boier m. (d. boiar, cum mai zic azi Tiganii, si vechiu boiarin si boierin, vsl. boliaru si boliarinu, d. turc. [Kokand] baiar, id., infl. de bolic, mai mare; rus. boiarin, ung. bojar, bojer si boer). Nobil, mare mosier, mare dregator. Pop. sau fam. Om din clasa de sus: biserica era plina de boieri si de cucoane, boierii (stapinii casei) nu-s acasa. Fig. Om generos, om de omenie: boieru tot boier! S’a schimbat boieru (un vers al lui Gr. Al.), s’a boierit topirlanu, a ridicat nasu, nu te mai poti apropia de el ca alta data! – Boierii erau mari mosieri si constituiau nobilimea. La origine, boieria era legata de mosie (mai ales in Moldova unde, n’a fost numai o descalicare politica, ci si una etnica). Mosia era, in general, un dar domnesc care impunea proprietarului anumite indatoriri militare fata de domn, din care cauza vinzarea sau lasarea ei pin mostenire era supusa confirmarii domnului. In schimbu indatoririlor militare, boierii erau scutiti de bir. Dar din seculu 16, cu caderea tot mai adinca supt Turci, domnii au fost nevoiti sa-i puie si pe boieri la unele biruri (numai catre Poarta: la haraci, la oierit din trei in trei ani cu prileju mucarerului si al unei domnii noi s.a.). Curind dupa intemeierea principatelor romanesti, organizarea tarii si infiintarea unei intinse ierarhii administrative si militare a avut ca urmare o impartire a boierilor in dregatori si nedregatori. Dregatorii au ajuns cei mai insemnati si si-au pastrat si marit averea, pe cind ceilalti, pin impartirea mosiii intre urmasi, au tot decazut pin’au ajuns simpli razesi (mosneni. V. megias). Pina in sec. 17, toti proprietarii de pamint se intitulau boieri (Giur. 61). Cu timpu boierii s’au impartit in mai multe categorii: 1) Boierii de divan, care, impreuna cu mitropolitu si episcopii, compuneau divanu domnesc. Ei formau trei clase: A) Boierii mari, veliti ori cu barba, care erau in Tara Romaneasca: banu, logofatu, spataru, postelnicu, paharnicu si vistieru, iar in Moldova: logofatu, vornicii (unu’n tara de jos si altu’n tara de sus), hatmanu (dupa 1550), postelnicu, spataru, paharnicu si vistieru (care aveau rol de ministri si se numeau boieri de sfat. V. protipendada); apoi in amindoua tarile: stolnicu, comisu, medelniceru (numai in sec. 17), cluceru, serdaru, slugeru, jitniceru, pitaru, satraru, armasu si aga, la care se adauga logofatu al doilea, useru (in Tara Romaneasca, portaru), postelnicu al doilea, logofatu al treilea si capitanu de darabani. Tot aci se considerau vamesu si caminaru, desi n’aveau loc anumit in divan si nu puteau trece de serdar (Cant.), B) Boierii de clasa a doua (ftori), ocupau aceleasi dregatorii, dar de al doilea rang: al doilea spatar, paharnic, vistier, stolnic, comis, medelnicer, clucer, sluger, jitnicar, pitar, satrar, armas si user. C) Boierii de clasa a treia (treti) erau: al treilea postelnic, spatar, paharnic, vistier, comis, sluger si jitnicer, la care se mai adaugau camarasu de slugerie, camarasu de jitnita, vornicii de poarta s.a. (Acestia erau un fel de asesori domnesti ori deputati). Aceasta organizare era in doua jumatate a sec. 17, dar un e chear identica in amindoua tarile. Afara de deosebirile de mai sus, mai erau si altele. In Moldova, de exemplu, in fruntea boierimii se aflau pircalabii cetatilor. Dar, cu caderea supt Turci, cetatile ne mai avind insemnatatea de alta data, pircalabii isi pierd importanta si ajung in frunte carmuitorii judetelor (ispravnicii). La Putna si Cernauti nu erau pircalabi ci starosti. Schimbarile de domni dintr’o tara intr’alta au atras uniformizarea boieriilor, ceia ce s’a desavirsit in sec. 18. 2) A doua categorie o formau boierinasii, care ocupau diferite slujbe mai mici la curte si pe linga domn: camarasi, vatavi, cupari, ciohodari, pivniceri, dieci, uricari s.a. 3) Curienii in Mold. si rosii in Tara Rom. erau boierii nedregatori care-si pastrase o parte din indatoririle militare de la’nceput. 4) Calarasii si darabanii, care si-au pastrat indatoririle militare, dar fara privilegiile boierimii, si care, impreuna cu 5) Razesii (Mold.) sau mosnenii (Tara Rom.) formau legatura dintre poporu de rind si boierime (Acad.). Dupa reforma lui Constantin Mavrocordatu (1739), boier e cel care avea sau avusese o dregatorie, indiferent daca avea mosie ori nu (Giur 13). Dar exista si o boierie ereditara independenta de dregatorii si mai veche decit ele (Giur. 30). Regulamentu organic (1828-34) a intarit si sporit privilegiile boierimii. Boieria, independenta de mosie si de functiune de azi inainte, constituia un privilegiu de nastere. Ia se stabilea prin condicile de neamuri, in care erau trecute toate familiile boieresti. Pin Conventiunea de la Paris (1858), suprimindu-se privilegiile, boierimea a incetat de a mai forma o clasa sociala privilegiata deosebita de restu poporului (Giur. Acad.). Supt Stefan cel Mare, boierimea moldoveneasca forma stralucita calarime nimicita la Valea Alba si refacuta apoi (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1, 70). Daca avem astazi o patrie, o avem numai si numai fiindca boierii cei vechi au stiut, prin patriotizmu lor, sa ne-o pastreze (P. Carp 1868). Daca avem o tara astazi, o datorim, fara indoiala, in mare parte, vitejiii, intelepciunii, tactului politic si mindriii boierilor de odinioara (Iorga, Univ. 8/21 febr. 1916). Tot boierii sint aceia care au zidit biserici, minastiri, spitale si scoale si au scris cronici. Astazi poporu numeste boier (si fem. cucoana) pe orice om imbracat mai bine. La vocativ, poporu zice boierule (sau domnule, cocoane si cocnasule). Boierii intre ei isi zic domnule si numai in gluma boierule sau cocoane. Boieri dumneavoastra era un vocativ ca azi domnilor. Baietii care umbla cu colinda in ajunu Craciunului se adreseaza celor din casa cu vorba: ia sculati, sculati, boieri mari! V. arhon, ciocoi si ciofligar.

SUFLET s. v. animator, ardoare, avant, barbatie, bohoci, bravura, chip, curaj, cutezanta, darzenie, elan, fata, figura, impetuozitate, individ, ins, incumetare, indrazneala, insufletitor, locuitor, neinfricare, om, omenie, persoana, rasuflare, respiratie, semetie, suflare, temeritate, temperament.

omENIE f. 1) Totalitate a celor mai bune insusiri ale unui om; insusirea de a fi omenos. 2) Atitudine respectuoasa si intelegatoare. ◊ om de ~ om cumsecade. A-si manca ~a a-si pierde onoarea. [G.-D. omeniei] /om + suf. ~ie

UMANITATE s. f. 1. neamul omenesc, omenire. ◊ colectivitate de oameni. 2. omenie, bunatate, compasiune pentru neonorocirile altuia; umanitarism. (< fr. humanite, lat. humanitas)

omENOS ~oasa (~osi, ~oase) 1) (despre persoane) Care are (multa) omenie; cu multa omenie. 2) (despre manifestari ale oamenilor) Care vadeste omenie; care da dovada de omenie; uman. /om + suf. ~os

UMANITATE s.f. 1. Neamul omenesc, omenire. ♦ Colectivitate de oameni. 2. Umanitarism; omenie, bunatate, mila. [Cf. lat. humanitas, fr. humanite].

omENIRE s. f. 1. Intreaga populatie a globului, totalitatea oamenilor de pe Pamant, neamul omenesc; umanitatea; omenime. ♦ Multime de oameni; lume, public. 2. (Inv.) omenie; umanitarism. – Din om. Pentru 2, cf. omeni.

NEomENIE, neomenii, s. f. Lipsa de omenie; fapta de om neomenos; cruzime, salbaticie. [Pr.: ne-o-] – Ne- + omenie.

UMAN ~a (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru oameni; de om; omenesc. Natura ~a. Forta ~a. ◊ Specia ~a omenirea. 2) Care are caracteristici de om; cu trasaturi de om. Fiinta ~a. 3) Care tine de om. Stiinta ~a. 4) si adverbial (despre manifestari ale oamenilor) Care denota omenie; patruns de dragoste de oameni; omenos. /<lat. humanus

sfarnar, sfarnari, s.m. (inv. si reg.) 1. negustor de vite; geambas; negustor de maruntisuri. 2. om murdar; om lipsit de omenie.

omENESTE adv. 1. Din punct de vedere omenesc, in mod omenesc; cat poate un om. 2. In conditii omenesti, ca oamenii; p. ext. cu omenie, cumsecade, cum se cuvine. – om + suf. -este.

NEom, neoameni, s. m. Persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal; persoana lipsita de omenie. ◊ Loc. adv. Ca neoameni = altfel decat ar fi normal. ◊ Expr. A face pe cineva (din om) neom = a aduce pe cineva intr-o stare de plans, distrugandu-l fiziceste sau sufleteste. [Pr.: ne-om] – Ne- + om.

ANTIUMAN, -A, antiumani, -e, adj. Care este lipsit de omenie; care este indreptat impotriva omului. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + uman.

CANIBALISM n. 1) Obisnuinta de a folosi drept hrana carnea de om; antropofagie. 2) fig. Lipsa de omenie; cruzime; ferocitate. /<fr. cannibalisme

omENESTE adv. 1) In felul oamenilor; ca oamenii. A trai ~. 2) fig. Cu omenie; cu bunavointa; binevoitor. A se purta ~. /om + suf. ~este

omENOS, -OASA, omenosi, -oase, adj. Plin de omenie; bland, bun, cumsecade, ingaduitor, intelegator. – om + suf. -os.

RAU² rea (rai, rele) 1) (in opozitie cu bun) Care are insusiri negative; lipsit de calitati bune. Purtare rea. ◊ Viata rea (sau trai ~) viata plina de greutati; trai zbuciumat. Vorbe rele barfeli; calomnii. Veste rea veste care intristeaza. ~ conducator de caldura (sau de electricitate) care nu transmite caldura (sau electricitate). A duce casa rea cu cineva a se certa tot timpul; a trai in dusmanie. A-si face sange ~ (sau inima rea) a se mahni; a se intrista. 2) Care este cainos la suflet; plin de rautate; avan. om ~. ◊ Poama rea (sau soi ~) persoana cu apucaturi, deprinderi urate. ~ de mama focului foarte rau. ~ la inima lipsit de omenie; hain. 3) (despre actiuni, fapte ale oamenilor) Care contravine regulilor moralei. Purtare rea. Deprinderi rele. 4) (in superstitii) Care aduce sau prevesteste nenorociri. Semn ~. Vis ~. /<lat. reus

LAComIE ~i f. Caracter lacom; aviditate; cupiditate. ◊ Cu ~ lacom. ~a pierde (sau strica) omenia tendinta de acaparare dauneaza bunelor relatii dintre oameni. [G.-D. lacomiei] /lacom + suf. ~ie

omENIE s. umanitate, (pop. si fam.) suflet, (inv.) omenire. (om lipsit de ~.)

omENESC omeneasca (omenesti) 1) si substantival Care este caracteristic pentru oameni; de om; uman; lumesc; pamantesc. ◊ Asezare ~easca localitate. 2) Care este plin de omenie; binevoitor. Atitudine ~easca. 3) inv. (in opozitie cu boieresc) Care apartine omului muncitor de la sate; caracteristic taranilor; taranesc. /om + suf. ~esc

A omENI ~esc tranz. pop. 1) (persoane) A trata cu omenie (adapostind, ospatand, acordand sustinere etc.). 2) rar A inzestra cu trasaturi de om; a face sa aiba insusiri umane. /Din om

omENIE s. f. Complex de calitati alese, proprii unei persoane; purtare blanda, intelegatoare; atitudine cuviincioasa, respectuoasa. ◊ Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade; ospitalier; cinstit. ◊ Loc. adj. si adv. Fara (de) omenie = lipsit de onestitate; (in mod) inuman, (in mod) nemilos. Cu omenie = binevoitor, afabil, cu bunavointa; (in mod) cinstit, corect. ◊ Expr. (Reg.) A invata (pe cineva) omenie = a pedepsi sau a certa (pe cineva) pentru a cuminti. A sti (la) omenie sau a sti ce-i omenia = a se arata bland si intelegator (fata de cineva). ♦ Reputatie buna; renume, cinste. – om + suf. -ie.

NEAM s. 1. semintie, trib, (inv. si pop.) samanta. (Din ~ hunilor.) 2. v. popor. 3. v. natiune. 4. semintie, spita, vita, (livr.) stirpe, (Transilv.) porodita, (inv.) rod, soi, stepena. (Oameni din acelasi ~.) 5. v. ruda. 6. v. familie. 7. familie, sange. (E din ~ nostru.) 8. v. specie. 9. neamul omenesc v. omenie. 10. v. nationalitate.