SUB² prep. I. (Introduce un complement circumstantial de loc) 1. (Arata pozitia unei persoane sau a unui lucru care se gaseste sau ajunge mai jos decat cineva sau ceva) Dedesubt. A cazut sub masa. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a se pomeni) sub soare = a exista; a trai. A muri sub cutit = a muri in timpul unei operatii chirurgicale. ♦ (Impreuna cu prep. „de”, indica punctul de plecare al unui fenomen) De sub pamant se aud zgomote. ♦ (Impreuna cu prep. „pe”, arata in mod neprecis pozitia sau miscarea unui lucru care se afla mai jos decat altul, dedesubtul altuia) Se plimba pe sub ferestre. 2. (Rar) In. 3. La marginea, la poalele, jos, langa... Sub zidurile cetatii. II. (Introduce un complement circumstantial de timp) In timpul, pe vremea. Istoria romanilor sub Mihai-Voda Viteazul. ◊ (Pop.) Sub seara = pe inserate. Pe sub seara = cam pe seara, spre seara. Sub amiaza (sau amiazazi) = aproape de miezul zilei. III. (Introduce un complement circumstantial de cauza) Iarba ofilita sub arsita soarelui. IV. (Introduce un complement circumstantial de mod) 1. (Exprima un raport de supunere, de dependenta fata de cineva) Avea sub mana o armata de subalterni. 2. (In expr.) Sub ochii (cuiva) = in prezenta (cuiva), fiind de fata (cineva). A tine (sau a pastra) sub cheie = a tine (sau a pastra) inchis, incuiat. A trece (ceva) sub tacere = a tainui (ceva). A fi (sau a se gasi) sub foc = a se gasi in prima linie de lupta. Sub pretext (sau cuvant, motiv) ca... = invocand un motiv (fals). Sub nici un cuvant (sau chip) = cu nici un pret, nicidecum, niciodata. Sub semnatura = cu numele semnat (spre confirmare). Sub titlu de... = purtand numele sau titlul de... Sub lozinca... = cu cuvantul de ordine, cu deviza... 3. (Inaintea unui numeral sau a unui nume de cantitate, exprima inferioritatea cantitativa) Mai putin ca... Sub o mie de lei. V. (Introduce nume predicative si atribute) Un spectacol sub asteptari. VI. (Introduce un complement circumstantial de relatie; in expr.) Sub raportul (sau sub acest raport) = din punctul de vedere al... [Var.: (pop.) supt, subt prep.] – Lat. subtus.

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principala a propozitiei, care arata o actiune, o stare sau o insusire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjectie). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal si un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiect. – Din fr. predicat, lat. praedicatum.

predicativ, -A, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formeaza sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. ◊ Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii. nume predicativ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii. Propozitie predicativa = propozitie care indeplineste rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se refera la predicat (2), care apartine predicatului. – Din fr. predicatif.

COPULATIV, -A, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjunctii) Care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb care intra in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura dintre subiect si numele predicativ. Propozitie copulativa = propozitie coordonata, legata de coordonata ei printr-un raport de asociere in interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. – Din fr. copulatif, lat. copulativus.

NOMINAL, -A, nominali, -e, adj. 1. Care contine nume, care indica un nume, de nume; dupa nume; pe nume. ◊ Valoare nominala = valoare indicata pe o actiune, pe o hartie-moneda (care uneori nu corespunde cu valoarea reala; valoare oficiala. Putere (sau valoare) nominala = putere pentru care a fost conceput un anumit sistem tehnic. ♦ Care figureaza (numai) cu numele; care este de forma. ♦ Care este calculat in bani. 2. (Gram.) Care face parte din categoria numelui, care tine de categoria numelui, care se adauga la nume, care formeaza un nume. ◊ Flexiune nominala = declinare. Predicat nominal = predicat alcatuit dintr-un nume predicativ si un verb copulativ la un mod personal. – Din fr. nominal, lat. nominalis.

COPULATIV ~a (~i, ~e) 1): Conjunctie ~a conjunctie care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. 2): Verb ~ verb lipsit de functie semantica independenta, care, impreuna cu numele predicativ, formeaza predicatul nominal al propozitiei; verb de legatura; copula. 3) Care are cateva subiecte pe langa un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

NOMINAL ~a (~i, ~e) 1) Care tine de nume; propriu numelor. ◊ Valoare ~a a) valoare indicata pe o hartie de banca; b) valoare calculata in bani. 2) Care figureaza doar cu numele, in mod formal. 3) lingv. Care face parte din clasa numelor; care are valoare sau functie de nume. ◊ Predicat ~ predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. /<fr. nominal, lat. nominalis

NOMINATIV s.n. Caz al declinarii in care stau subiectul, apozitia si numele predicativ. ◊ Nominativ etic = forma de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit intr-o constructie in care, ca si in cazul dativului etic, se cere interlocutorului sa participe afectiv la ceea ce se povesteste. [Pl. -ve. / cf. lat. nominativus, fr. nominatif].

PREDICAT s.n. 1. Parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ◊ Predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. Termen al unui rationament care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ♦ (In logica simbolica) Element constitutiv al functiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. predicat].

ABLATIV s.n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut = constructie a limbii latine corespunzatoare unei propozitii circumstantiale, in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ sau, cand predicatul este verbal, verbul se trece la participiu, acordandu-se in gen, numar si caz cu fostul subiect al propozitiei secundare. [< lat. (casus) ablativus, cf. fr. ablatif].

COPULATIV, -A adj. 1. (Despre conjunctii) Care uneste parti de propozitii sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leaga subiectul de numele predicativ; propozitie copulativa = propozitie coordonata care exprima asocierea fata de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte unite de acelasi predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

predicativ, -A adj. 1. Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul; nume predicativ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii; propozitie predicativa (si s.f.) = propozitie care indeplineste fata de propozitia regenta rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Referitor la predicat. [< lat. praedicativus].

NOMINAL, -A adj. 1. De nume; pe nume; dupa nume. ◊ (Ec.) Valoare nominala = valoare indicata pe o actiune sau pe un bilet de banca si care nu corespunde uneori cu valoarea ei reala. 2. (Gram.) Care se refera la nume sau face parte din categoria numelui; care formeaza un nume. ◊ Flexiune nominala = flexiunea partilor de vorbire declinabile; predicat nominal = predicat format dintr-un nume predicativ si o copula. [Cf. fr. nominal, lat. nominalis < nomen – nume].

COPULATIV, -A adj. 1. (despre conjunctii) care leaga (parti de) propozitii de acelasi fel. ♦ verb ~ = verb in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura intre subiect si numele predicativ; copula (1); propozitie ~a = propozitie coordonata legata prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecati afirmative) care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

EXCEPTIE s. f. 1. ceea ce nu se conformeaza unei reguli generale; abatere de la o norma (generala); o complement circumstantial de ~ = complement care desemneaza obiectul sau faptul ce exprima o exceptie in raport cu subiectul, cu numele predicativ sau cu complementul; propozitie de ~ = propozitie circumstantiala care corespunde complementului circumstantial de exceptie; cu a = afara de...; fara ~ = fara deosebire; de ~ = exceptional. 2. mijloc de aparare in justitie care tinde sa schimbe solutionarea cazului sau sa atace forma de judecata. (< fr. exception, lat. exceptio)

NOMINATIV, -A I. adj. nominal (1). ♦ (fin.) obligatie ~a = obligatie pe care este scris numele creditorului. II. s. n. caz al declinarii in care stau subiectul, apozitia si numele predicativ. (< lat. nominativus, fr. nominatif)

PREDICAT s. n. 1. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locutiune verbala, adverb sau interjectie predicativa; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ◊ (log. simbolica) element constitutiv al functiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunt care depinde de una sau mai multe variabile si caruia, pentru orice valoare data variabilelor, ii corespunde o propozitie. (< fr. predicat, lat. praedicatum)

predicativ, -A adj. 1. care formeaza sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii; nume ~ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste functia de nume predicativ pe langa un verb copulativ din regenta; element ~ suplimentar = parte secundara de propozitie cu dubla subordonare (fata de verb si de subiect sau obiect); propozitie ~a suplimentara (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste in fraza rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. predicatif)

ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinarii care indica, in unele limbi, punctul de plecare, iar in limba latina si instrumentul, cauza etc. ♢ (In limba latina) Ablativ absolut = constructie cu rol de propozitie circumstantiala in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ. – Fr. ablatif (lat. lit. ablativus).

absolut, -a adj. (lat. absolutus, dezlegat). Neconditionat, fara restrictiuni, dezlegat de ori-ce contingenta: adevar absolut. Perfect, deplin: intuneric absolut. Independent, suveran (care „taie si spinzura” fara sa i se poata cere socoteala): imparat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere [!] contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (ori pedagog) absolut, teolog (ori pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu si-a luat inca titlu (expresiune ridiculizata in vechiu regat). Gram. Genitiv ori ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozitiunea principala adica nu se raporta la nici un cuvint al ei si in care subiectu era inlocuit c' un participiu ori c' un adjectiv atributiv ori c' un nume predicativ in cazu genitiv la Greci ori ablativ la Romani: sole cadente, pe cind apune soarele; Cicerone consule, pe cind era (ori fiind) Cicerone consul. S. n., pl. uri. Lucru neconditionat: adevaratu absolut e Dumnezeu. Adv. In mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea il stapinea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neaparat, negresit, numai de cit: trebuie absolut sa plec.

predicativ ~a (~i, ~e) gram. Care joaca rol de predicat sau de parte a acestuia. nume ~. Propozitie ~a. /<fr. predicatif