FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea fiinta. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De cand sunt (sau esti etc.) = (in legatura cu o negatie) de cand ma aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodata. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! sa zicem ca se poate! Treaca-mearga!. 2. A se afla, a se gasi intr-un anumit loc, la o anumita persoana. Cine-i acolo? ♦ A-si avea originea, a se trage, a proveni. De unde esti? 3. A trai, a vietui, a o duce; (despre lucruri, situatii, actiuni etc.) a dura, a dainui, a tine. Vechi obiceiuri care sunt si astazi. ◊ Expr. Cat e lumea si pamantul = totdeauna; (in constructii negative) niciodata. ◊ (Impers.; urmat de determinari temporale, fixeaza momentul unei actiuni, sugereaza trecerea timpului etc.) Era intr-o seara. E mult de atunci. 4. A se indeplini, a se intampla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. ce-o fi, o fi exprima indiferenta, neputinta sau resemnarea cuiva in fata unei situatii. Fie! = a) accept sa se faca asa cum sustii; b) merita, nu e pacat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-as crede)! Asa a fost sa fie = asa a trebuit sa se intample, era inevitabil ca lucrurile sa se petreaca in alt chip. (Fam.) Este? = nu-i asa (ca am dreptate, ca se confirma ceea ce spun) ? 5. A avea pretul...; a costa, a valora. Cat sunt vinetele? 6. (In superstitii, ghicitori etc.) A insemna, a prevesti, a fi semn ca... Ce e cand ti se bate tampla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a buna) = a prevesti ceva rau. B. (Cu functie copulativa) 1. (formeaza, impreuna cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se gasi intr-o situatie prielnica, favorabila, a avea parte de liniste, de multumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (intr-o disputa). 2. (construit cu dativul; impreuna cu un nume predicativ, exprima o stare sau o actiune aratate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ti-e etc.)... = ce importanta are, ce folos decurge din... (Fam.) Ti-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (In constructii impersonale, cu subiectul logic in dativ; in legatura cu notiuni exprimand un sentiment, o senzatie, o stare sufleteasca) A simti. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i placea, a indragi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ti-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propozitie secundara cu verbul la conjuctiv) imi pasa, imi vine (greu sau usor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ti-e etc.) ca... (sau sa nu...) = ma tem (sau te temi etc.) ca... (sau sa nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o notiune temporala) A urma (sa se faca), a trebui (sa se faca). Cand a fost sa plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect si urmat de un verb la conjunctiv) A avea putinta, posibilitatea, ocazia sa...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pana sa... Era sa moara. 6. (Impers.; urmat de un suspin) A putea, a trebui, a considera ca este cazul sa..., a se cuveni. E ceva de facut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, serveste la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formeaza timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formeaza viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu conditionalul prezent formeaza perfectul optativ-conditional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formeaza perfectul conjunctivului) Sa fi spus. 4. (Cu infinitivul formeaza perfectul infinitivului) Se poate lauda a fi invatat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formeaza prezumtivul prezent si perfect) Sa se fi afland multi in lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, serveste la alcatuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. si pop. is, prescurtat -s), esti (pr. iesti), este (pr. ieste, prescurtat e, ii, i), suntem (acc. si: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv sa fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

COPULATIV, -A, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjunctii) Care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb care intra in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura dintre subiect si numele predicativ. Propozitie copulativa = propozitie coordonata, legata de coordonata ei printr-un raport de asociere in interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. – Din fr. copulatif, lat. copulativus.

SUBIECT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea actiunilor, evenimentelor (prezentate intr-o anumita succesiune) care alcatuiesc continutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, tema despre care vorbeste sau scrie cineva. ♦ Cauza, pricina, motiv. 2. (Lingv.) Partea principala a propozitiei care arata cine savarseste actiunea exprimata de predicatul verbal la diateza activa sau reflexiva, cine sufera actiunea cand predicatul verbal este la diateza pasiva sau cui i se atribuie o insusire ori o caracteristica exprimata de numele predicativ in cazul predicatului nominal. 3. Fiinta aflata sub observatie, supusa anchetei, experimentului etc.; individ care prezinta anumite caracteristici. 4. (In sintagmele) Subiect de drepturi = persoana care, in cadrul raporturilor juridice, are drepturi si obligatii. Subiect impozabil = persoana fizica sau juridica obligata prin lege sa plateasca un anumit impozit catre stat. 5. (Log.) Termen al unor judecati, reprezentand notiunea ce desemneaza obiectul gandirii despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri dupa fr. sujet).

COPULATIV ~a (~i, ~e) 1): Conjunctie ~a conjunctie care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. 2): Verb ~ verb lipsit de functie semantica independenta, care, impreuna cu numele predicativ, formeaza predicatul nominal al propozitiei; verb de legatura; copula. 3) Care are cateva subiecte pe langa un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

NOMINATIV s.n. Caz al declinarii in care stau subiectul, apozitia si numele predicativ. ◊ Nominativ etic = forma de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit intr-o constructie in care, ca si in cazul dativului etic, se cere interlocutorului sa participe afectiv la ceea ce se povesteste. [Pl. -ve. / cf. lat. nominativus, fr. nominatif].

ABLATIV s.n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut = constructie a limbii latine corespunzatoare unei propozitii circumstantiale, in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ sau, cand predicatul este verbal, verbul se trece la participiu, acordandu-se in gen, numar si caz cu fostul subiect al propozitiei secundare. [< lat. (casus) ablativus, cf. fr. ablatif].

COPULATIV, -A adj. 1. (Despre conjunctii) Care uneste parti de propozitii sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leaga subiectul de numele predicativ; propozitie copulativa = propozitie coordonata care exprima asocierea fata de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte unite de acelasi predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

COPULATIV, -A adj. 1. (despre conjunctii) care leaga (parti de) propozitii de acelasi fel. ♦ verb ~ = verb in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura intre subiect si numele predicativ; copula (1); propozitie ~a = propozitie coordonata legata prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecati afirmative) care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

EXCEPTIE s. f. 1. ceea ce nu se conformeaza unei reguli generale; abatere de la o norma (generala); o complement circumstantial de ~ = complement care desemneaza obiectul sau faptul ce exprima o exceptie in raport cu subiectul, cu numele predicativ sau cu complementul; propozitie de ~ = propozitie circumstantiala care corespunde complementului circumstantial de exceptie; cu a = afara de...; fara ~ = fara deosebire; de ~ = exceptional. 2. mijloc de aparare in justitie care tinde sa schimbe solutionarea cazului sau sa atace forma de judecata. (< fr. exception, lat. exceptio)

NOMINATIV, -A I. adj. nominal (1). ♦ (fin.) obligatie ~a = obligatie pe care este scris numele creditorului. II. s. n. caz al declinarii in care stau subiectul, apozitia si numele predicativ. (< lat. nominativus, fr. nominatif)

ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinarii care indica, in unele limbi, punctul de plecare, iar in limba latina si instrumentul, cauza etc. ♢ (In limba latina) Ablativ absolut = constructie cu rol de propozitie circumstantiala in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ. – Fr. ablatif (lat. lit. ablativus).

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principala a propozitiei, care arata o actiune, o stare sau o insusire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjectie). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal si un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiect. – Din fr. predicat, lat. praedicatum.

predicativ, -A, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formeaza sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. ◊ Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii. nume predicativ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii. Propozitie predicativa = propozitie care indeplineste rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se refera la predicat (2), care apartine predicatului. – Din fr. predicatif.

NOMINAL, -A, nominali, -e, adj. 1. Care contine nume, care indica un nume, de nume; dupa nume; pe nume. ◊ Valoare nominala = valoare indicata pe o actiune, pe o hartie-moneda (care uneori nu corespunde cu valoarea reala; valoare oficiala. Putere (sau valoare) nominala = putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic. ♦ Care figureaza (numai) cu numele; care este de forma. ♦ Care este calculat in bani. 2. (Gram.) Care face parte din categoria numelui, care tine de categoria numelui, care se adauga la nume, care formeaza un nume. ◊ Flexiune nominala = declinare. Predicat nominal = predicat alcatuit dintr-un nume predicativ si un verb copulativ la un mod personal. – Din fr. nominal, lat. nominalis.

NOMINAL ~a (~i, ~e) 1) Care tine de nume; propriu numelor. ◊ Valoare ~a a) valoare indicata pe o hartie de banca; b) valoare calculata in bani. 2) Care figureaza doar cu numele, in mod formal. 3) lingv. Care face parte din clasa numelor; care are valoare sau functie de nume. ◊ Predicat ~ predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. /<fr. nominal, lat. nominalis

PREDICAT s.n. 1. Parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. Termen al unui rationament care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ♦ (In logica simbolica) Element constitutiv al functiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. predicat].

predicativ, -A adj. 1. Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul; nume predicativ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii; propozitie predicativa (si s.f.) = propozitie care indeplineste fata de propozitia regenta rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Referitor la predicat. [< lat. praedicativus].

NOMINAL, -A adj. 1. De nume; pe nume; dupa nume. ◊ (Ec.) Valoare nominala = valoare indicata pe o actiune sau pe un bilet de banca si care nu corespunde uneori cu valoarea ei reala. 2. (Gram.) Care se refera la nume sau face parte din categoria numelui; care formeaza un nume. ◊ Flexiune nominala = flexiunea partilor de vorbire declinabile; predicat nominal = predicat format dintr-un nume predicativ si o copula. [Cf. fr. nominal, lat. nominalis < nomen – nume].

PREDICAT s. n. 1. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locutiune verbala, adverb sau interjectie predicativa; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ◊ (log. simbolica) element constitutiv al functiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunt care depinde de una sau mai multe variabile si caruia, pentru orice valoare data variabilelor, ii corespunde o propozitie. (< fr. predicat, lat. praedicatum)

predicativ, -A adj. 1. care formeaza sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii; nume ~ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste functia de nume predicativ pe langa un verb copulativ din regenta; element ~ suplimentar = parte secundara de propozitie cu dubla subordonare (fata de verb si de subiect sau obiect); propozitie ~a suplimentara (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste in fraza rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. predicatif)

absolut, -a adj. (lat. absolutus, dezlegat). Neconditionat, fara restrictiuni, dezlegat de ori-ce contingenta: adevar absolut. Perfect, deplin: intuneric absolut. Independent, suveran (care „taie si spinzura” fara sa i se poata cere socoteala): imparat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere [!] contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (ori pedagog) absolut, teolog (ori pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu si-a luat inca titlu (expresiune ridiculizata in vechiu regat). Gram. Genitiv ori ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozitiunea principala adica nu se raporta la nici un cuvint al ei si in care subiectu era inlocuit c' un participiu ori c' un adjectiv atributiv ori c' un nume predicativ in cazu genitiv la Greci ori ablativ la Romani: sole cadente, pe cind apune soarele; Cicerone consule, pe cind era (ori fiind) Cicerone consul. S. n., pl. uri. Lucru neconditionat: adevaratu absolut e Dumnezeu. Adv. In mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea il stapinea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neaparat, negresit, numai de cit: trebuie absolut sa plec.

predicativ ~a (~i, ~e) gram. Care joaca rol de predicat sau de parte a acestuia. nume ~. Propozitie ~a. /<fr. predicatif