mold.

RADACINA ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care indeplineste functia de fixare in sol si de absorbire a apei si a substantelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da radacina; b) a se stabili intr-un loc pe un timp indelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat intr-un tesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a starpi, a taia) raul din (sau de la) ~ a inlatura un rau in mod radical. 4) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radical. ~ patrata. 5) lingv. Element al unui cuvant dotat cu sens lexical si comun pentru toate cuvintele din aceeasi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a nascut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obarsie; provenienta. [G.-D. radacinii] /<lat. radicina

PARONIM, paronime, s. n. cuvant asemanator cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (si ca origine). – Din fr. paronyme.

CAUZA s. 1. considerent, mobil, motiv, pricina, prilej, ratiune, temei, (inv. si pop.), cuvant, (pop.) noima, price, (inv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, samanta. (~ care explica producerea unui fenomen.) 2. obarsie, origine, (fig.) izvor, mama. (~ tuturor succeselor e ...) 3. obiectiv, scop, tel, tinta, (inv.) pricina. (Lupta pentru nobila ~ a independentei.) 4. v. proces.

tundra (-re), s. f. – 1. Haina groasa. – 2. Cirpa. – 3. Femeie stricata, p*********a. origine incerta. Se considera drept der. din mag. condra, rut. cundra „cirpa” (Tiktin; Candrea, Galdi, Dict., 166), dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom. Cf. toandra; ar putea fi vorba de un cuvint expresiv, cu acelasi sens si fonetism ca buleandra, fleand(u)ra, handra. Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 218, se gindea la un dacic *tunndra. Cf. tandara.

HEREDIA [eredia], Jose Maria de (1842-1905), poet francez de origine cubaneza. Reprezentant al parnasianismului, s-a facut cunoscut prin volumul de sonete „Trofeele”, remarcabil prin perfectiunea formei, plasticitatea imaginilor si sonoritatea cuvantului.

vapaie (-ai), s. f. – Para, flacara mare. origine necunoscuta. Se indica de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia ‹ vapa (Puscariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vape „caldura” (Cihac, II, 721); dar relatia dintre aceste cuvinte nu este clara. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arsita). Der. (in)vapaia, vb. (a arde cu flacara); svapaiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), aceasta relatie semantica nu este clara (probabil „descompus ca cel care scapa de la incendiu”; dupa Cretu, din sl. sverepovati „a exaspera”; dupa Tiktin, se pleaca de la ideea de „aprins”).

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) Element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].

fara s. f. – Casta, rasa. – Mr. fara. Ngr. φαρα, cf. alb. fare (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare sa provina din longob. fara (Puscariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), si a fost citat ca element v. germ. in rom., nejustificat, se pare, intrucit este vorba de un cuvint imprumutat dintr-un idiom balcanic, in epoca recenta. In acelasi timp, este cuvint incert, intrebuintat de patru ori de Petru Maior, care foloseste adesea cuvinte mr. (si acesta pare a fi cazul lui fara) si o data intr-un text popular din Hateg, in care este posibil sa fie o patrundere a mr. Dupa Mladenov 660, cuvintul ar fi de origine tc.

SARRAUTE [saro:t], Nathalie (pe numele adevarat Natalia Ilianova Cerniak) (1900-1999), scriitoare si eseista franceza de origine rusa. Reprezentanta a „noului roman”, a respins experimentale formaliste, incercand sa surprinda sub aparenta banalitatii limbajului si a obiectelor, faptele personajelor, forfota vie a existentei. Scrieri teoretice („Era suspiciunii”, „Noul roman: ieri, azi”, „Folosirea cuvantului”), romane („Tropisme”, „Fructele de aur”, „Intre viata si moarte”), teatru („Pentru sau contra”).

suchi (-che), s. n. – Naucit, buimacit, flusturatic. – Var. suchet, suchiat. origine indoielnica, cf. desuchiat. Dupa Puscariu, Dacor., I, 243-4 si Scriban, din mag. suke(t) „surd”. – Der. suchiana, s. f. (desucheata, zanatica); sucheti, vb. refl. (a se zapaci, a se deregla); suchetenie, s. f. (nesabuire, nesocotinta, smecherie). Cuvinte folosite in Mold.

cafti (-tesc, -it), vb. – A lovi, a bate. origine necunoscuta. Cuvint de argou. Nu stim daca are vreo legatura cu mr. mi cahtescu „mor (de ris)”. – Der. cafteala, s. f. (bataie). Din acest ultim cuvint ar putea proveni iud. sp. haftona „bataie”, daca nu cumva ambele cuvinte duc la o sursa comuna, in acest caz, orientala.

oteri (oteresc, oterit), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mincari, a irita, a strepezi dintii. 2. A se dezgusta, a se incrunta. – 3. A se supara, a se bosumfla. – Var. otari, otari. origine indoielnica. Trebuie sa aiba legatura cu sb. ceriti se „a ride sarcastic” (Scriban), bg. ocervam „a-si arata coltii” (Candrea), bg. cerja se „a lua un medicament”, rus. sceriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comuna a acestor cuvinte nu este clara. Oricum, nu e posibila der. din sl. ostriti „a ascuti” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oterime, s. f. (Mold., dezgust); oteros, adj. (Mold., inv., groaznic).

clenci (clenciuri), s. n. – 1. Creanga cu bifurcatiile taiate partial de care se pot agata obiecte diverse. – 2. Bifurcatie a coarnelor cerbului. – 3. Ciot de creanga. – 4. Mecanism cu clichet. – 5. Limba de catarama. – 6. Clanta de usa. – 7. Incurcatura, tertip, dificultate. – Megl. clinci. origine necunoscuta, cu exceptia faptului de a fi vorba de o creatie din familia lui clant. Cihac, II, 61, il punea in legatura cu sl. kljuci „cheie”; Capidan, Dacor., III, 1008, cu bg. klecka „aschie” si DAR presupune o contaminare a acestor cuvinte cu bg. klince „cui de potcoava”. – Der. clenciuros (var. inv. clincios), adj. (noduros). DAR pune in legatura cu clenci adj. inclincit (imperecheat; se spune despre ciini).

liur s. n. – Posirca, must. – Var. liura, liurca. origine indoielnica. Dupa Cihac, II, 174 si Scriban, din rut. ljura (dupa Galdi, Dict., 142, din mag. lőre), ceea ce pare posibil, fiind cuvint uzual numai in N. tarii. Fara indoiala, coincide cu leaorca, care este in mod evident expresiv, cum pot fi si cuvintele indicate ca izvoare.

tivic (-curi), s. n. – Lat, coarda. origine necunoscuta. Der. din tc. tevfik „sfirsit” (Scriban) este improbabila. Trebuie sa fie cuvint identic cu tivig, s. n. (Banat, stinghie). – Der. tivilinca, s. f. (intrument primitiv pentru a impleti laturi de par de cal sau de capra); tivilichi, s. n. (pieptar, corset); tivilichie, s. f. (pieptar), cuvinte pe care Seineanu, II, 363 le explica pornind de la ilic „pieptar” cu primul element obscur.

pil (piluri), s. n. – 1. Varga, bat. – 2. (Olt.) Bici, cravasa. origine incerta. Ar putea fi vorba de un lat. *pillum, cf. pilla › piua, in loc de pila „stilp” si pilum „sulita”; in acest caz ar fi insemnat la inceput „piua”. Nu e o constatata o pronuntare patalizata, care ar proba acest etimon; in plus, se mai considera ca der. de la pil, cuvintele pilos (var. chilos), adj. (puternic, rezistent; incapatinat, indaratnic) si pilug (var. chilug, v. aici).

laun (-ni), s. m. – Planta, Myriophyllum verticillatum. origine obscura. Pare cuvint inrudit cu vb. la „a spala” (dupa Bogrea, Dacor., II, 667, prin intermediul unui lat. *lavōnem „spalatorie”; mai curind cu ajutorul suf. expresiv -un, cf. bauna, gaunos etc.). Este planta care creste in ape statatoare; dar formarea cuvintului e putin clara. – Der. launos, adj. (murdar); Launele, s. f. pl. (riu in Olt.), al carui nume este vizibil identic cu cuvintele anterioare (dupa Iordan, Rum. Toponomastik, 141, cf. DAR, din lat. leonem).

SAH, (1) sahi, s. m., (2) sahuri, s. n. 1. S. m. Titlu purtat de suveranii Iranului, corespunzator titlului de imparat; persoana care are acest titlu; sahinsah. 2. S. n. Joc de origine orientala care se disputa intre doua persoane, pe o tabla impartita in 64 de patratele, alternativ albe si negre, cu 32 de piese, miscate dupa anumite reguli, scopul final fiind castigarea regelui adversarului; p. ext. tabla si piesele care servesc la joc; satrange. ♦ Situatie in cursul jocului mai sus definit, in care regele uneia dintre parti este atacat de o piesa a adversarului; (cu valoare de interjectie) cuvant insotind miscarea care creeaza aceasta situatie. ◊ Expr. A da sah = a pune in pericol regele adversarului. A tine (pe cineva) in sah = a limita jocul adversarului la apararea regelui; fig. a tine pe cineva in tensiune, a-l imobiliza. – Din tc. sah. Cf. germ. Schach.

gheura (-r, -at), vb. – A curata de boabe. – Var. gheora. origine incerta. Dupa Candrea-Dens., 638; cf. REW 3770; DAR si Rosetti, I, 167, din lat. glabrāre „a netezi”, dar semantismul nu este clar. Trebuie sa fie cuvint identic cu a desgheura (var. desghiora, dejgheura), vb. (a scoate miezul de nuca), ce se considera ca rezultat al lat. *disgluberāre (Candrea; Scriban), sau *disglabrāre (Densusianu, Rom., XXXVI, 325; Candrea-Dens., 739; Rosetti, I, 165). Pare a fi vorba mai curind de un cuvint legat de ghiara, cf. ghera „a zgiria”; intr-atit cele doua cuvinte se confunda uneori: cf. lasa mita, ca te ghioara (Agirbiceanu).