GINTA, ginti, s. f. Grup de oameni care provin dintr-un stramos comun, formand unitatea (4) de productie fundamentala a comunei primitive; forma de organizare sociala proprie unui asemenea grup de oameni. ♦ (Livr.) Neam; origine. ◊ (Jur.) Dreptul gintilor = dreptul international. – Din lat. gens, -ntis.

PATRIARHAT s. n. 1. Forma de organizare sociala in care gradele de rudenie sunt socotite in linie masculina, iar barbatul este considerat sef al familiei, cu rol predominant in viata comunitatii. 2. Demnitatea de patriarh (1). ♦ Perioada de preistorie a unui patriarh. [Pr.: -tri-ar-] – Din fr. patriarcat (dupa patriarh).

UXORILOCAL, -A, uxorilocali, -e, adj. (Despre un sistem de filiatie si de organizare sociala) In care sotul vine sa locuiasca la familia parintilor sotiei. (din fr. uxorilocal)

COLECTIVISM s. n. Doctrina si tip de organizare sociala in care drepturile si interesele individului sunt subordonate celor ale unor colectivitati sociale. – Din rus. kollektivizm, fr. collectivisme.

COLONAT s.n. Stare de colon; forma de organizare sociala de la sfarsitul Imperiului Roman, caracterizata prin legarea tot mai stransa a colonilor de pamantul pe care il munceau si pentru care plateau dijma si prestau corvezi. [< lat. colonatus, cf. fr. colonat].

MATRILINIAR, -A adj. (Despre sistemul de filiatie si organizare sociala) In linie materna. [Pron. -ni-ar. / < fr. matrilineaire].

PATRILINIAR, -A adj. (Despre sistemul de filiatie si de organizare sociala) In linie paterna. [Pron. -ni-ar. / < fr. patrilineaire].

COLONAT s. n. stare de colon¹; forma de organizare sociala, spre sfarsitul Imperiului Roman, caracterizat prin legarea tot mai stransa a colonilor¹ de pamantul pe care il munceau si pentru care plateau dijma si prestau corvezi. (<lat. colonatus, fr. colonat)

comis (-si), s. m. – Dregator. – Mare comis, in vechea organizare sociala, boier de rangul doi, mare dregator, care avea in sarcina sa grajdurile domnesti si organizarea paradelor militare de Boboteaza si de Sfintul Gheorghe. Participa la sfatul domnesc si era singurul boier de rangul doi care purta calpac de zibelina, ca boierii de prim rang. Avea in subordine un comis al doilea, boier de rangul patru, si un comis al treilea, boier de rangul cinci. Din 1812 nu s-a mai bucurat de monopolul cumpararii de furaje pentru armata. Lat. comes, prin intermediul ngr. ϰόμης, cf. sl. komisu (Vasmer, Gr., 80). Reprezinta ceea ce era comes stabuli in organizarea medievala a Occidentului. – Der. comisoaie, s. f. (nevasta de comis); comisie, s. f. (inv., dregatoria marelui comis); comisel, s. m. (rindas de cai).

MATRILINIAR, -A adj. (despre sistemul de filiatie si organizare sociala) in linie materna. (< fr. matrilineaire)

PATRIARHAT s. n. 1. forma de organizare sociala carac-teristica societatii gentilice, in care filiatia se stabileste patriliniar. 2. demnitatea de patriarh in biserica ortodoxa; perioada cat pastoreste un patriarh. 3. teritoriu supus jurisdictiei unui patriarh. (< fr. patriarcat)

PATRILINIAR, -A adj. (despre sistemul de filiatie si de organizare sociala) in linie paterna. (< fr. patrilineaire)

TRIBALISM s. n. organizare sociala de tip tribal. (< fr. tribalisme)

UNILINIAR, -A adj. 1. care urmeaza o linie unica. 2. (despre sistemul de filiatie si organizare sociala) care tine seama doar de una din ascendente, matriliniara sau patriliniara. (< fr. unilineaire)

paia (paiele), s. f. – Titlu onorific, care in vechea organizare sociala, era legat de o slujba, dar se acorda nominal, fara exercitiul efectiv al slujbei corespunzatoare. Tc. (per.) paye (Seineanu, III, 93). Sec. XVIII, inv.

FEUDALISM s. n. 1. Ansamblul raporturilor, intemeiate pe fidelitatea personala, dintre suzeran si vasal. 2. organizare social-economica care, in conceptia materialist-istorica, urmeaza dupa sclavagism si preceda capitalismul si in care baza relatiilor o constituie stapanirea feudala asupra pamantului si dependenta personala a taranilor fata de stapanii feudali. [Pr.: fe-u-] – Din it. feudalismo, fr. feodalisme.

ASEZARE, asezari, s. f. 1. Actiunea de a (se) aseza si rezultatul ei. 2. Loc unde se afla (stabilit) cineva sau ceva. ♦ Grup de locuinte, de constructii care alcatuiesc un mediu de viata umana. 3. (Rar) Mod de organizare (sociala). – V. aseza.

POLIS ~uri n. (in Grecia antica) Forma de organizare social-politica si economica a societatii sclavagiste; oras-stat. /<ngr. polis

TRIBALISM n. organizare sociala la baza careia sta tribul. /<fr., engl. tribalisme

ORDINE s.f. 1. Dispozitie, aranjament al unor lucruri, al unor fapte, facut dupa anumite reguli etc.; organizare, insiruire. ◊ Ordine de zi = program care cuprinde chestiunile ce urmeaza sa fie discutate intr-o sedinta. 2. Randuiala, regula, disciplina. 3. Oranduire, regim, organizare (sociala, economica etc.). [Gen. -nii, var. ordin s.n. / cf. lat. ordo, it. ordine].

CLASA s.f. I. (Fil.) Clasa sociala = grup mare de oameni care se deosebeste de alte grupuri dupa locul pe care-l ocupa intr-un anumit sistem de productie sociala, dupa raportul fata de mijloacele de productie, dupa rolul indeplinit in organizarea sociala a muncii, dupa felul in care obtin partea de care dispun din bogatia societatii si dupa marimea acestei parti. II. 1. Fiecare dintre subimpartirile si despartiturile mari ale regnului animal sau vegetal. 2. Fiecare dintre grupele de cate trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. III. 1. Unitate de invatamant care cuprinde elevi cu acelasi nivel de cunostinte, carora urmeaza sa li se predea aceleasi materii. 2. Sala in care se tin cursurile pentru un grup de elevi cu acelasi nivel de cunostinte. 3. Ora de curs. IV. 1. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 2. Categorie, grad, rang. [Var. clas s.n. / < rus. klas, cf. fr., it. classe, germ. Klasse, lat. classis].

TRIBALISM s.n. organizare sociala pe triburi. [< fr. tribalisme].

COOLEY [culi], Charles H. (1864-1929), sociolog american. A elaborat o teorie a interactiunii umane in care societatea este conceputa ca relatie intre anumite idei numite „eu”-ri („Natura umana si ordinea sociala”, „organizarea sociala”).

INSTITUTIE, institutii, s. f. 1. Organ sau organizatie (de stat) care desfasoara activitati cu caracter social, cultural, administrativ etc. 2. Forma de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate; institut (3). Institutia casatoriei. 3. Organizatie care desfasoara o activitate de interes international. [Var.: institutiune s. f.] – Din fr. institution, lat. institutio, -onis.

MECANISM, mecanisme, s. n. 1. Sistem tehnic alcatuit din mai multe piese mobile si fixe care sunt angrenate intre ele, astfel incat unele elemente mobile, transmitand fortele de la elementul conducator la elementele conduse, pot antrena miscarea acestora. ♦ Totalitatea elementelor care alcatuiesc un astfel de sistem; masinarie. 2. Mod de functionare a unui mecanism (1). 3. Mod in care se desfasoara un fenomen, o reactie etc. 4. P. a**l. Sistem, mod de organizare politica, economica, sociala etc. – Din fr. mecanisme, germ. Mechanismus.

SECURITATE f. 1) Situatie fara pericol; lipsa de primejdie; siguranta. 2) Organ de stat care are ca sarcina apararea organizarii politice si sociale a statului. [G.-D. securitatii] /<lat. securitas, ~atis, fr. securite

TRIB ~uri n. 1) Forma de organizare economica si sociala, specifica comunei primitive si caracterizata prin legaturi de rudenie, prin comunitate de limba si de teritoriu si prin conducator ales. 2) fig. Familie numeroasa. /<lat. tribus, fr. tribe

CATERING s.n. Cuvant recent, de origine engleza, care, atat in Marea Britanie, cat si in SUA, denumeste activitatea de alimentatie publica in toata complexitatea ei, fiind sinonim cu fr. restauration – restauratie; preluat in limba romana cu sens restrans, de livrare si servire de preparate culinare si bauturi sau de organizare de evenimente sociale (nunti, aniversari etc.) si de afaceri (bufete, cocteiluri etc.) in alte locuri (sedii de firme, institutii) decat restaurantele, de catre unitati specializate, la comanda unui client (persoana fizica sau juridica). – Din engl. catering.

ADHOCRATIE s.f. Termen care desemneaza in sociologia si viitorologia politica contemporana instabilitatea cronica pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economica si sociala) ca urmare a impactului societatii capitaliste dezvoltate cu revolutia stiintifica-tehnica, cerinta introducerii unor noi structuri organizationale la diverse niveluri de conducere. [Cf. lat. ad-hoc – pentru aceasta, gr. kratos – putere].

ADHOCRATIE s.f. (In sociologia si viitorologia politica contemporana) Instabilitatea cronica pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economica si sociala) ca urmare a impactului societatii capitaliste dezvoltate cu revolutia stiintifico-tehnica. (< ad-hoc + -cratie)

FOURIERISM s.n. Doctrina socialista utopica franceza din prima jumatate a sec. XIX, care critica oranduirea capitalista si preconiza crearea societatii socialiste prin propagarea pasnica a ideilor cu privire la noua forma de organizare a productiei sociale; falansterianism, garantism. [Pron. fu-ri-e-. / < fr. fourierisme, cf. Ch. Fourier – socialist utopic francez].

FOURIERISM FU-/ s. n. doctrina socialist-utopica franceza din prima jumatate a sec. XIX, care preconiza crearea societatii prin propagarea pasnica a ideilor cu privire la noua forma de organizare a productiei sociale; falansterianism. (< fr. fourierisme)

organizare s. f. actiunea de a organiza; (p. ext.) randuiala, disciplina, ordine. ◊ alcatuire, oranduire. ♦ ~ social(-economica) = formatiune sociala; ~ de stat = organizare politica si teritoriala a unui stat. (< organiza)

SOCIETATE s. f. 1. ansamblu unitar, sistem organic inchegat de relatii intre oameni, istoriceste determinate, al caror fundament il constituie relatiile de productie. ◊ formatiune social-economica. ◊ grup (organizat) in care traiesc unele fiinte. 2. asociatie de persoane organizata potrivit unui anumit scop. 3. categorie sociala; cerc limitat de oameni. ◊ anturaj; companie. 4. asociatie intre oameni de afaceri alcatuita pe baza unor investitii de capital social si in vederea unor profituri comune. 5. organizatie cu caracter (inter)national, obstesc etc. care are drept scop promovarea unor idei sau actiuni de interes general. (< fr. societe, lat. societas)

TRIB¹ s. n. 1. forma de organizare economica si social-politica a societatii primitive, dintr-o grupare de mai multe ginti sau de familii inrudite, reunite pe baza comunitatii teritoriului si supuse autoritatii unui sef unic. 2. (la unele popoare din ant.) semintie, ginta, neam. ◊ (biol.) subdiviziune a familiei cu genuri inrudite. (< lat. tribus, fr. tribu)

FORMA s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

INSTITUTIE s.f. 1. Forma de organizare a unor raporturi sociale – politice, juridice etc. – parte a suprastructurii. 2. Organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care cuprinde o anumita activitate, care imbratiseaza un anumit domeniu etc. ♦ Asezamant. [Gen. -iei, var. institutiune s.f. / cf. fr. institution, lat. institutio].

INSTITUTIE s. f. 1. forma de organizare a unor raporturi sociale, parte a suprastructurii. 2. organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care desfasoara o anumita activitate. ◊ asezamant. (< fr. institution, lat. institutio)

MACROSISTEM, macrosisteme, s. n. Sistem social al unei forme de organizare institutionalizate. – Din fr. macrosysteme.

ORANDUIRE, oranduiri, s. f. Actiunea de a orandui si rezultatul ei. 1. Asezare, grupare intr-o anumita ordine, intr-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ organizare, intocmire; stabilire. 2. Investire. 3. (Inv. si reg.) Hotarare, dispozitie, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinarile „sociala” si „social-economica”) Treapta a dezvoltarii istorice a societatii, caracterizata printr-un nivel determinat al fortelor de productie, prin relatiile de productie corespunzatoare acestuia si prin suprastructura generata de aceste relatii; formatiune sociala, formatiune social-economica. ◊ Oranduire de stat = organizare politica si teritoriala a statului sub aspectul regimului si al formei de stat, precum si al impartirii administrativ-teritoriale, determinata, in esenta, de caracterul oranduirii sociale. – V. orandui.

DEZORDINE, dezordini, s. f. 1. Lipsa de ordine; neoranduiala. 2. Lipsa de organizare, de disciplina; debandada. ♦ Tulburare (sociala); revolta, rascoala. – Dez- + ordine (dupa fr. desordre).

SCIENTICA s. f. Disciplina care studiaza stiinta ca fenomen social, dezvoltarea si structura acesteia, organizarea, locul si rolul ei in societate; scientologie. [Pr.: sci-en-] – Dupa lat. scientia.

SCIENTICA s.f. Disciplina recent aparuta, al carei obiect de studiu il constituie stiinta ca fenomen social, dezvoltarea si structura acesteia, organizarea, locul si rolul ei in societate, imbunatatirea continua a cercetarii stiintifice etc.; stiinta despre stiinta; scientologie. [Pron. sci-en-. / et. incerta].

ANARHISM s. n. 1. conceptie, miscare social-politica extremista care neaga necesitatea statului si formele lui de organizare, a ordinii si disciplinei sociale in general. 2. stare de anarhie. (< fr. anarchisme, rus. anarhizm, germ. Anarchismus)

ECONOMIE s. f. 1. totalitatea ramurilor muncii sociale existente intr-o anumita oranduire sociala, determinate de stadiul de dezvoltare a fortelor de productie si a relatiilor de productie. ◊ totalitatea relatiilor de productie care constituie cadrul desfasurarii muncii sociale. ♦ ~ de piata = forma de organizare si functionare a economiei in care oamenii isi desfasoara activitatea in mod liber, autonom si eficient. ◊ ramura, sector de activitate productiva. ◊ gospodarire. 2. stiinta care se ocupa cu studiul economiei (1). ♦ ~ politica = stiinta sociala care studiaza legile productiei sociale, ale repartitiei si schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor oranduiri sociale in succesiunea lor istorica. 3. chibzuinta, cumpatare (in cheltuieli). 4. (pl.) rezerva de bani: bani agonisiti. 5. alcatuire, compozitie a planului unei lucrari, a tratarii unei chestiuni etc. (< fr. economie, lat. oeconomia, gr. oikonomia)

MACROSISTEM s. n. sistem social al unei forme de organizare institutionalizate. (< fr. macrosysteme)

SCIENTICA s. f. stiinta ca fenomen social, dezvoltarea si structura acesteia, organizarea, locul si rolul ei in societate, optimizarea cercetarii stiintifice; stiinta despre stiinta; scientologie. (cf. lat. scientia, stiinta)

ETATISM s. n. Teorie conform careia rolul statului este primordial in organizarea si administrarea vietii economice si sociale. – Din fr. etatisme.

CONSTITUTIE² ~i f. 1) Lege fundamentala a unui stat care determina forma de guvernamant, structura social-economica si politica, modul de organizare si de functionare a organelor de stat, drepturile esentiale si obligatiile cetatenilor. 2) Brosura care cuprinde aceasta lege. [Art. constitutia; G.-D. constitutiei; Sil. -ti-e] /<fr. constitution, lat. constitutio, ~onis

ORDINE f. 1) Stare de oranduiala si de sistematizare; organizare armonioasa. 2) Succesiune regulata a lucrurilor. ◊ ~ de zi program de chestiuni ce trebuie sa fie discutate intr-o sedinta sau adunare. La ~ea zilei de actualitate; important. 3) Regula sau norma dupa care se infaptuieste ceva. ◊ A chema (pe cineva) la ~ a obliga pe cineva sa respecte anumite norme (de comportare), pe care le-a incalcat. 4) Mod de organizare a vietii politice, eco-nomice si sociale a unui stat; regim. ◊ ~ publica stare care asigura activitatea normala a organelor de stat si a celor publice, respectarea drepturilor cetatenilor si paza proprietatii obstesti. 5) Manifestare a principiului de cauzalitate si finalitate a lumii. [G.-D. ordinii] /<lat. ordo, ~inis, it. ordine

REGIM s.n. 1. Modul de organizare a vietii economice, politice si sociale a unui stat. 2. Sistem de norme, proprii activitatii unei institutii, unei intreprinderi etc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viata si de alimentare al cuiva. 3. Totalitatea conditiilor de functionare la un moment dat a unui sistem tehnic. 4. Raport gramatical dintre doua cuvinte, astfel legate incat ele sunt dependente unul de altul. [< fr. regime].

DEZORDINE s. f. 1. lipsa de ordine; neoranduiala, deranj. 2. lipsa de organizare, de disciplina; debandada. ◊ (pl.) tulburari (sociale); revolta, rascoala. 3. (fig.) confuzie (in idei); incoerenta. (dupa fr. desordre)

REGIM s. n. 1. mod, sistem de organizare a vietii economice, politice si sociale a unui stat. 2. ansamblu de reglementari proprii activitatii unei institutii, intreprinderi etc. ◊ totalitatea regulilor impuse modului de viata si de alimentare al cuiva. ♦ ~ de economii = sistem de masuri privind folosirea cat mai rationala a resurselor materiale, financiare si de munca; ~ fluvial = evolutie medie a debitelor unei ape curgatoare in timp de un an. 3. totalitatea conditiilor de functionare la un moment dat a unui sistem tehnic. 4. mod de evolutie ciclica a unui fenomen natural. 5. (lingv.) rectiune. (< fr. regime)

TEHNOSTRUCTURA s. f. Categorie sociala alcatuita din tehnicieni specialisti in domeniul organizarii si conducerii. – Din fr. technostructure.

CENTRALISM n. Sistem de organizare si de conducere centralizata a vietii social-politice conform caruia organele locale se afla in subordinea celor centrale. /<fr. centralisme

STRUCTURA s.f. I. 1. Fel de constructie (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare interna, de alcatuire a unui corp. ♦ Dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ♦ Modul de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. Modul de asezare intre ele a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ♦ (Psih.) Conformatie, factura, formatie. 4. Fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ Structura gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. Mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ♦ Mod de organizare a oricarei ramuri de productie. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a cladi].

TEHNOSTRUCTURA s.f. Categorie sociala alcatuita din tehnicieni, specialisti in domeniul organizarii si conducerii. [< tehno- + structura].

ORGANIZATIONIST, -A adj. teorie ~a = teorie antistiintifica care sustine ca oamenii s-ar diferentia in clase sociale dupa rolul ce-l au in organizarea productiei. (< fr. organisationniste)

STRUCTURA s. f. I. 1. ansamblu de elemente de constructie solidarizate intre ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta si le transmite la fundatie. 2. mod de alcatuire interna a unui corp, a unui sistem. ◊ dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ◊ mod de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. mod de asezare a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ◊ (psih.) conformatie, factura, formatie. 4. fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ◊ mod de organizare a oricarei ramuri de productie. (< fr. structure, lat. structura)

TEHNOSTRUCTURA s. f. categorie sociala alcatuita din tehnicieni, specialisti in domeniul organizarii si conducerii; structura tehnocratica a unei societati. (< fr. technostructure)

ROMANIA MUNCITOARE. Gazeta socialista, aparuta la Bucuresti in doua serii (1/14 ian.-10/23 iun. 1902, 5/18 mart. 1905-13/26 aug. 1916 si nov. 1918). Rol important in lupta pentru organizarea miscarii sindicale si in reorganizarea Partidului social-Democrat din Romania (1910), al carui organ a devenit.

CARTA, carte, s. f. 1. Nume dat (in evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii si libertati fundamentale ale unor clase sau paturi sociale si a servi drept constitutie unui stat. 2. Manifest cuprinzand revendicarile unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale. Carta organizatiei Natiunilor Unite. – Din fr. charte, lat. charta.

INSTITUTIONAL, -A, institutionali, -e, adj. Care apartine unei institutii, privitor la o institutie (sociala); care se face in cadrul unei institutii; organizat oficial. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. institutionnel.

PLANIFICA vb. tr. a intocmi un plan (II, 6); a organiza, a coordona si a conduce (activitatea economico-sociala) pe baza de plan. ◊ a prevedea, a include intr-un plan. (dupa fr. planifier)

CARTA (‹ fr., lat.) s. f. 1. Act prin care se recunosteau, in ev. med., anumite privilegii si libertati unor clase sau paturi sociale (ex., in Anglia, Magna Charta Libertatum, 1215). 2. Manifest cuprinzind revendicari ale unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale (ex. Carta organizatiei Natiunilor Unite). 4. Document prin care doua sau mai multe state se obliga sa respecte si sa aplice anumite principii in relatiile dintre ele si cu alte state. 5. P. ext. Document de o insemnatate deosebita pentru viata sociala si politica a unei tari (ex. „Carta 77”, in Ceho-Slovacia).

organiza, organizez, vb. I. Tranz. A face ca un grup social, o institutie etc. sa functioneze sau sa actioneze organic (repartizand insarcinarile si coordonandu-le conform unui plan adecvat); a stabili si a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative, astfel incat sa permita executarea in conditii optime a unui proces. ♦ Refl. A proceda metodic si ordonat in actiunile sale, a-si coordona actiunile orientandu-se dupa un plan; a-si strange si a-si intari fortele. ♦ A pregati temeinic o actiune dupa un plan bine chibzuit; a intocmi, a alcatui, a aranja, a orandui. – Din fr. organiser.

COLEGIU s.n. 1. (Ant.) Grup (de cel putin trei persoane) insarcinat cu o anumita functie publica. ♦ Grup care formeaza organul de conducere si de indrumare al unui periodic, al unei lucrari, carti etc., al unei institutii etc. 2. Corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesiune sau aceeasi demnitate. 3. Categorie electorala care ingloba, in trecut, cetatenii cu aceeasi avere sau de acelasi rang social. 4. Institutie de invatamant public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. [Pron. -giu. / < fr. college, cf. it. collegio < lat. collegium – confrerie, tovarasie].

COLEGIU s. n. 1. (in Roma antica) grup (de cel putin trei persoane) insarcinat cu o anumita functie publica. 2. organ de conducere colectiva si de indrumare a unui periodic, a unei lucrari, carti etc., a unei intreprinderi sau institutii. 3. corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesie sau aceeasi demnitate. ◊ (jur.; in unele tari) colectiv de judecatori in cadrul organizarii interne a instantei supreme sau cu atributii speciale pe langa unele organe de jurisdictie. ♦ ~ de avocati = colectiv al avocatilor dintr-o unitate administrativ-teritoriala. 4. ~ de partid = organ care controleaza modul in care se respecta prevederile statutului cu privire la disciplina si morala de partid etc. 5. (in trecut) categorie electorala care ingloba cetatenii cu aceeasi avere sau cu acelasi rang social. 6. institutie de invatamant public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. 7. ~ de redactie = organ consultativ pe langa redactorul-sef al unei publicatii; comitet de redactie. (< lat. collegium, fr. college)

CONSTITUTIE, constitutii, s. f. 1. Totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ; structura fizica generala a corpului omenesc. 2. Lege fundamentala a unui stat, investita cu o forta juridica superioara celorlalte legi, care cuprinde principiile esentiale ale organizarii lui, stabileste drepturile si datoriile principale ale cetatenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme si locale etc., reflectand astfel stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constitutiune s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.

CLASA s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, fiinte cu insusiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente avand anumite insusiri comune care satisfac o conditie sau un criteriu dat. 2. ~ sociala = grup mare de oameni, istoriceste constituit, carora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, acelasi loc in sistemul productiei sociale, acelasi raport fata de mijloacele de productie, acelasi rol in organizarea muncii , acelasi mod de obtinere a partii de care dispun din bogatia societatii, o psihologie si o constiinta sociala proprie. 3. categorie sistematica a regnului animal sau vegetal, intre increngatura si ordin. 4. fiecare dintre grupele de cate trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. 5. unitate de baza in invatamant, cuprinzand elevi de aceeasi varsta si cu acelasi nivel de pregatire, carora urmeaza sa li se predea aceleasi materii. ◊ sala in care se tin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite dupa valoare, dupa merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioara, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)

PROIECT, proiecte, s. n. 1. Plan sau intentie de a intreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru. 2. Prima forma a unui plan (economic, social, financiar etc.), care urmeaza sa fie discutat si aprobat pentru a primi un caracter oficial si a fi pus in aplicare. ◊ Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, care urmeaza sa fie supus dezbaterii organului legiuitor (si opiniei publice). 3. Lucrare tehnica intocmita pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instructiunile etc. necesare executarii unei constructii, unei masini etc. ◊ Proiect de diploma = lucrare cu caracter tehnic, aplicativ, pe baza careia studentii institutelor politehnice, institutelor de arhitectura etc. obtin diploma la sfarsitul studiilor. [Pr.: pro-iect] – Din germ. Projekt, lat. projectus.

TREAPTA trepte f. 1) Fiecare dintre suprafetele plane inguste, pe care se sprijina piciorul la urcarea sau la coborarea pe o scara. 2) fig. Loc in ierarhia unor functii sau in sistemul de organizare a societatii. 3) fig. Etapa in dezvoltarea unui proces. 4) fig. Categorie sau clasa sociala. [G.-D. treptei] /<lat. traiecta

ROHM [rom], Ernst (1887-1934), om politic german. Unul dintre exponentii (1919) Partidului Nationalist-social al Muncitorilor Germani. Participant la puciul de la Munchen (1923). A condus (din 1931) organizarea trupelor SA. Dupa preluarea puterii (1933) de catre Hitler, a fost numit sef de stat-major al trupelor SA si ministru fara portofoliu. Dorind sa integreze trupele SA in cadrul fortelor armate, si-a atras ostilitatea lui Hitler. Asasinat (30 iun., in „Noaptea cutitelor lungi”).

CORPORATISM s.n. Curent de gandire si actiune social-economica si politica, axat pe ideea corporatiei, ca principiu si unitate de baza a organizarii si functionarii societatii. [< fr. corporatisme].

FORMATIE s.f. 1. Intocmire, alcatuire, organizare; formare. ♦ Complex de strate din scoarta Pamantului depuse intr-o anumita perioada geologica. 2. Formatie social-economica = categorie ce desemneaza o treapta istorica determinata a dezvoltarii societatii, caracterizata printr-un nivel determinat al fortelor de productie, prin relatiile de productie corespunzatoare acestora si o suprastructura generata de aceste relatii. 3. Asezare, dispozitiv al unei unitati militare in vederea unei actiuni. 4. Ansamblu, echipa. 5. Combinatie de cifre, de figuri sau de pozitii la unele jocuri (la loterie etc.). [Gen. -iei, var. formatiune s.f. / < fr. formation, it. formazione, lat. formatio].

CORPORATISM s. n. doctrina social-economica si politica axata pe ideea corporatiei, ca principiu si unitate de baza a organizarii si functionarii societatii. (< fr. corporatisme)

BOICOT, boicoturi, s. n. Refuz organizat de a pastra relatii politice sau economice cu un stat sau cu un grup social, in semn de protest fata de anumite actiuni ale lor, cu scopul de a le izola si a le face sa cedeze. – Postverbal al lui boicota.

CONSTITUTIE (‹ fr., lat.) s. f. I. 1. Totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ; este conditionata ereditar de si ontogenetic si determina caracterul reactiilor fata de actiunea agentilor externi; structura, alcatuire. 2. Conformatie. II. Legea fundamentala a unui stat, care reflecta stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernamint si organizare statala, precum si drepturile si obligatiile fundamentale ale cetatenilor. Prima c. a fost Constitutia americana de la 1787, urmata de Constitutia franceza de la 1791. In sec. 19 si la inceputul sec. 20, constitutia scrisa s-a generalizat in Europa si Asia, iar mai apoi si in Africa. In Romania, prima c. a fost adoptata la 1866. Au urmat c. de la 1923 si 1938. Alte c. au fost adoptate in anii 1948, 1952, 1965, 1991.

ORGANISM ~e n. 1) Corp viu cu sistem de autoreglare; totalitate de organe care constituie un corp viu. ~ animal. ~ vegetal. 2) fig. Ansamblu organizat de elemente, coordonate intre ele, care constituie un tot intreg in stare sa functioneze; mecanism. ~ social. ~ administrativ. /<lat. organismus, ngr. organismos, germ. Organismus, fr. organisme

MILITIE, militii, s. f. 1. (In fostele tari socialiste din Europa) Institutie de stat avand drept scop mentinerea ordinii publice si respectarea regulilor de convietuire sociala; reprezentantii acestei institutii; p. ext. cladirea in care isi avea sediul aceasta institutie; politie. 2. (In vechea organizare militara) Armata nepermanenta sau de rezerva, care cuprindea si unele corpuri speciale de armata; p. ext. (pop.) serviciu militar, armata. – Din lat. militia, rus. milicya.

SOCIETATE, societati, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care traiesc laolalta, fiind legati intre ei prin anumite raporturi economice. ♦ Ansamblu unitar, sistem organizat de relatii intre oameni istoriceste determinate, bazate pe relatii economice si de schimb; p. ext. sistem social. ♦ Cerc limitat de oameni de prim rang (prin pozitie sociala, situatie materiala etc.). 2. Asociatie de persoane constituita intr-un anumit scop (stiintific, literar, sportiv etc.). 3. (Comert) Asociatie de oameni de afaceri alcatuita pe baza unor investitii de capital, in vederea obtinerii unor beneficii comune. ◊ Societate in nume colectiv = asociatie intre un numar limitat de persoane, care intemeiaza o intreprindere comerciala sau industriala, depunand fiecare capital si contributie in munca si raspunzand solidar si nelimitat la obligatiile pe care si le-au asumat. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp impreuna; tovarasie, companie. ◊ Expr. In societate = intre oameni, in lume. [Pr.: -ci-e-] – Din fr. societe, lat. societas, -atis.

organiza vb. I. tr. a orandui, a aseza, a coordona activitatea unui stat, a unei institutii, grup social etc., astfel incat sa functioneze organic. ◊ a pregati temeinic o actiune etc. II. refl. a proceda metodic si ordonat in actiunile sale. (< fr. organiser)

TACTICA ~ci f. 1) mil. Arta organizarii si dirijarii actiunilor de lupta. 2) Linie de conduita (la o etapa data) a unui partid sau a unei miscari sociale. 3) fig. Totalitate a mijloacelor si procedeelor necesare pentru atingerea unui scop. [G.-D. tacticii] /<fr. tactique

organiza vb. I. tr. A orandui, a aseza, a coordona situatia, lucrarile, activitatea unui stat, a unei institutii, a unui grup social etc. in asa fel incat sa functioneze organic, lucrand dupa un plan adecvat la indeplinirea unui anumit scop. ♦ A pregati temeinic o actiune etc. ♦ refl. A proceda metodic si ordonat in actiunile sale. [Cf. fr. organiser, it. organizzare].

INFORMAL, -A, informali, -e, adj. 1. (In sociologie; despre relatii sociale) Care se desfasoara in absenta determinarilor si cadrelor institutionale, oficiale, formale; neoficial, neprotocolar, familiar. 2. (Despre pictura abstractionista) Caracterizat prin lipsa oricarei organizari a materiei picturale; abstract. ♦ (Despre pictori) Care practica arta informala sau abstracta. – Din engl. informal, fr. informel.

ROUSSEAU [ruso], Jean-Jacques (1712-1778), filozof, scriitor si muzician francez. Reprezentant al romantismului. Colaborator al Enciclopediei. Autor al „Contractului social”, potrivit caruia, in starea naturala, viata este libera si independenta, iar neajunsurile conditiei umane au fost la origine societatea. Salvarea este posibila printr-o organizare politica centrata pe ideea de libertate si de vointa generala („Discurs asupra inegalitatii”). Doctrina politica a lui R. avea sa devina platforma democratiei radicale iacobine in timpul Revolutiei Franceze. Conceptia sa pedagogica preconizeaza educatia conform cu natura proprie a copilului („Emil sau despre educatie”). Principiul revenirii la natura (denumit ulterior „rousseauism”) si ideea primordialitatii sentimentului in raport cu ratiunea (caracteristica si pentru deismul sau), care strabat principalele scrieri literare ale lui R. (romanul epistolar „Iulia sau noua Eloiza”, „Confesiunile”), au facut din el un precursor al romantismului francez si european. Ca muzician a compus muzica de opera („Vrajitorul satului”, „Pygmalion”), cantece; autor al unui sistem de notatie muzicala; a abordat probleme de estetica si de teorie a muzicii.

ORANDUIALA, oranduieli, s. f. 1. Randuiala, ordine, intocmire, organizare. ◊ Loc. adv. Cu oranduiala = in mod organizat, cu rost. ◊ Loc. vb. A pune in (buna) oranduiala sau a pune oranduiala = a orandui. 2. (Inv.) Hotarare, dispozitie, ordin; (concr.) act care contine o hotarare. 3. Oranduire sociala. [Pr.: -du-ia-] – Orandui + suf. -eala.

TACTICA s.f. 1. Parte a artei militare care se ocupa cu organizarea si conducerea actiunilor de lupta ale trupelor. 2. Stiinta de a determina mijloacele si formele de actiune, intr-o perioada relativ scurta, pentru realizarea obiectivelor unei miscari sociale, a unui partid politic etc., in functie de imprejurarile social-politice din acea perioada. 3. Mijloacele folosite de cineva pentru a face sa izbuteasca o intreprindere, o actiune etc. [Gen. -cii. / < fr. tactique, cf. gr. taktike – arta de a orandui].

ROMANIA JUNA, societate academica studenteasca social-literara creata la Viena la 25 mart. 1871 prin fuziunea a doua organizatii studentesti „Societatea literara si stiintifica” si „Societatea literara-sociala Romania”. Militeaza pentru unitatea cultural-artistica si nationala a tuturor romanilor. Este condusa de un comitet in frunte cu Ioan Slavici (presedinte) si Mihai Eminescu (bibliotecar). A organizat la 14/26-15/27 aug. 1871 sarbatorirea (amanata din 1869) a 400 de ani de la tarnosirea manastirii Putna.

TACTIC, -A, tactici, -ce s. f., adj. I. S. f. 1. Parte componenta a artei militare care se ocupa de studiul, organizarea, pregatirea si ducerea luptei pentru a indeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate. 2. Stiinta de a determina, pentru o perioada relativ scurta, linia de conduita a unei miscari sociale sau a unui partid politic, in functie de imprejurarile social-politice din acea perioada si pentru realizarea unui obiectiv fundamental. ♦ P. gener. Totalitatea mijloacelor intrebuintate pentru a izbuti intr-o actiune. II. Adj. Care tine de tactica (I), privitor la tactica; conform cu o anumita tactica. – Din fr. tactique.

TACTIC, -A I. adj. referitor la tactica; conform cu o anumita tactica. II. s. f. 1. arta organizarii si conducerii actiunilor de lupta ale trupelor. 2. mod de folosire a diferitelor forme si mijloace ale luptei revolutionare intr-o perioada relativ scurta, pentru realizarea obiectivului fundamental strategic, in functie de imprejurarile social-politice concrete. 3. (fig.) mod de actiune; totalitatea mijloacelor folosite de cineva pentru a izbuti intr-o actiune. (< fr. tactique)

CONSILIUL NATIONAL ROMAN CENTRAL, organ politic suprem, constituit la 30 oct. 1918 la Budapesta (la Arad din 2 nov. 1918), din cite sase reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului social-Democrat Roman. A avut atributiile unui guvern provizoriu al Transilvaniei, conducind actiunea de inlaturare a vechilor autoritati ungare si inlocuirea lor cu consilii nationale romane. Condus de St. Cicio Pop. A pregatit si organizat Adunarea Nationala de la Alba Iulia, care a hotarit, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu Romania. Si-a incetat activitatea o data cu crearea Consiliului Dirigent.

BREJNEV, Leonid Ilici (1906-1982), om politic sovietic. Prim-secretar (1964-1966) si secretar general (1966-1982) al C.C. al P.C.U.S. Presedinte (1960-1964 si 1977-1982) al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (sef al statului). A organizat inabusirea „Primaverii de la Praga” (1968) si a elaborat doctrina „suveranitatii limitate”. Pe plan intern a promovat o linie politica rigida, fapt ce a dus la o perioada de stagnare accentuata in societatea sovietica in domeniile vietii economice, sociale si spirituale.

FORMATIE ~i f. 1) Mod de aranjare, de organizare a unor fiinte sau a unor obiecte. 2) Mod de dispunere a unei unitati militare. ~ de mars. 3) Ansamblu artistic. ~ de dansuri. 4) Combinatie de cifre sau de figuri la unele jocuri. 5) Imbinare de elemente genetic legate intre ele (prin comunitatea conditiilor de aparitie). ◊ ~ social-economica treapta istorica a dezvoltarii societatii. ~ geologica complex de roci alcatuite intr-o anumita perioada geologica. [Art. formatia; G.-D. formatiei; Sil. -ti-e] /<fr. formation, lat. formatio, ~onis

COLECTIV, -A, colectivi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care rezulta din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2. Care apartine tuturor; comun, obstesc, social. 3. Care se refera la ideea de colectivitate. ◊ Substantiv colectiv = substantiv care denumeste prin forma de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un intreg, ca o totalitate. Sufix colectiv = sufix care da unui substantiv valoarea de substantiv colectiv. II. S. n. Echipa. Colectiv de redactie. Colectiv de catedra. ♦ P. gener. Grup. (organizat) de persoane. III. S. f. (Iesit din uz) Cooperativa Agricola de Productie. – Din fr. collectif, lat. collectivus.

ORGANIZATIE s.f. 1. Asociatie, institutie sociala care reuneste oameni cu preocupari si uneori cu conceptii comune, constituita pe baza unui regulament, a unui statut etc. in vederea depunerii unei activitati organizate si realizarii unor scopuri comune. ◊ Organizatie de baza = (iesit din uz) unitate organizatorica fundamentala a Partidului Comunist Roman sau a Uniunii Tineretului Comunist alcatuita din cel putin trei membri. 2. Oranduire, organizare, ordine, randuiala. [Gen. -iei, var. organizatiune s.f. / cf. fr. organisation, rus. organizatiia, germ. Organisation].