GENERALITATE ~ati f. 1) Caracter general. 2) la pl. Idei cu caracter general; notiuni generale. /<fr. generalite, lat. generalitas, ~atis

INTRODUCERE, introduceri, s. f. Actiunea de a (se) introduce si rezultatul ei. 1. Bagare, varare. ♦ Includere, inserare, inglobare; punere in practica. 2. Capitol al unei lucrari sau parte de la inceputul ei, in care se prezinta, in linii generale, intentiile acesteia, elementele sau notiunile fundamentale necesare intelegerii ei; introductie. ♦ Partea de la inceput a unei compozitii (artistice), a unei scrisori etc. 3. Lucrare stiintifica in care se expun notiunile generale, elementare sau pregatitoare ale unui domeniu de cunostinte. – V. introduce.

UNIVERSALII s. f. pl. Nume dat notiunilor generale in filozofia scolastica. ◊ Disputa (sau cearta) universaliilor = discutie in jurul notiunilor generale si a naturii lor, fapt care a determinat aparitia celor trei curente din sanul scolasticii: realismul, nominalismul si conceptualismul. – Din lat. universalia.

NOMINALISM s. n. Curent in filozofia medievala care sustinea ca numai lucrurile individuale au existenta reala, in timp ce notiunile generale sunt simple cuvinte, nume ale acestor lucruri. – Din fr. nominalisme.

NOMINALISM n. Curent in filozofia medi-evala care sustine ca numai lucrurile indivi-duale exista cu adevarat, notiunile generale fiind numai simple cuvinte, nume ale lucrurilor. /<fr. nominalisme

REALISM n. 1) filoz. Conceptie filozofica care sustine ca lumea externa este o realitate independenta de subiectul cunoscator. 2) (in arta si in literatura) Metoda artistica de creatie care are drept principiu esential reflectarea realitatii. 3) Intelegere clara a conditiilor de desfasurare a unei activitati; atitudinea celui care are simtul realitatii; spirit practic. 4) (in filozofia medievala in opozitie cu nomina-lism) Curent care considera ca notiunile generale (universale) sunt realitati de sine statatoare, anterioare atat intelectului, cat si obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. realisme, germ. Realismus

SUPRAORDONAT ~ta (~ti, ~te) Care ocupa un loc ierarhic superior intr-o clasificare. ◊ notiune ~ta notiune generala care cuprinde in sfera sa alte notiuni cu o sfera mai redusa. Fractie ~ta fractie ordinara cu numaratorul mai mare decat numitorul. Propozitie ~ta propozitie regenta. /supra- + ordonat

UNIVERSALII f. pl. 1) (in filozofia medievala) notiuni generale. 2) Fapte care se pot atribui tuturor elementelor unei clase de obiecte. ◊ ~ lingvistice particularitati caracteristice tuturor limbilor sau majoritatii acestora. /<lat. universalia

CONCEPTUALISM s.n. Conceptie in filozofia scolastica medievala apropiata de nominalism, care contesta in mod just existenta reala ca atare a generalului, independenta de lucrurile singulare, dar considera ca notiunile generale (conceptele) din mintea oamenilor preexista fata de experienta. [Pron. -tu-a-. / < fr. conceptualisme].

NOMINALISM s.n. Curent in filozofia medievala care sustinea ca numai lucrurile individuale sunt reale, iar notiunile generale, fiind doar simple nume ale acestor lucruri, nu exista independent de ele. [Cf. fr. nominalisme < lat. nomen, nominis – nume].

UNIVERSALII s.f.pl. (Fil.) 1. Nume dat de scolastici in evul mediu notiunilor generale. 2. Ceea ce poate fi spus despre toti indivizii aceleiasi clase. [Sg. -ie. / < lat. universalia].

NOMINALISM s. n. 1. curent in filozofia medievala care sustinea ca numai lucrurile individuale sunt reale, notiunile generale fiind doar simple nume si neexistand independent de ele. 2. teorie burgheza care sustine in mod eronat ca banii nu sunt o marfa, nu au valoare intrinseca, ci doar una conventionala, nominala. (< fr. nominalisme)

REALISM s. n. 1. curent in filozofia scolastica care sustinea ca notiunile generale ar avea o existenta reala, obiectiva, precedand existenta lucrurilor individuale. ◊ conceptie care recunoaste ca lumea este o realitate independenta de subiectul cunoscator. ♦ ~ critic = denumire a mai multor curente din filozofia contemporana care recunosc realitatea lumii externe, dar interpun intre subiect si obiect „datul” sau „esentele”, ajungand la concluzii agnostice sau idealist-obiective; ~ naiv = materialismul spontan al vietii cotidiene, convingerea izvorata din practica vietii, potrivit careia lucrurile exista independent de constiinta omeneasca si se reflecta in ea. 2. curent in arta si literatura care promoveaza intelegerea adanca si redarea realitatii obiective in trasaturile ei tipice; orientare, tendinta generala a artei din toate timpurile de a reflecta veridic realitatea. ◊ noul ~ = curent artistic marturisind predilectie pentru folosirea nemijlocita a obiectelor aflate in preajma artistului (afise decupate, fragmente de fotografii sau texte, tuburi de culoare etc.), care se aplica prin lipire pe tabloul-obiect. 3. atitudine care tine seama de realitate, simt al realitatii. (< fr. realisme)

UNIVERSALII s. f. pl. (fil.) denumire data de scolastici notiunilor generale. (< lat. universalia)

ORDONARE, ordonari, s. f. Actiunea de a ordona si rezultatul ei. ◊ Raport de ordonare = cuprindere a unei notiuni in sfera unei alte notiuni mai generale. – V. ordona.

DETERMINARE s.f. Actiunea de a determina si rezultatul ei; conditionare, cauzare. ♦ Operatie logica inversa generalizarii, prin care se trece de la notiuni mai generale la notiuni mai putin generale. ♦ Precizare a continutului unui cuvant sau al unei propozitii cu ajutorul unui determinant. [< determina].

CONCEPT s.n. 1. notiune, idee generala. 2. Ciorna, bruion, schita. [Pl. -te. / cf. fr. concept, lat. conceptus].

ORDONARE s.f. Actiunea de a ordona si rezultatul ei. ♦ (Log.) Raport de ordonare = cuprinderea unei notiuni in sfera unei alte notiuni mai generale. [< ordona].

DETERMINARE s. f. 1. actiunea de a determina. 2. operatie logica, inversa generalizarii, prin care se trece de la notiuni mai generale la notiuni mai putin generale. 3. precizare a continutului unui cuvant sau al unei propozitii (determinat) cu ajutorul unui determinant. (< determina)

ORDONARE s. f. actiunea de a ordona. ♦ (log.) raport de ~ = cuprinderea unei notiuni in sfera unei alte notiuni mai generale. (< ordona)

notiune ~i f. 1) Idee generala, contura-ta logic, despre o clasa de obiecte sau despre un fenomen din realitatea inconjuratoare; concept. ~ abstracta. 2) la pl. Cunostinte elementare despre esenta unui lucru; element de baza dintr-un anumit domeniu. ~i ge-nerale. [G.-D. notiunii; Sil. -ti-u-] /<fr. notion, lat. notio, ~onis

TRANSCENDENTAL ~a (~i, ~e) 1) (in scolastica) Care tine de notiunile cele mai generale (adevar, bine, lucru etc.). 2) (in filozofia lui Kant) Care tine de formele apriorice ale cunoasterii ce organizeaza datele experientei. /<fr. transcedantal

SUBORDONAT, -A adj. Aflat in subordine; dependent de cineva sau de ceva. ◊ Propozitie subordonata (si s.f.) = propozitie care determina o alta propozitie, depinzand de ea; propozitie secundara; notiune subordonata = notiune mai putin generala care se cuprinde in alta cu sfera mai mare. // s.m. si f. Inferior; subaltern. [Var. subordinat, -a adj. / cf. fr. subordonne].

SUBORDONAT, -A I. adj. care se subordoneaza. ♦ propozitie ~a (si s. f.) = propozitie care determina o alta propozitie, depinzand de ea; propozitie secundara; notiune ~a = notiune mai putin generala care se cuprinde in alta cu sfera mai mare. II. s. m. f. inferior; subaltern. (< fr. subordonne)

CONCEPT, concepte, s. n. 1. Idee generala care reflecta just realitatea; notiune 2. Ciorna, schita, bruion. – Din fr. concept.

SIMBOLIC, -A, simbolici, -ce, adj., (2, 3, 4) s. f. 1. Adj. Care constituie un simbol (1); care are caracter de simbol, exprimat printr-un simbol, care serveste de simbol; care nu are eficacitate sau valoare in sine, ci prin ceea ce simbolizeaza. 2. S. f. Ansamblu de simboluri; exprimare (a unor idei sau a unor sentimente) prin simboluri; semnificatie simbolica (1); simbolistica. 3. S. f. Teorie generala asupra simbolurilor (in care notiunile logice si raporturile dintre ele sunt inlocuite prin semne conventionale). 4. S. f. Ramura a teologiei consacrata studiului comparativ al simbolurilor de credinta ale diferitelor confesiuni. – Din fr. symbolique, lat. symbolicus, germ. symbolisch, Symbolik.

DIMINUTIV, -A adj. 1. (Rar) Care micsoreaza, scade. 2. Derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. // s.n. 1. Cuvant (de obicei derivat printr-un sufix) care exprima in general o micsorare a sensului notiunii exprimate de cuvantul de baza, adaugandu-i uneori o nuanta afectiva sau peiorativa. 2. Scurtare familiara a unui nume de persoana; nume de persoana format cu un sufix diminutival. [Cf. fr. diminutif, lat. deminutivus].

INTERLINGVISTICA s.f. Parte a lingvisticii generale care studiaza structura si notiunile de baza ale tuturor limbilor. [< fr. interlinguistique].

INTERLINGVISTICA s. f. parte a lingvisticii generale care studiaza structura si notiunile de baza ale tuturor limbilor. (< fr. interlinguistique)

CATEGORIE s.f. 1. notiune fundamentala care reflecta cele mai generale si esentiale laturi, insusiri, trasaturi ale obiectelor si fenomenelor si relatiile dintre ele. 2. Grup de fiinte, de obiecte, de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare intre ele. ♦ Grupa in cadrul unei ramuri sportive, stabilita dupa greutatea corporala a sportivilor, dupa performantele realizate sau dupa varsta. [Gen. -iei. / < fr. categorie, cf. gr. kategoria].

CATEGOREMA s.f. (Log.; in sistemul lui Aristotel) notiune universala, care se refera la modurile generale potrivit carora un lucru poate fi anuntat in legatura cu un altul. [< categoreme, cf. gr. kategorema].

STATISTIC, -A, statistici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Evidenta numerica, situatie cifrica referitoare la diverse fenomene (izolate sau generale); numaratoare. 2. Culegere, prelucrare si valorificare a unor date legate de fenomene generale. 3. Stiinta care culege, sintetizeaza, descrie si interpreteaza date referitoare la fenomene generale. ♦ Statistica matematica = ramura a matematicii care elaboreaza notiunile si metodele folosite in statistica (I) 4. Teorie fizica ce urmareste si descrie comportarea unui sistem format din numeroase particule. II. Adj. Care apartine statisticii (I), privitor la statistica, bazat pe statistica. – Din fr. statistique, germ. Statistik, statistisch.

ABSTRACTIZA, abstractizez vb. I. Intranz. A desprinde si a generaliza insusirile esentiale si comune ale unui grup de obiecte sau de fenomene, in vederea formarii notiunilor, a categoriilor logice si a descoperirii legilor generale ale existentei si dezvoltarii fenomenelor. – Din abstract.

CATEGORIE s. f. 1. notiune fundamentala care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. grup de fiinte, obiecte, fenomene de acelasi fel, sau asemanatoare intre ele. ♦ ~ sociala = grup social care reuneste partial trasaturile unei clase sociale. ◊ grupa in cadrul unei ramuri sportive, stabilita, in raport cu greutatea corporala a concurentilor, dupa performantele realizate sau dupa varsta. (< fr. categorie, lat. categoria, gr. kategoria)

FILOZOFIE s.f. 1. Forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale; conceptie generala despre lume si viata. ◊ Filozofie lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. ◊ Filozofia culturii = disciplina teoretica care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. Comportare, fel de a reactiona al cuiva in fata unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea si viata. 4. (Fam.) Problema greu de rezolvat. [Gen. -iei, var. filosofie s.f. / < lat., gr. philosophia < philein – a iubi, sophia – intelepciune, cf. fr. philosophie].

FILOZOFIE s. f. 1. conceptie generala despre lume si viata, forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale. ♦ ~ lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. ♦ a culturii = disciplina teoretica relativ autonoma, care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reactiona al cuiva in fata unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea si viata; intelepciune, stoicism. 4. (fam.) problema greu de rezolvat. 5. sistem filozofic apartinand unei persoane, scoli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)

CATEGORIE, categorii, s. f. 1. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare intre ele. ◊ Categorie istorica = fenomen care se schimba in legatura cu anumite conditii social-istorice. 2. notiune logica fundamentala care reflecta realitatea obiectiva in modul cel mai general. – Fr. categorie (lat. lit. categoria).

notiune, notiuni, s. f. 1. Forma logica fundamentala a gandirii omenesti, care reflecta caracterele generale, esentiale si necesare ale unei clase de obiecte; concept. 2. Cunostinta generala despre valoarea, sensul, insemnatatea unui lucru; idee, conceptie despre ceva. 3. (La pl.) Cunostinte, principii generale de baza intr-un anumit domeniu. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. notion, lat. notio, -onis.

CATEGORIE ~i f. 1) notiune fundamentala (cu sfera deosebit de larga) care reflecta trasaturile si relatiile generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. ~ filozofica. 2) Ansamblu de persoane, de obiecte sau de fenomene care prezinta proprietati distinctive comune. 3) sport Grup special in care sunt clasati sportivii sau echipele dupa anumite proprietati (greutate, varsta, s*x etc.). 4) Grup de fiinte sau de obiecte caracterizate printr-o anumita insusire; specie; gen; soi; fel. [Art. categoria; G.-D. categoriei; Sil. -ri-e] /<fr. categorie, lat. categoria

CONCEPT ~e n. 1) log. Idee generala despre o clasa de obiecte sau de fenomene din realitatea inconjuratoare; notiune. 2) Varianta initiala schematica a unei lucrari; ciorna; schita. /<fr. concept

CATEGORIE, categorii, s. f. 1. notiune fundamentala si de maxima generalitate care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare intre ele. 3. (Biol.; in sintagma) Categorie sistematica (sau taxonomica) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemanatoare si inrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele in care sunt impartiti sportivii sau echipele dupa criterii de greutate, varsta, s*x, clasificare sportiva sau grad de pregatire. ◊ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilita in raport cu greutatea corporala a concurentului. – Din fr. categorie, lat. categoria.

UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care il determina denumeste obiectul neindividualizat in discutie) Un prieten. ◊ (Accentueaza notiunea exprimata de substantiv) O bucurie se vestea in ochii ei. ◊ (Da sens general substantivului) Un artist, fie si mai genial decat Paganini. ♦ (Inaintea unui nume propriu sugereaza o comparatie) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se parea ca vad un Platon. ♦ (Da valoare substantivala unor cuvinte pe care le preceda) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.

FILOZOFIE, filozofii, s. f. 1. Stiinta constituita dintr-un ansamblu inchegat de notiuni si idei, care interpreteaza si reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale; conceptie generala despre lume si viata. 2. Totalitatea conceptiilor si a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei stiinte. 3. (Rar) Atitudine (inteleapta) fata de intamplarile vietii; mod specific de a privi problemele vietii. 4. (Fam.) Lucru greu de facut, problema greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.

TEORIE s.f. 1. Reflectare sistematizata, generalizata a unui ansamblu de cunostinte si de idei, privind unele domenii ale realitatii obiective sau ale constiintei sociale. 2. Ansamblu de principii care servesc ca indrumator in practica; ansamblu de cunostinte, de idei, de ipoteze care dau explicatia unor fenomene etc. ♦ Teorie a literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, defineste genurile si speciile, curentele si metodele artistice, elementele si particularitatile stilului, notiunile de versificatie etc. [Pron. te-o-, gen. -iei. / cf. fr. theorie, lat., gr. theoria].

TEORIE s. f. 1. ansamblu de ipoteze, legi si concepte organizate intr-un sistem logic care descriu si explica un domeniu al realitatii obiective sau al constiintei sociale. 2. ansamblu de principii care servesc ca indrumator in practica. ♦ a literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, defineste genurile si speciile, curentele si metodele artistice, elementele si particularitatile stilului, notiunile de versificatie etc. ◊ lectie de instruire militara. 3. cunoastere speculativa, ideala, independenta de aplicatii. (< fr. theorie, lat., gr. theoria, germ. Theorie)

IDEE ~i f. 1) Reprezentare generala si abstracta, care se formeaza in constiinta omului, despre un obiect sau despre un fenomen; concept; notiune. 2) Rezultat al procesului de gandire; gand. ◊ ~ fixa idee care staruie mereu in mintea cuiva; idee obsedanta. A avea ~ a avea cunostinte sumare despre ceva. 3) Fel de a vedea lucrurile din jur, de a reprezenta realitatea. 4) Conceptie de baza a unei opere. ~ea romanului. ~ea spectacolului. 5) Intentie de a intreprinde ceva. [Sil. de-e-] /<lat., gr. idea

notiune s.f. 1. Forma de reflectare a lumii in gandirea omeneasca, cu ajutorul careia sunt fixate caracterele generale, esentiale si necesare ale unei clase de obiecte (obtinute prin generalizare si abstractizare); concept. 2. Cunostinta, idee cu caracter general asupra unui lucru. 3. (La pl.) Cunostinte, principii fundamentale; elementele de baza ale unei discipline, ale unui domeniu etc. [Pron. -ti-u-. / cf. fr. notion, lat. notio < noscere – a cunoaste].

notiune s. f. 1. forma a cunoasterii rationale care denumeste o clasa de obiecte cu insusiri esentiale comune. 2. cunostinta, idee cu caracter general asupra unui lucru. 3. (pl.) cunostinte, principii fundamentale ale unei discipline, ale unui domeniu etc. (< fr. notion, lat. notio)

ANTINOMIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Contradictie aparent insolubila intre doua teze care se exclud reciproc si care totusi pot fi demonstrate, fiecare in parte, la fel de concludent. In antichitate era adesea denumita aporie: I. Kant a formulat patru a. ale ratiunii pure: 1) lumea este finita si infinita; 2) fiecare substanta complexa consta din lucruri simple si nu exista nimic simplu; 3) in lume exista libertate si domina determinismul; 4) exista o cauza a lumii (Dumnezeu) si nu exista o cauza prima. V. paradox. 2. (REL.) Metoda teologica aplicata doctrinei despre Dumnezeu si, in general, dogmelor credintei, indicind neconcordanta dintre definitiile formale si continutul transcendent al credintei (misterul adevarului divin) care nu poate fi redus la notiuni rationale.

RATIUNE, (2, 3) ratiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaste, de a gandi logic, de a intelege sensul si legatura fenomenelor; p. ext. judecata, minte. ♦ Treapta a doua a cunoasterii, caracterizata prin faptul ca opereaza cu notiuni, judecati si rationamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Ratiune de stat = principiu in baza caruia o autoritate de stat ia unele masuri de interes general, trecand peste interesul particular. ◊ Expr. Ratiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifica, motiveaza existenta (unui lucru). 3. (Mat.) Ratie (2). [Pr.: -ti-u-] – Din lat. ratio, -onis.

RATIUNE s. f. 1. facultate a omului de a cunoaste, operand cu notiuni, judecati, rationamente, de a patrunde dincolo de aparentele lucrurilor si fenomenelor; judecata, gandire; inteligenta. 2. motiv, cauza, justificare, temei. ♦ ~ de stat = teorie politica si diplomatica potrivit careia interesele generale primeaza asupra oricaror considerente de drept sau morala. ♦ ~ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifica existenta (unui lucru). ♦ scop, tel. (< lat. ratio)

INFORMATIE s. f. 1. stire, veste, comunicare. ◊ lamurire asupra cuiva sau a ceva; totalitatea materialului de informare si de documentare; izvor, sursa. 2. notiune centrala a teoriei comunicatiilor si a ciberneticii, desemnand elementele noi in raport cu cunostintele prealabile, cuprinse in structura unui mesaj, in semnificatia unui simbol. ♦ teoria ĩ = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale canalelor de transmisie si ale instalatiilor de pastrare si de prelucrare a informatiilor. 3. ~ genetica = totalitatea materialului genetic dintr-o celula. (< fr. information, lat. informatio)

ABSTRACT, -A adj. (op. concret) Care este rezultatul unei abstractii; care este imperceptibil prin simturi. ◊ (Mat.) Numar abstract = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumeste o notiune abstracta; arta abstracta v. abstractionism (2) [in DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind actiunea acestuia. ◊ In abstract = pe baza de deductii logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gandire) greu de inteles, bazat numai pe abstractii. // s.n. 1. Categorie filozofica desemnand cunoasterea proprietatilor esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor. 2. Expunere sumara a continutului esential al unei lucrari. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

general²-A I. adj. 1. comun, aplicabil unui mare numar de persoane, fiinte sau obiecte dintr-o anumita categorie. ◊ care priveste pe toti, la care ia parte multa lume. 2. universal. ◊ care priveste, se ocupa de ceva in linii mari, in ceea ce are esential. ◊ (despre notiuni) care rezulta dintr-o generalizare. 3. care are loc, exista pe o mare intindere. 4. (despre functii, grade etc.) de rang superior; care poarta raspunderea unei directii, a unei institutii, intreprinderi etc. II. s. n. categorie desemnand unitatea trasaturilor fundamentale, esentiale ale unei clase de obiecte si procese, care se manifesta ca lege a existentei si dezvoltarii acestora. (< fr. general, lat. generalis)

GENERAL, -A adj. 1. Comun, aplicabil unui mare numar de persoane, de fiinte sau de lucruri dintr-o anumita categorie. ♦ Care priveste multa lume, la care ia parte multa lume. 2. Universal. ♦ Care priveste (se ocupa de) ceva in linii mari, in ansamblu, in ceea ce are esential. ♦ (Despre notiuni) Care rezulta dintr-o generalizare. 3. Care are loc, care exista pe o mare intindere. 4. (Despre functii, grade etc.) De rang superior; care poarta raspunderea unei directii, a unei institutii, a unei intreprinderi etc. // s.n. (Fil.) Categorie filozofica care desemneaza unitatea trasaturilor fundamentale ale unei clase de obiecte si procese care, desemnand esentialul, se manifesta ca lege a existentei si dezvoltarii acestora. [Cf. fr. general, it. generale, lat. generalis].

EINSTEIN [ainstain], Albert (1879-1955), fizician german. Emigrat (1933) in S.U.A.; naturalizat (1940). Prof. univ. la Berlin si Princeton. In 1905, a explicat efectul fotoelectric pe baza naturii corpusculare (discontinue) a luminii, introducand notiunea de foton. Autorul teoriei relativitatii restranse, care modifica legile mecanicii newtoniene (mai ales la viteze mari), ce sta la baza electrodinamicii relativiste („Asupra electrodinamicii corpurilor in miscare”, „Depinde oare inertia corpurilor de cantitatea de energie pe care o contin?”, 1905) si al teoriei relativitatii generalizate, conform careia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleasi in toate sistemele de referinta din Univers, inertiale sau neinertiale („Bazele teoriei relativitatii restranse si generalizate”, 1916). In 1917, a enuntat legile statistice ale proceselor de emisie spontana si de absorbtie a luminii de catre atomi si ale emisiei stimulate a luminii, pe baza careia s-a construit ulterior (1960) laserul. A elaborat teoria caldurii specifice a solidelor, a efectului giromagnetic (numit si efectul Einstein-de Haas, 1915). In 1928, a enuntat teoria campului unitar (magnetismul si gravitatia sunt doua aspecte ale aceluiasi fenomen). Premiul Nobel pentru fizica (1921).

RAPORT s.n. I. 1. Legatura, relatie intre fenomene, intre notiuni etc. ♦ (La pl.) Legaturi (de prietenie, de serviciu etc.). 2. (Mat.) Catul a doua marimi de acelasi fel. 3. Relatie (numerica) intre doua valori. II. Casa de raport = casa construita pentru a fi inchiriata si a aduce astfel beneficii. III. Comunicare scrisa sau orala, dare de seama, expozeu care se adreseaza catre o instanta judiciara, catre un sef ierarhic, catre o adunare generala etc.; momentul cand se face aceasta prezentare. ♦ (Mil.) Scurta prezentare orala asupra situatiei trupei, facuta de un militar in fata superiorului sau. [Pl. -orturi, -oarte. / < fr. rapport].

PRINCIPIU s.n. 1. Element fundamental, idee de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem politic etc. 2. Lege fundamentala a unei stiinte, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline. 3. (In antichitate si in evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componenta de baza a lumii fizice. ♦ (In conceptiile mistice) Cauza initiala a lumii fizice si morale. ♦ Principiu activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. Regula sau norma de actiune, de legislatie etc. ♦ In principiu = din punct de vedere teoretic, in general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; inv.) princip, printip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].