CENTRALISM s. n. Sistem de organizare administrativa, economica sau politica, potrivit caruia institutiile locale se afla (in orice problema) in subordinea institutiilor centrale si lucreaza dupa dispozitiile acestora. ♦ (Iesit din uz) Centralism democratic = principiu de baza propriu organizarii si activitatii partidelor comuniste si muncitoresti, care sustinea imbinarea centralismului cu democratia, conducerea centralizata cu participarea membrilor colectivitatii. – Din fr. centralisme. Cf. rus. tentralizm.

RURAL, -A, rurali, adj. De (la) sat; satesc. ◊ (In vechea organizare administrativa) Comuna rurala = cea mai mica unitate administrativa, condusa de un primar. – Din fr. rural.

PARGAR, pargari, s. m. 1. (In evul mediu, in organizarea administrativa a tarilor romanesti) Membru in sfatul administrativ al unui oras sau al unui targ (compus din 6 pana la 12 persoane). 2. (Reg.; in vechea organizare administrativa) Vatasel la primarie. – Din magh. polgar.

NOTAR, notari, s. m. 1. Functionar public investit cu atributia de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnaturi, de a elibera copii legalizate, certificate etc. 2. (In vechea organizare administrativa a Romaniei) Reprezentant al puterii centrale in comune, exercitand de obicei atributii de sef al politiei si de secretar comunal. – Din fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.

PRIM-PRETOR, prim-pretori, s. m. (In vechea organizare administrativa a tarii) Functionar mai mare in grad decat pretorul (3). – Prim² + pretor.

PRETOR, pretori, s. m. 1. Magistrat roman cu inalte atributii judiciare (si care adesea guverna o provincie romana). 2. (In vechea armata) Persoana numita pe langa marile unitati militare, cu atributii in politia administrativa si juridica in timp de razboi. 3. (In vechea organizare administrativa a tarii) Sef al administratiei si al politiei intr-o plasa, care reprezenta aici puterea centrala. – Din lat. praetor, -oris.

SUGUBINAR, sugubinari, s. m. (In vechea organizare administrativa a tarilor romane) Persoana care cerceta si judeca faptele de omucidere, talharie sau a*****r si incasa de la vinovati amenzile la care acestia erau supusi. – Sugubina + suf. -ar.

COMISAR, comisari, s. m. 1. (In vechea organizare administrativa a tarii) Ofiter de politie, sef al unui comisariat de politie. 2. (In sintagma) Comisar militar = comandant al unui comisariat militar. 3. (In U.R.S.S., pana in anul 1946; in sintagma) Comisar al poporului = membru al guvernului sovietic. 4. Persoana insarcinata de o autoritate superioara cu mandate speciale; mandatar. – Din fr. commissaire, (3) rus. komissar.

COMISARIAT, comisariate, s. n. 1. (In vechea organizare administrativa a tarii) Sectie a politiei orasenesti condusa de un comisar (1). ♦ Localul acestei sectii. 2. (In sintagma) Comisariat militar = organ de conducere militara locala de pe langa fiecare unitate administrativa, ale carei functii de baza sunt recrutarea si incorporarea celor supusi serviciului militar, precum si evidenta situatiei militare a cetatenilor. ♦ Localul acestui organ. 3. (In U.R.S.S., pana in anul 1946; in sintagma) Comisariat al poporului = minister. [Pr.: -ri-at] – Din fr. commissariat, (3) rus. komissariat.

SUBPREFECT, subprefecti, s. m. Functionar in vechea organizare administrativa insarcinat cu administrarea unei plasi sau a unui judet, ca ajutor al prefectului. – Sub¹- + prefect (dupa fr. sous-prefect).

SUBPREFECTURA, subprefecturi, s. f. 1. Functia de subprefect. ♦ Local unde era instalat sediul subprefectului. 2. (In vechea organizare administrativa) Plasa administrata de un subprefect. ♦ Comuna servind subprefectului ca resedinta; sediu de plasa. – Sub¹- + prefectura (dupa fr. sous-prefecture).

COMISARIAT¹ s.n. (In vechea organizare administrativa a tarii) Sectie a unei politii orasenesti, condusa de un comisar; local in care functioneaza o astfel de sectie. [Pron. -ri-at. / < germ. Kommissariat, it. commissariato, fr. commissariat].

susman, susmani, s.m. (inv.) membru in comitetul satesc (in vechea organizare administrativa a Bucovinei).

BOLESLAV, numele a trei cneji cehi. Mai importanti: 1. B. I (c. 935-967). Si-a extins autoritatea asupra Moraviei si Slovaciei, a consolidat autoritatea centrala si a dat Cehiei o noua organizare administrativa. 2. B. II cel Pios (967-999). Si-a extins autoritatea asupra intregii Cehii.

SEDRIE, sedrii, s. f. (In vechea organizare administrativa din Transilvania; in expr.) Sedrie orfanala = instanta administrativa constituita pentru supravegherea averii minorilor orfani si pentru rezolvarea chestiunilor tutelare.

COMISAR (‹ fr., rus.) s. m. 1. Persoana investita de catre o autoritate superioara cu imputernicire speciale; mandatar. ◊ Inalt c. = reprezentant diplomatic permanent care reprezinta un stat al Commonwealth-ului in oricare alt stat al acestuia (cu exceptia Marii Britanii) sau care reprezinta Marea Britanie intr-un stat membru al Commonwealth-ului. V. si guvernator general. ◊ C. poporului = (in U.R.S.S., intre 1917 si 1946) membru al guvernului Uniunii Sovietice. ♦ (EC.) Persoana desemnata de actionarii unei societati pe actiuni pentru controlul conturilor societatii. 2. (In vechea organizare administrativa a Romaniei) Ofiter de politie, sef al unui comisariat.

VAMES, vamesi, s. m. 1. Functionar insarcinat cu controlul si cu taxarea marfurilor care trec prin vama. ♦ (In organizarea administrativa din trecut) Dregator insarcinat de domn cu incasarea veniturilor vamii. 2. Persoana care lua in arenda darile pe care trebuia sa le plateasca cetatenii Romei si locuitorii Imperiului Roman. 3. (In credintele populare) Fiinta imaginara care pazeste vamile vazduhului si careia sufletul mortului ii plateste vama ca sa poata trece spre cer. – Din magh. vamos.

PRETURA, preturi, s. f. (In vechea organizare administrativ-teritoriala a Romaniei) Institutie in care isi exercita functia un pretor (3); serviciul pretorului; local unde functiona acest serviciu. – Din lat. praetura, fr. preture.

LAND, landuri, s. n. Provincie autonoma in organizarea administrativa a Austriei si a Germaniei. – Din germ. Land.

PREFECT ~ti m. 1) (in Roma antica) Demnitar care statea in fruntea unei prefecturi. 2) (in organizarea administrativ-teritoriala bazata pe judete) Conducator al unei prefecturi. /<lat. praefectus

COMITAT s.n. Diviziune administrativa; district (in organizarea administrativa a Imperiului austro-ungar). [< germ. Komitat, cf. lat.med. comitatus].

REGULAMENTE ORGANICE, regulamente (legiuri) privitoare la organizarea si conducerea Tarii Romanesti si a Moldovei sub ocupatia rusa (1828-1934), prevazute prin Conventia de la Adrianopol (1829). Intocmite de doua comisii formate din cate patru boieri moldoveni si patru munteni, sub presedentia consulului general rus M.L. Minciaki. Au fost puse in aplicare in 1/13 iul. 1831 in Tara Romaneasca si in 1/13 ian. 1832 in Moldova, sub supravegherea generalului rus Pavel Kiseleff. R.O. au mentinut si au intarit privilegiile boierimii, precum si obligatiile clacasilor. Ele au constituit o aspra legislatie agrara. R.O. au ingradit puterea domneasca, au introdus principiul separarii puterilor in stat, au instituit adunarile obstesti (embrion al regimului parlamentar), au reorganizat vechile servicii publice si au creat altele noi. R.O. au favorizat imbunatatirea organizarii administrative, dezvoltarea capitalismului si, prin dispozitiile aproape identice, au pregatit unirea celor doua tari romane. Au fost abrogate in 1858, in urma Conventiei de la Paris.

PROVINCIE s. f. 1. teritoriu cucerit de romani in afara Italiei, supus legilor si organizarii romane. 2. regiune administrativa din unele tari. ◊ orice parte a unei tari in afara capitalei. (< lat. provincia, fr. province)

STAT¹ s. n. 1. institutie suprastructurala, instrument principal de organizare teritoriala si administrativa a unei tari. 2. de ~ = care emana de la stat (1); condus si controlat de stat; referitor la stat. ♦ om (sau barbat) de ~ = persoana cu rol important in conducerea statului; lovitura de ~ = actiunea rapida care urmareste rasturnarea regimului politic existent si preluarea, prin forta, a puterii politice de stat de catre un grup de persoane; puci. 3. (pl.; in feudalism) denumire a organelor reprezentative din anumite tari. (< it. stato lat. status, dupa fr. etat,)

INSTITUTIE, institutii, s. f. 1. Organ sau organizatie (de stat) care desfasoara activitati cu caracter social, cultural, administrativ etc. 2. Forma de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate; institut (3). Institutia casatoriei. 3. Organizatie care desfasoara o activitate de interes international. [Var.: institutiune s. f.] – Din fr. institution, lat. institutio, -onis.

JUDET, (I, 1, 2) judeti, s. m., (I, 3, 4, II) judete, s. n. I. 1. S. m. (In vechea organizare a Tarii Romanesti) Denumire data carmuitorului unui oras; primar. 2. S. m. (Invechit si regional) Judecator (1). 3. S. n. Judecata (3). 4. S. n. (Inv.; in religia crestina) Judecata de apoi. II. S. n. 1. (In vechea organizare a Tarii Romanesti) Impartire administrativ-teritoriala, corespunzatoare tinutului in Moldova. 2. Unitate administrativ-teritoriala, in Romania, in componenta careia intra mai multe orase si comune. – Lat. judicium.

TARA tari f. 1) Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ si politic. ~ industrial-agrara. ◊ A trece peste mari si tari a face un drum foarte departe. ~a lui Cremene loc unde domneste anarhia. A pune ~a la cale a discuta chestiuni majore fara a avea competenta necesara. ~a nimanui a) comunitate dezorganizata; b) zona neutra (intre doua armate inamice). 2) Totalitate a locuitorilor unui astfel de teritoriu. ◊ A se pune cu ~a a intra in conflict cu toata lumea. A afla targul si ~a a afla toata lumea. 3) Loc unde s-a nascut si traieste o persoana; patrie; bastina. 4) fig. Teritoriu de mare intindere avand anumite caracteristici specifice (de clima, de relief, resurse economice); meleag; tinut; regiune. ◊ La ~ la sat. De ~ rural. [G.-D. tarii] /<lat. terra

ORGAN¹ s. n. 1. parte a unui organism animal sau vegetal care indeplineste functii vitale sau utile vietii. 2. piesa componenta a unei masini, a unui mecanism. 3. (fig.) mijloc de actiune, de comunicare etc.; (p. ext.) publicatie, ziar. 4. grup de persoane numite, ori alese in conducerea unei organizatii politice sau administrative. ♦ ~ de stat = forma de organizare legala cu anumite puteri in exercitarea functiilor statului; ~ reprezentativ = organ de stat ales prin vot. (< lat. organum, gr. organon, fr. organe, germ. Organ, rus. organ)

JUDE, juzi, s. m. 1. (In vechea organizare a tarilor romanesti) Demnitar cu atributii judecatoresti si administrative; stapan de rumani. ♦ Principe, cneaz. 2. (In vechea organizare a Tarii Romanesti) Taran devenit liber dupa rascumpararea din rumanie. 3. Carmuitor si judecator al mai multor salase de tigani. 4. (Inv.) Judecator (1). 5. (Reg.; iesit din uz) Primar. [Var.: (2) judec, pl. judeci, s. m.] – Lat. judex, -icis.

ADMINISTRATIE, administratii, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii insarcinata cu administrarea acelei institutii. ◊ Administratie de stat = totalitatea institutiilor care asigura functionarea statului. Consiliu de administratie = organ colegial insarcinat cu administrarea unei intreprinderi sau a unei institutii. Administratie locala = consiliul municipal, orasenesc sau comunal, impreuna cu primarul si (sau) prefectul. Administratie militara = parte a armatei care se ocupa cu organizarea, intretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate; conducere politica si administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.

EDIL, edili, s. m. 1. (In antichitatea romana) Magistrat care supraveghea edificiile si instalatiile publice, care se ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. 2. (Adesea fig.) Persoana care face parte din conducerea administrativa a unui oras; consilier municipal. – Din fr. edile, lat. aedilis.

SECRETARIAT s. n. 1. functie, titlu de secretar. ◊ serviciu intr-o institutie, intreprindere etc. care se ocupa cu rezolvarea lucrarilor curente de birou, de cancelarie. ◊ birou unde functioneaza acest serviciu. 2. organ al unei organizatii internationale avand atributii administrative si executive. 3. organ al unui partid comunist sau muncitoresc care organizeaza si controleaza indeplinirea hotararilor partidului. 4. denumire data persoanelor insarcinate sa intocmeasca procesul-verbal asupra dezbaterilor unei sedinte. (< fr. secretariat)

CENTURIE, centurii, s. f. 1. (In armata romana) Subdiviziune tactica cuprinzand o suta de ostasi; (in vechea organizare a armatei romane) subimpartire a cetei. 2. (In vechea Roma) Diviziune politica si administrativa formata dintr-o suta de cetateni. – Din lat. centuria.

EXECUTIV, -A, executivi, -e, adj. Care are sarcina de a executa dispozitiile organelor superioare. ◊ Organ executiv = organ de stat cu functii de organizare si de asigurare a executarii legilor. (In organizarea unor state) Putere executiva = sistem de organe compus din guvern si intreg aparatul administrativ, reprezentand una dintre celei trei puteri fundamentale ale statului prevazute de principiul separatiei puterilor. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. executif.

CENTRALISM s.n. Sistem de subordonare administrativa a institutiilor locale fata de institutiile centrale. ◊ Centralism democratic = principiu de baza al organizarii si activitatii unor colectivitati, care consta in imbinarea centralismului cu democratia, a conducerii centralizate cu participarea larga si activa a membrilor colectivitatii. [Cf. fr. centralisme].

INSTITUTIE s. f. 1. forma de organizare a unor raporturi sociale, parte a suprastructurii. 2. organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care desfasoara o anumita activitate. ◊ asezamant. (< fr. institution, lat. institutio)

OFICIAL ~a (~i, ~e) 1) Care provine de la administratia sau de la autoritatile de stat; stabilit prin lege; de stat. Dezmintire ~a. Stiri ~e. Act ~. 2) Care reprezinta administratia statului; cu functie administrativa. Persoana ~a. 3) si adverbial Care este caracteristic actelor guvernamentale sau documentelor administrative; in maniera actelor de stat. Stil ~. 4) Care se face in conformitate cu cerintele de stat; organizat de autoritatile competente. Ceremonie ~a. Vizita ~. 5) fig. (despre persoane sau despre manifestarile lor) Care manifesta gravitate si raceala in comportament; formal. [Sil. -ci-al] /<lat. officialis, fr. officiel

ORGANISM ~e n. 1) Corp viu cu sistem de autoreglare; totalitate de organe care constituie un corp viu. ~ animal. ~ vegetal. 2) fig. Ansamblu organizat de elemente, coordonate intre ele, care constituie un tot intreg in stare sa functioneze; mecanism. ~ social. ~ administrativ. /<lat. organismus, ngr. organismos, germ. Organismus, fr. organisme

INSTITUTIE s.f. 1. Forma de organizare a unor raporturi sociale – politice, juridice etc. – parte a suprastructurii. 2. Organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care cuprinde o anumita activitate, care imbratiseaza un anumit domeniu etc. ♦ Asezamant. [Gen. -iei, var. institutiune s.f. / cf. fr. institution, lat. institutio].

CENTRALISM s. n. sistem de subordonare administrativa, economica sau politica a organelor locale, directivelor sau dispozitiilor organelor centrale. ♦ ~ democratic = principiu de baza al organizarii si activitatii partidelor comuniste si al statelor socialiste. (< fr. centralisme)

ORANDUIRE, oranduiri, s. f. Actiunea de a orandui si rezultatul ei. 1. Asezare, grupare intr-o anumita ordine, intr-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ organizare, intocmire; stabilire. 2. Investire. 3. (Inv. si reg.) Hotarare, dispozitie, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinarile „sociala” si „social-economica”) Treapta a dezvoltarii istorice a societatii, caracterizata printr-un nivel determinat al fortelor de productie, prin relatiile de productie corespunzatoare acestuia si prin suprastructura generata de aceste relatii; formatiune sociala, formatiune social-economica. ◊ Oranduire de stat = organizare politica si teritoriala a statului sub aspectul regimului si al formei de stat, precum si al impartirii administrativ-teritoriale, determinata, in esenta, de caracterul oranduirii sociale. – V. orandui.

pargar, pargari, s.m. (inv. si reg.) 1. concetatean; orasean, targovet. 2. membru in sfatul administrativ al unui oras sau al unui targ; batran, jurat. 3. vatasel la primarie. 4. om usuratic, neserios. 5. flacau care organizeaza programul tinerilor in sarbatorile de iarna. 6. pandar. 7. (inv.) muncitor la ocnele de sare.

ADMINISTRATIE, administratii, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii insarcinata cu administrarea acelei institutii. ◊ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial insarcinat cu administrarea unei intreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, intretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.

COLEGIU s. n. 1. (in Roma antica) grup (de cel putin trei persoane) insarcinat cu o anumita functie publica. 2. organ de conducere colectiva si de indrumare a unui periodic, a unei lucrari, carti etc., a unei intreprinderi sau institutii. 3. corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesie sau aceeasi demnitate. ◊ (jur.; in unele tari) colectiv de judecatori in cadrul organizarii interne a instantei supreme sau cu atributii speciale pe langa unele organe de jurisdictie. ♦ ~ de avocati = colectiv al avocatilor dintr-o unitate administrativ-teritoriala. 4. ~ de partid = organ care controleaza modul in care se respecta prevederile statutului cu privire la disciplina si morala de partid etc. 5. (in trecut) categorie electorala care ingloba cetatenii cu aceeasi avere sau cu acelasi rang social. 6. institutie de invatamant public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. 7. ~ de redactie = organ consultativ pe langa redactorul-sef al unei publicatii; comitet de redactie. (< lat. collegium, fr. college)

PROVINCIE, provincii, s. f. 1. Unitate geografica sau administrativa dintr-o tara; regiune, tinut. ♦ Teritoriu sau localitate dintr-o tara situate in afara capitalei. 2. Teritoriu cucerit de romani in afara Italiei si supus legilor si organizarii romane. [Var.: (inv.) provintie s. f.] – Din lat. provincia, fr. province.

POSTELNIC, postelnici, s. m. 1. (In evul mediu, in Tara Romaneasca si in Moldova) Titlu dat unui mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea in grija camera de dormit a domnului si organiza audientele la domn; boier care avea acest titlu. ◊ Postelnicul al doilea (sau al treilea etc.) = subordonat (de grade diverse) al postelnicului (1). ♦ (Mai tarziu) Ministru al Afacerilor Externe. 2. Titlu onorific dat boierilor care aveau unele atributii administrative; boier care avea acest titlu. – Din sl. posteĩlniku.

organiza, organizez, vb. I. Tranz. A face ca un grup social, o institutie etc. sa functioneze sau sa actioneze organic (repartizand insarcinarile si coordonandu-le conform unui plan adecvat); a stabili si a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative, astfel incat sa permita executarea in conditii optime a unui proces. ♦ Refl. A proceda metodic si ordonat in actiunile sale, a-si coordona actiunile orientandu-se dupa un plan; a-si strange si a-si intari fortele. ♦ A pregati temeinic o actiune dupa un plan bine chibzuit; a intocmi, a alcatui, a aranja, a orandui. – Din fr. organiser.

PREFECT, prefecti, s. m. 1. (In Roma antica) Demnitar care conducea o prefectura (1). 2. (In vechea organizatie administrativa a tarii) Sef al administratiei si politiei intr-un judet, care reprezenta aici puterea centrala. ◊ Prefect de politie (sau al politiei) = sef de politie in orasele mari ale tarii. 3. Persoana care supraveghea si indruma instructia si educatia intr-o scoala, in vechea organizare a invatamantului din Imperiul Austro-Ungar. – Din lat. praefectus.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activitatii unei organizatii, firme, societati comerciale, institutii etc. ◊ Consiliu de stat = a) (in unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanenta; b) denumire data organului consultativ al sefului statului; organul suprem al jurisdictiei administrative; organul administrativ central. Consiliu de ministri = totalitatea ministrilor indeplinind functia de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutela alcatuit din membrii familiei, care se pronunta asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu stiintific = colectiv insarcinat cu indrumarea muncii stiintifice intr-o institutie de invatamant superior sau intr-un institut de cercetare. Consiliu redactional = organ consultativ de pe langa redactia unei edituri, format din specialisti apartinand domeniilor de activitate ale redactiei respective. 2. (Inv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

SECRETAR¹, -A I. s. m. f. 1. persoana care rezolva lucrarile curente de birou intr-o intreprindere, intr-o institutie administrativa sau stiintifica. ◊ cel care redacteaza procesul-verbal asupra lucrarilor si discutiilor in cadrul unei sedinte. ♦ ~ de redactie = colaborator din redactia unei publicatii sau edituri care centralizeaza si coordoneaza materialul pregatit pentru tipar. ◊ cel care tine lucrarile cuiva, care scrie (dupa dictare) corespondenta cuiva. 2. persoana care face parte din conducerea unei organizatii politice sau de masa si care conduce munca operativ, pe baza hotararilor luate de organele colective respective. ♦ ~ general = inalt functionar insarcinat cu organizarea si conducerea unor adunari, organisme, societati etc. 3. ~ de stat = inalt functionar care conduce un departament ministerial; (in unele tari) ministru al afacerilor externe; c******l insarcinat cu relatiile externe ale Vaticanului. II. s. n. mobila in care se tin scrisori, hartii etc. (< lat. secretarius, fr. secretaire)

ORDONANTA, ordonante, s. f. 1. Dispozitie scrisa emisa de o autoritate administrativa, judecatoreasca etc., act care contine aceasta dispozitie. ◊ Ofiter de ordonanta = ofiter atasat pe langa marile comandamente, cu misiunea speciala de a transmite ordinele. Ordonanta de plata = dispozitie, ordin de plata a unei sume. Ordonanta prezidentiala (sau, iesit din uz, presedintiala) = masura cu caracter urgent si provizoriu pe care presedintele unei instante judecatoresti o poate ordona, in cazuri exceptionale, pentru evitarea unei pagube iminente si ireparabile sau pentru inlaturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executari. ♦ (In trecut) Hotarare, sentinta judecatoreasca. ♦ (Inv.) Reteta medicala. 2. (In vechea armata) Soldat atasat pe langa un ofiter pentru servicii personale. 3. Aranjare, oranduire, organizare a elementelor unei opere de arta ale unei constructii etc. – Din fr. ordonnance.