RIGORISM s. n. 1. Conceptie etica ce opune in mod rigid normele morale necesitatilor fizice si spirituale ale omului. 2. Severitate extrema in stabilirea, in interpretarea sau in aplicarea normelor morale sau, p. gener., a altor norme. – Din fr. rigorisme.

A REFULA ~ez tranz. 1) (dorinte, imagini, idei etc.) A respinge ca fiind in contradictie cu normele morale ale individului. 2) (fluide) A impinge sau a deplasa cu ajutorul unei pompe (intr-o conducta sau intr-un recipient); a pompa. 3) (piese de metal) A prelucra prin batere sau prin presare. /<fr. refouler

AMORAL, -A adj. Care nu are notiunea moralitatii, refractar fata de normele morale. [Cf. fr. amoral, it. amorale].

RIGORISM s.n. 1. Conceptie etica promovata de Kant, care opune in mod rigid normele morale necesitatilor fizice si spirituale. 2. morala severa; austeritate. 3. Calitatea a ceea ce este riguros; metoda de mare finete si exactitate. [Cf. fr. rigorisme].

REFULARE s. f. actiunea de a refula; respingere; inabusire. ◊ (psihan.) act psihic prin care eul se apara in mod inconstient de dorintele, ideile etc. care contrazic convingerile sau normele morale. (< refula)

RIGORISM s. n. 1. conceptie etica, promovata de Kant, care opune in mod rigid normele morale necesitatilor fizice si spirituale. 2. severitate excesiva in respectarea normelor morale; morala severa; austeritate. 3. calitatea a ceea ce este riguros; metoda de mare finete si exactitate. (< fr. rigorisme)

PRECEPT, precepte, s. n. Formula, principiu, invatatura care sta la baza unei doctrine (mai ales morale); norma, regula de conduita. ♦ Recomandare, sfat, povata. Precepte de igiena. [Pl. si: precepturi] – Din fr. precepte, lat. praeceptum.

norma, norme, s. f. 1. Regula, dispozitie etc. obligatorie, fixata prin lege sau prin uz; ordine recunoscuta ca obligatorie sau recomandabila. ◊ norma morala (sau etica) = regula privitoare la modul de comportare a omului in societate, la obligatiile sale fata de ceilalti oameni si fata de societate. norma juridica = regula de conduita cu caracter general si impersonal, emisa de organele de stat competente, a carei respectare poate fi asigurata prin constrangere. ♦ Totalitatea conditiilor minimale pe care trebuie sa le indeplineasca un sportiv pentru a putea obtine un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de munca pe care cineva trebuie sa o presteze intr-o unitate de timp; (concr.) produs realizat in acest timp. ◊ norma de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrari in conditii specifice date. norma tehnica = norma stabilita prin mijloace stiintifice, pe baza unor conditii tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.

A ABATE abat 1. tranz. 1) A indeparta de la o directie initiala sau de la o anumita norma morala. 2) (persoane) A face sa se abata. 2. intranz. (despre intentii, ganduri etc.) A-i trece prin minte; a-i veni pe neasteptate. /<fr. abattre, lat. abbattere

IMORALISM n. Conceptie care promoveaza nerespectarea principiilor si normelor morale. /<fr. immoralisme

SCRUPUL ~e n. Sentiment foarte dezvoltat al onoarei, al corectitudinii, al moralei, al datoriei manifestat in viata zilnica. ◊ Fara ~ (sau lipsit de ~, sau ~e) (care actioneaza) fara a tine cont de nici un fel de norme morale. /<fr. scrupule

VENAL ~a (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care este gata sa se lase cumparat in pofida normelor morale; coruptibil. 2) Care urmareste numai interese meschine; lipsit de moralitate; fara scrupule. Dragoste ~a. /<fr. venal, lat. venalis

VINA ~i f. 1) Incalcare a unei legi sau norme morale. ◊ De ~ vinovat. Fara ~ nevinovat. Din ~a cuiva (sau a ceva) din cauza cuiva (sau a ceva). Bata-l ~a! se spune celui pe care il dojenesti cu o nuanta de simpatie. A-si ispasi ~a a-si ispasi greseala. 2) Fapta care prezinta pericol social; infractiune. 3) Stare a celui vinovat de ceva; vinovatie; culpabilitate. [G.-D. vinii] /<sl. vina

VINOVAT ~ta (~ti, ~te) si substantival 1) (despre persoane) Care a comis o incalcare a legii sau a normelor morale. 2) (despre faptele si comportarile oamenilor) Care nu poate fi admis, ingaduit; care contravine moralei. /<sl. vinovatu

FORMALISM s.n. 1. Orientare in arta, estetica, literatura care rupe forma de continut, tinzand sa supraaprecieze forma operei in dauna continutului, sa considere forma un scop in sine si nu ca expresie a continutului. 2. Atitudine caracterizata prin respectarea birocratica, stramta si superficiala a formalitatilor. ♦ Atitudine de politete conformista, protocolara, exagerata. ◊ Formalism etic = respectare pur formala a preceptelor si normelor morale. [Cf. fr. formalisme, it. formalismo, rus. formalizm].

IMPERATIV, -A adj. Care ordona; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (si s.n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, un sfat, o rugaminte etc.; propozitie imperativa (si s.f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorica si care se impune neconditionat; obligatie. ◊ (In filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa in constiinta umana norme morale universal valabile si vesnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. imperatif].

FORMALISM s. n. 1. conceptie idealista care rupe forma de continut, reducand procesul concret al dezvoltarii istorice la forme exterioare si scheme abstracte. 2. orientare estetica in arta care supraapreciaza importanta formei, in dauna continutului. 3. respectarea birocratica, ingusta si superficiala a formalitatii. ◊ atitudine conformista, exagerata, protocolara. 4. utilizare a modelelor formale in diferite stiinte. ◊ orientare metodologica in filozofia matematica contemporana care sustine ca matematica isi gaseste deplina ei justificare in constructia formala. ♦ ~ etic = respectare pur formala a preceptelor si normelor morale. (< fr. formalisme)

IMORALISM s. n. 1. doctrina care preconizeaza incalcarea principiilor si a normelor morale. 2. dispret fata de tot ceea ce este considerat moral. (< fr. immoralisme)

IMPERATIV, -A I. adj. 1. care exprima un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (si s. n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, etc.; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absoluta. II. s. n. 1. necesitate categorica ce se impune neconditionat; obligatie. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa, in constiinta umana, norme morale universal valabile si vesnice. (< lat. imperativus, fr. imperatif)

PRECEPT s. n. principiu, invatatura morala; norma, regula de conduita. ◊ sfat, recomandare. (< fr. precepte, lat. praeceptum)

BENEDICT DE NURSIA (c. 480-c. 558), fondatorul manastirii de la Montecassino (Pen. Italica), autorul „Normelor morale” care stau la baza ordinului ce ii poarta numele.

CANON, canoane, s. n. 1. Lege sau regula bisericeasca. ♦ norma morala. 2. Pedeapsa data la incalcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Regula facand parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epoca; p. ext. regula rigida, formalista. 4. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 5. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonu < gr.).

CORAN, cartea sacra a religiei islamice cuprinzind cuvintul lui Allah transmis, prin revelatie si numai in limba araba, lui Mahomed. Fixat in scris intre anii 632 (moartea Profetului) si 655 (moartea califului Usman), C. este alcatuit din 114 diviziuni, numite sure, dispuse de la cele mai lungi catre cele mai scurte. Surele contin norme morale si juridice, conceptii metafizice, o cosmologie, o escatologie etc. C. este baza intregii civilizatii islamice.

HABITUDINE (‹ fr., lat.) s. f. 1. (SOCIOL.) Mod de comportament al indivizilor ce apartin aceluiasi grup, format in procesul de socializare, reprezentand un act standardizat si reprodus ca atare timp indelungat, nu prin constrangere, ci in virtutea normelor morale acceptate; obicei, obisnuinta. ◊ H. mentala = actiune sau grup de actiuni ori operatii mentale, automatizate prin repetare, care faciliteaza realizarea unor performante intelectuale. 2. (FILOZ.) Mod de a fi general si permanent, stare a unei existente considerata in ansamblul ei; p. restr. stare rezultata in urma unei schimbari, ca efect al adaptarii.

DEONTOLOGIE s.f. 1. Parte a eticii care studiaza normele si obligatiile specifice unei activitati profesionale. ◊ Deontologie medicala = totalitatea regulilor si uzantelor care reglementeaza relatiile dintre medici sau dintre acestia si bolnavii lor; etica medicala. 2. Teorie despre datorie, despre originea, caracterul si normele obligatiei morale in general. [Gen. -iei. / < fr. deontologie, cf. gr. deon – ceea ce trebuie facut, logos – studiu].

ETIC, -A I. adj. referitor la etica; moral. II. s. f. 1. disciplina filozofica, studiul aspectelor teoretice si practice ale moralei; teoria filozofica a moralei. 2. ansamblul normelor de conduita morala corespunzatoare ideologiei unei anumite clase sau societati. (< fr. ethique, lat. ethicus, gr. ethikos)

IMORALISM s. n. Teorie care contesta valoarea normelor si judecatilor morale dintr-o epoca data, negand prin aceasta morala insasi. – Din fr. immoralisme.

ETIC, -A, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Stiinta care se ocupa cu studiul teoretic al valorilor si conditiei umane din perspectiva principiilor morale si cu rolul lor in viata sociala; totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare; morala. 2. Adj. Privitor la etica (1), de etica, bazat pe etica, conform cu etica; moral. – Din fr. ethique, lat. ethicus.

ETICA f. Totalitate a normelor de conduita morala. [G.-D. eticii] /<lat. ethica

ETOS n. 1)Ansamblu de norme si idealuri morale specifice unui grup social sau unei epoci. 2) Parte a unui discurs in care se vorbeste despre moravuri. /<fr. ethos

A OTRAVI ~esc tranz. 1) (fiinte) A ucide cu otrava. 2) A face sa se otraveasca. 3) (substante, produse alimentare sau agricole etc.) A trata cu otrava. ◊ ~ sufletul a invenina. 4) fig. (persoane, mai ales, din randurile tineretului) A supune unei influente daunatoare (facand sa incalce normele de conduita morala). [Sil. -tra-] /<sl. otraviti

ETOS s.n. Ansamblu de trasaturi morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci; moralitate. ♦ Specific cultural al unei colectivitati. ♦ Caracter, morav, moralitate, ansamblu de norme si obiceiuri morale; parte a unui discurs in care se vorbeste despre moravuri. [Scris si ethos. / < lat., gr. ethos].

DEONTIC, -A I. adj. referitor la deontica; necesar, obli-gatoriu. II. s. f. disciplina care studiaza aspectele logice si structurale ale formelor de gandire normative si imperative, precum si ale sistemelor de norme si obligatii morale. (< germ. deontisch, /II/ Deontik)

morala, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de convietuire, de comportare a oamenilor unii fata de altii si fata de colectivitate si a caror incalcare nu este sanctionata de lege, ci de opinia publica; etica. ♦ Comportare (laudabila); moravuri. 2. Disciplina stiintifica care se ocupa cu normele de comportare a oamenilor in societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etica. 3. (Fam.) Dojana, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsa intr-o scriere, mai ales intr-o fabula; invatatura. – Din lat. moralis, fr. morale.

ANOMIE¹ s.f. Lipsa a autoritatii sau a normelor referitoare la valorile morale; dezorganizare, lipsa de legi. [< fr. anomie, cf. gr. a – fara, nomos – lege].

IMORALISM s.n. Conceptie (sustinuta mai ales de Nietzsche si Gide) care preconizeaza incalcarea si negarea normelor si a principiilor morale. ♦ Atitudine opusa fata de tot ceea ce in mod obisnuit este considerat moral. [< fr. immoralisme].

CINIC ~ca (~ci, ~ce) si substantival Care tine de cinism; propriu cinismului. Om ~. ◊ Filozofie ~ca doctrina filozofica antica care propovaduia revenirea la natura, respingand normele si conventiile sociale si morale. /<fr. cynique, lat. cynicus

PSIHANALIZA s. f. conceptie psihologica a lui Freud si a adeptilor sai, care isi propune sa dezvaluie rolul diverselor niveluri ale psihicului si dinamica raporturilor dintre constient, inconstient, subconstient, afirmand ca dorintele care vin in conflict cu normele sociale si cu principiile morale ale persoanei sunt supuse refularii si alungate in subconstient; freudism. ◊ metoda psihoterapeutica corespunzatoare. (< fr. psychanalyse)

pacat (pacate), s. n. – 1. Abatere de la norma religioasa sau de la morala. – 2. Nenorocire care pedepseste pacatul. – 3. Slabiciune, patima, defect. – Mr., megl. picat, istr. pecǫt. Lat. peccatum (Puscariu 1234; Candrea-Dens., 1296; REW 6323), cf. it. peccato, prov., cat. pecat, fr. peche, sp., port. pecado. – Der. pacatos, adj. (cu pacate; nenorocit; rau, inutil, bun de nimic); pacatosi, vb. refl. (a decadea, a se ticalosi); pacatosie, s. f. (viciu, ticalosie); pacatui, vb. (a face pacate, a gresi).

morala s. f. 1. ansamblul ideilor, conceptiilor, convingerilor privind normele de convietuire si de comportare a oamenilor in raporturile dintre ei si fata de societate. 2. etica. 3. parte a unei fabule care contine o invatatura; concluzie moralizatoare dintr-o scriere literara. 4. (fam.) mustrare, dojana. (< fr. morale)

CINIC, -A adj. Scoala cinica = scoala filozofica greaca din antichitate, care s-a preocupat indeosebi de problemele eticii, propovaduind autonomia morala a individului, simplitatea, intoarcerea la natura, dispretul pentru normele eticii religioase, pentru conventionalism, bogatie si onoruri. // s.m. Filozof apartinand acestei scoli. // adj., s.m. si f. (Cel) care arata pe fata, fara sfiala, fapte si ganduri condamnabile; (om) rau, nerusinat, fara scrupule; (cel) care denota sfidare, sfidator. [Cf. fr. cynique, it. cinico, gr. kynikos – cainesc].

PRECEPT s. 1. invatatura, norma, principiu, regula, (pop.) porunca, (inv.) marturie, porunceala, poruncita. (Precept moral.) 2. v. recomandare.

PROBABILISM s.n. 1. Doctrina filozofica potrivit careia nu exista propozitii certe, orice enunt avand numai un oarecare grad de probabilitate (mai mult sau mai putin probabil, plauzibil sau verosimil), neputandu-se stabili cu certitudine in ce masura este adevarat sau nu. 2. Sistem catolic de teologie morala potrivit caruia, atunci cand exista un conflict intre o norma si liberatate, o actiune contra normei este permisa daca are consensul unei persoane prudente. V. probabiliorism. [< fr. probabilisme].

PROBABILISM s. n. 1. conceptie potrivit careia nu se poate stabili cu certitudine daca un enunt este adevarat sau nu, ci se poate distinge doar un oarecare grad de probabilitate. 2. caracterul probabil, statistic al fenomenelor si proceselor sociale. 3. principiu moral potrivit caruia atunci cand exista un conflict intre o norma si libertate, o actiune contra normei este permisa daca ea se desfasoara conform unei opinii probabile. (< fr. probabilisme)

TUTIORISM s.n. Tendinta in teologia morala catolica de a obliga la interpretarea cea mai riguroasa a normelor care pot fi interpretate in mai multe feluri. [Pron. -ti-o-. / < it. tuziorismo, cf. lat. tutior – mai sigur].

PEDEAPSA pedepse f. 1) Masura luata impotriva cuiva pentru incalcarea unor norme sau legi. ~ corporala v. CORPORAL. ◊ ~ capitala pedeapsa cu moartea. 2) fig. Suferinta (fizica sau morala) care este sau pare a fi o consecinta a greselilor comise. [G.-D. pedepsei] /v. a (se) pedepsi

morala s.f. 1. Forma a constiintei sociale care cuprinde anumite idei, conceptii, convingeri privind normele de convietuire si de comportare a oamenilor in raporturile dintre ei si fata de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojana. 3. Parte a unei fabule care contine o invatatura; concluzie moralizatoare desprinsa dintr-o scriere literara. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

PRINCIPIU s.n. 1. Element fundamental, idee de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem politic etc. 2. Lege fundamentala a unei stiinte, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline. 3. (In antichitate si in evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componenta de baza a lumii fizice. ♦ (In conceptiile mistice) Cauza initiala a lumii fizice si morale. ♦ Principiu activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. Regula sau norma de actiune, de legislatie etc. ♦ In principiu = din punct de vedere teoretic, in general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; inv.) princip, printip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].

CORECT ~ta (~ti, ~te) si adverbial 1) Care corespunde normelor; in conformitate cu normele; conform; exact; fidel. Copie ~ta. Fraza ~ta. 2) Care corespunde uzantelor sociale; in concordanta cu morala; decent. Tinuta ~ta. 3) (despre persoane) Care respecta convenientele sociale; caracterizat prin respect pentru principiile moralei sociale. /<fr. correct, lat. correctus

DEONTOLOGIE s. f. 1. parte a eticii care studiaza normele si obligatiile specifice unei anumite profesiuni. ♦ ~ medicala = totalitatea regulilor si uzantelor care reglementeaza relatiile dintre medici sau dintre acestia si bolnavi. 2. teorie despre datorie, despre obligatiile morale. (< fr. deontologie)

CINIC, -A, cinici, -ce, adj. 1. (Despre oameni; adesea substantivat) Care da pe fata, cu sange rece, fapte sau ganduri condamnabile, care calca, fara sfiala, regulile moralei, de convietuire sociala si de buna-cuviinta; (despre manifestari ale oamenilor) care tradeaza, exprima asemenea atitudini. 2. (In sintagmele) Filozofie cinica = doctrina filozofica din Grecia antica, care nu recunoaste normele sociale existente si propovaduia o viata simpla si reintoarcerea la natura. Filozof cinic (si substantivat) = adept al filozofiei cinice. – Din fr. cynique, lat. cynicus.

CLASICISM s. n. 1. atitudine estetica fundamentala, caracterizata prin tendinta de a observa fenomenele in lumina universalului si de a inchega intr-un sistem stabil, armonios si proportional, elementele frumosului in conformitate cu anumite norme, tinzand spre un tip ideal, senin si echilibrat al perfectiunii formelor, care caracterizeaza cultura antichitatii greco-latine si alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent in arta si literatura europeana din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichitatii greco-latine, prin suprematia principiilor morale, prin triumful ratiunii asupra sentimentelor si fanteziei, prin cultul pentru adevar si natural, prin respectarea stricta a anumitor reguli, prin ordine, echilibru si claritate. 3. perioada in istoria culturii universale si nationale ale carei creatii reprezinta maximum de realizare artistica si modele demne de urmat. (< fr. classicisme)